În ultima vreme am citit foarte multă proză scurtă românească, mai ales din zona SF/Fantasy/Fantastic. Pe lângă faptul că profilul acestei reviste o cere, eu însumi sunt un cititor care preferă textul scurt romanului. Chiar și așa, volumul lui Cristian Vicol, „Anotimpul țânțarilor”, a fost o lectură ieșită din comun. Unele dintre povestiri îmi erau deja cunoscute, pe două dintre ele le-am și ascultat în format audio, ele beneficiind de realizări de excepție, în lectura unor actori profesioniști.
Volumul nu este încadrabil cu totul într-un singur gen, deoarece aici se reunesc povestiri fantastice cu distopii și cu proze inspirate din istoria recentă a României, însă există un element de legătură care face din el un tot unitar, iar acela este frigul hibernal. Deși ar părea doar un element de butaforie, peisajul de iarnă de cele mai multe ori capătă valențele unui personaj în sine, iar influența sa asupra celor umane dă unitatea întregului. Astfel, titlul „Anotimpul țânțarilor” este abil ales, el creând pe lângă o falsă așteptare și un contrast. Un contrast între efemeritatea omului, cu idealurile și planurile sale, și cursul implacabil al istoriei. Și al lumii.
Volumul e deschis de proza Groapa, o poveste simplă, în care fantasticul este doar sugerat de vorbele și gândurile singurelor două personaje: groparul și popa. Deși îi așteptăm pe cei ne-morți după cotitură, în drumul celor doi, povestea nu ni-i oferă decât în alt plan, unul mult mai subtil, în care și cugetările despre moarte se sparg în vorbe precum:
Moartea e ca drumul ăsta, Petre, spuse popa. Mergi pe calea lui singur. Nu aș putea să îți spun cât. Cât te țin picioarele. Uneori e lumină, alteori cred că e întuneric. Unii merg o zi, alții o lună, alți cu anii. Nimeni nu știe cât, pentru că e altfel pentru fiecare, după păcate. Apoi, când ai obosit, nu cumva să te uiți în urmă, ci să cauți sprijin la Cel de Sus.
Fără a beneficia de o acțiune trepidantă, povestea curge deosebit de frumos, lăsând în urma ei imagini puternice, între dorințele lumești ale lui Petre, groparul, și realitatea crudă în care e împins înainte de misiunea popii.
Apoi, mâine dimineață vor pleca mai departe, gropar și popă, luând urma furtunii, căutând amândoi să înfrângă moartea.
Urmează proza „Radio killed the video star”, prima dintre poveștile ancorate în era comunistă a României. Concret, aici este vorba despre evenimente petrecute în preajma cutremurul din 1977. Paradoxal, nu cutremurul în sine este vedeta povestirii, ci niște evenimente foarte stranii la care protagonistul, Dan, un copil, ia parte în mod accidental, fără a înțelege potențialul situației, mânat de bravada specifică vârstei. Concret, imediat după cutremur, un grup de oameni încearcă să urce o antenă pe un stâlp, pentru a putea asculta ce se va spune pe posturile de radio străine. În plin regim comunist represiv, acest simplu fapt este, evident, ilegal..
Tre’ să se urce cineva sus, pe stâlp, să prindă lița, hotărî chelul. Care vă urcați? Careva mai tânăr și mai sprinten.
Nimeni nu spuse nimic. Toți băteau cu lanternele pe aparatul vechi. Pe chip li se citea frica și nerăbdarea. Parcă ar fi vrut să plece, dar nu puteau să asculte de acasă. Geamurile erau încă învăluite în întuneric.
Frumusețea prozei stă aici mai ales în sentimentul de frică, sentiment care plutește în aer, împreună cu cel de revoltă, dar mai puternic decât acesta din urmă. Cutremurul a aprins câteva fitile, însă nu sunt suficiente pentru a produce explozia răzmeriței. Și, în final, cheia rezidă în acceptarea resemnată, pe care până și un copil ajunge să o înțeleagă.
Tot o poveste a României comuniste este și „Deasupra noastră, doar cerul înstelat”, însă una de dată mai recentă, acțiunea petrecându-se în chiar ultimele zile ale regimului Ceaușescu. Aici e vorba despre cultul personalității adus la absurd, despre frică și furtișag, despre neasumare și minciună. Mai exact, dintr-un oarecare birou, dintr-o oarecare uzină, portretul omniprezent al conducătorului dispare, chiar în acele zile tulburi ale lui decembrie 1989.
Or să ne aresteze! țipă directorul. Mai mult ca sigur. Asta vreți? Să mă îngropați, este? Dar ce v-am făcut eu? Credeți că s-a terminat? Credeți că am scăpat? N-aveți voi habar cu cine vă puneți. Ce sunt dispuși să facă. Doar i-ați văzut, i-ați auzit.
Soluția găsită pentru a remedia problema este una profund românească. Ceea ce impresionează la această poveste scurtă e atmosfera apăsătoare a comunismului târziu, cu lipsurile sale și griul care colorează întreaga țară, peste care se suprapune elementul terorii zilelor de 16 – 21 decembrie din Timișoara.
Băga-mi-aș pula, sudui Cornel, furios. Căcat de treabă. Ce căutăm noi aici? Cine m-a pus să vin azi la lucru? Trebuia să stau acasă, să îmi văd de treabă. M-am și chinuit să ajung. Sunt pichete peste tot, te caută și-n cur. Știi că în față la Operă e un tanc? E un futut de tanc. Futui morții mă-sii. Pentru ce le trebuie un tanc?
