COVID-19 a lovit în toată lumea, indiferent de cât de dezvolat sau de puțin dezvoltat este un stat. Totuși, virusul nu a lovit pe toată lumea la fel, reamintindu-ne cât de importantă este o colaborare bună și eficientă între instituții și cât de important este să existe proceduri și norme clare pentru toate instituțiile, din toate zonele unei țări, planificare și orientare spre soluții. Am vorbit deja despre sistemul de sănătate și despre parteneriatul în familie, iar în continuare vom aborda problema în mediul rural.
Deja există semnale de alarmă care arată că va crește considerabil numărul de oameni din țările subdezvoltate care vor fi afectați de foamete, ceea ce ne demonstrează încă o dată că pandemia nu lovește în mod egal toate statele/zonele și ne confirmă din nou cât de important este ai un stat puternic, dezvoltat. Cu cât este mai puternic, cu cât politicile publice sunt mai puternice, cu atât cetățenii săi se vor adapta mai ușor la situație și vor trece mai ușor peste perioadele grele care urmează. Proporțional cu aceste lucruri, va scădea și anxietatea, oamenii fiind capabili psihic să treacă mult mai ușor peste modificarea modului și ritmului de viață. Să nu uităm că și în România, zona rurală este preponderent săracă. O zonă uitată de-a lungul timpului de autorități, izolată încă dinainte de pandemie.
În România, conform studiului „Bunăstarea Copilului în Mediu Rural” (lansat de World Vision România în 2018), unul din 11 copii din mediul rural se culcă flămând noaptea. Ce ne arată acest lucru? Că România nu a făcut prea multe la capitolul politici publice în ultimii 30 de ani și nu a gândit o strategie reală de dezvoltare. Același studiu ne spune că unul din doi copii din mediul rural afirmă că nu este fericit. Ne putem gândi ce amprentă își poate aduce și o pandemie pe o asemenea comunitate? Mediul rural a fost abandonat de autorități, multe zone confruntându-se nu doar cu izolarea față de orașe, de servicii medicale, de cultură, ci și cu izolarea față de nevoile de bază. Avem sate întregi care nu sunt racordate la canalizare, în care toaleta se află încă în curte, în care nu există curent electric. Copii care încă merg pe jos zeci de kilometri pentru a ajunge la o școală care nu le oferă oricum prea multe. COVID-19 nu a făcut decât să ne arate încă o dată prăpastia existentă între urban și rural.
Dacă în mediul urban, educația la distanță, on-line, s-a putut organiza mult mai simplu, problema ținând în mare parte aici de capacitatea și abilitățile personalului din sistem de a susține cursuri online, în spațiul rural lucrul acesta nu a putut fi posibil. Într-un sat fără curent electric, în care copiii învață la lumina lumânării, nu ai cum să pui problema tehnologiei. Nu este vorba doar de asigurarea unui laptop sau unei tablete, ci de lipsa unei întregi infrastructuri pentru educație online. Această perioadă nu face nimic mai mult decât să arate cât de mare sunt inechitatea și prăpastia între urban și rural. Întrebarea care apare este dacă se vor produce schimbări după pandemie sau dacă mediul rural va rămâne într-un stadiu subdezvoltat, de izolare.
Leave a Reply