Un podcast despre lucrurile pe care le trăim zi cu zi, la intersecția dintre sociologie și psihologie. Explorăm zile, idei și gânduri care ne apasă sau ne dau elan.
Un sociolog și jurnalist, Mihai Tatu și un psiholog și scriitor, Cătălin Stanciu, vă provoacă la dialog.
Încercăm să dăm sens lucrurilor și oamenilor care apar în viețile noastre.
O coproducție Litera 9 și Revista Psyche
În primul episod „aproape normali” am pornit de la o întrebare simplă și incomodă: suntem pregătiți să fim într-o relație de cuplu? Am explorat cum masculinitatea, violența simbolică și rolurile de gen rigide construiesc relații de putere în locul unor relații de echitate. Episodul al doilea continuă firesc de acolo pentru că multe dintre cuplurile nepregătite pentru o relație ajung, la un moment dat, să fie și părinți nepregătiți. Iar când relația se destramă, copilul plătește un preț pe care nimeni nu îl calculează cu adevărat. Și astfel formulăm întrebarea, sunt oamenii pregătiți să fie părinți?
Când un cuplu se destramă, atenția merge aproape întotdeauna spre adulți: cine a greșit, cine suferă mai mult, cine pleacă cu ce. Copiii apar ca o problemă logistică – custodie, pensie alimentară, program de vizite. Ceea ce rămâne invizibil e ce se întâmplă cu copilul în interiorul acestui proces.
Ipoteza de pornire a celui de-al doilea episod „aproape normali” este că separarea, în forma în care o gestionăm de obicei, produce o neglijare sistematică a copilului – neintenționată, dar reală.
Sociologul Andrew Cherlin identifică două mecanisme centrale. Primul este parentificarea: copilul preia roluri emoționale ale adultului, consolează părintele care suferă, simte că trebuie să aleagă o tabără. Al doilea este instrumentalizarea: copilul devine mesager, martor sau argument în conflictul dintre foștii parteneri.
Copiii fac față separării în moduri diferite – prin retragere și izolare, prin comportamente agresive ca formă de externalizare a suferinței sau prin căutarea unui substitut de stabilitate în afara familiei. Când structura socială dispare, apare ceea ce Durkheim numea anomie: regulile cunoscute nu mai funcționează, iar copilul rămâne fără ancore.
Unul dintre efectele cele mai grave este alunecarea spre consumul de droguri – nu din rebeliune, ci din nevoia de amorțire a durerii și de apartenență. În paralel, școala suferă: mintea copilului e ocupată cu lucruri mult mai urgente decât ora de matematică. Separarea nu e un eveniment. E un proces cu efecte pe termen lung, care traversează generații.
Episodul poate fi urmărit și pe Spotify.
*****
Poate ai fost copilul care a auzit cearta din camera alăturată. Poate ești acum părintele care încearcă să gestioneze o separare și nu știe cum să protejeze copilul. Poate ești profesorul care a văzut un elev schimbându-se brusc și nu ai știut de unde vine schimbarea. Pentru că #aproapenormali suntem cu toții — și tocmai de aceea merită să vorbim. Scrie-ne părerea ta în comentarii sau pe email, la redactia@litera9.com.
credit muzică: Răzvan Ioan Picu / slimGhost
#aproapenormali
Leave a Reply