În acele zile, spiritele cedau, speranța era încă departe. Însă, cumva, prin intrigă, prin personajele care ajung să spună bancuri, deși sunt terorizate, Cristi a reușit să adauge o tușă umoristică acelor ceasuri groaznice. Iar rezultatul este impresionant.
Registrul e apoi schimbat radical, deoarece urmează o proză fantastică de o sensibilitate deosebită, „Atât cât o sta soarele pe cer”. Este o poveste despre iarna perenă și despre disperare, e despre lupta dintre magie și concret, despre sacrificiu și renaștere. Scriitura acestei povești e de o frumusețe aparte, punând perfect în valoare personajele magice și decorul ciudat.
Apoi venea toamna, iar tot ce fusese pus la uscat în dreptul geamurilor, ca să prindă lumina împuținată a dimineții, a zorilor îi zicea bunica, în mănunchiuri legate cu sfoară de cânepă și atârnate cu capul în jos, era gata pentru a fi împachetat în pungulițe de hârtie și vândut pe ascuns contrabandiștilor. Bunica ieșea cu noaptea-n cap în balconul cu rame de fier scorojit, era deja răcoare, și, cu degetele ei strâmbe, strivea o floare, presărând-o apoi pe limbă. Dacă era amăruie și pișca, atunci era bună. Le dădea jos și pe restul și le scutura deasupra unui ziar. Apoi le strângea în grămăjoare și le strecura printr-o pâlnie de hârtie în pachete micuțe, pe care le sigila cu capse. Vesna știa că frigul și zăpada erau pe aproape.
Succesiunea asimetrică a anotimpurilor, cele două tipuri de ierni, cea albă și cea neagră, fetele înzestrate cu har magic și bunicile lor, striborii, troleibuzele și celelalte mașinării hiperbolizate, toate ajută la construcția unei lumi mirifice, în care, cu toată angoasa dată de frig, cititorul imersează și-și găsește colțișorul protectiv.
Deși stranie, evoluția conflictului curge spre un final perfect dozat.
Tot în tărâmul magiei este plantată și acțiunea din „Acolo unde se rotește mierla”, însă este un teren hibrid, la confluența dintre pădurea fermecată și România comunistă. Trimis să investigheze ceea ce părea o sinucidere, Maiorul Gherghel se trezește scormonind printre mistere vechi, dincolo de putința omului de a pricepe. Dar nu și dincolo de puterea de acceptare.
Și aici, peisajul hibernal și frigul apăsător îl acaparează pe cititor la fiecare pagină, facilitându-i empatia cu personajele chinuite.
Ningea din ce în ce mai tare. Umerii i se albiseră sub greutatea zăpezii. Fulgii se învârtejeau, goniți de pe câmp, și i se strecurau pe sub palton, pe la gât și prin urechi. Își dorea să fi mers înapoi la secție sau să fi plecat naibii acasă. Viscolul îi amintea de război. Își trase mai bine pălăria pe urechi, dintr-o obișnuință uitată, și se miră că nu simte în palme arsura metalului. Începu să tremure din toți rărunchii. Strânse mecanic din pumni și se apropie de ușă.
Împletirea poveștii fantastice cu elementele specifice birocrației perioadei comuniste formează un melanj atractiv, iar soluționarea conflictului vine fără vreo surpriză, conform cursului poveștii.
Și ajungem astfel la cel mai extins text al volumului, nuveleta „Ultima zi din viața Karinei Ivanov”. Ca un contrapunct al întregului volum, avem aici o distopie clasică, dar autentică în același timp, în care loteria, introdusă în mixaj încă din primele scene, joacă un cu totul alt rol decât cel pe care ni l-am imagina. Foarte abil pusă în scenă, printr-un artificiu politic care o legitimează într-un mod fals, apelând la curiozitate și la entertainment, ideea pedepsei cu moartea este studiată dintr-o perspectivă nouă și ofertantă.
Apelând și la conflictul personal al protagonistului poveștii, pentru a-i da complexitate deciziei, Cristi Vicol creează mai mult decât o distopie socială, el realizează o incursiune în psihologia individului și a maselor.
Pentru o clipă, Ivanov se gândi că moartea nu ar fi fost chiar atât de rea. Pentru ce mai trăia? Doar că să navigheze prin singurătatea propriului eșec? Pentru cât timp? Un an? Doi? Toată viața? O povară mult prea mare. Apoi, chiar când se hotărî să se relaxeze și să îl lase pe Tudorache să își termine treaba, un gând îl izbi cu forța unui val. Odată cu el va muri și Karina, a cărui amintire va dispărea de îndată ce el își va da ultima suflare. Nu, nu putea să facă asta, era o trădare mai mare ca oricare alta. Nu putea să o piardă în felul acesta, și nici să permită ca ea să se fărâmițeze odată cu el. Promisese că va trăi pentru ea, ba nu, chiar jurase.
Deznodământul propune o rezolvare precară, una care nu aduce liniștea nimănui, însă perpetuează o stare de fapt care nu poate fi întinsă la nesfârșit. Acesta mi s-a părut textul cel mai profund al volumului, cel care îi prezintă dilemele morale cele mai complexe cititorului și-l invită să-și tragă propriile concluzii. Și e un demers extrem de bine realizat, atât ideatic cât și estetic.
În fine, „A patra pecete”, povestea care încheie volumul, revine la tema celei…
Leave a Reply