După cum scriam în articolul precedent, Tolkien socotea că Marile Povești ale Silmarillionului sunt Căderea Gondolinului, Povestea lui Beren și Lúthien și Copiii lui Hurin. Dar niciuna dintre ele nu s-ar fi putut petrece fără făurirea silmarillilor, fără furtul lor și fără Căderea elfilor.
Dar ce sunt silmarilii?
În acea vreme încă nu existau soarele și luna: Pământul de Mijloc era luminat doar de stele, iar Valinorul – de doi Copaci, purtători ai luminii creației, unul auriu și unul argintiu: Laurelin și Telperion (dintr-un vlăstar de-al lui s-a născut copacul alb din Gondor). Lumina lor creștea și scădea în intensitate de-a lungul zilei, așa că, atunci când unul pălea, celălalt atingea culmea strălucirii. Silmarilii sunt trei nestemate mari, indestructibile, create de elful Fëanor, în miezul cărora arde ca un foc lăuntric lumina Copacilor. Așa că, înaintea obsesiei lui Gollum pentru Neprețuitul lui, au existat silmarilii, pe care nimeni nu-i putea privi fără să-i vrea. Înșiși valarii, zeii acestei lumi, au fost fermecați de ei. „Varda (soția lui Manwë, căpetenia valarilor – n.a.) a sfințit silmarilii, că nici un trup muritor ori mâini întinate, ori vreun alt rău să nu îi poată atinge fără a se veșteji şi usca; iar Mandos a prorocit că soarta Ardei, a pământului, a mării şi a aerului zăcea închisă în silmarili.”[i] Creatorul lor, Fëanor, nutrește un atașament la fel de nesănătos față de ei. „Și cel mic, tot astfel ca și cel mare, are de împlinit o menire o singură dată în viață; și-n acea faptă își pune toată inima sa”, spune el la un moment dat. „(…) nicicând altele asemenea nu voi mai făuri; și, de va fi să le sfărâm, îmi voi sfărâma și inima și voi pieri.” Rețeta pentru dezastru este, așadar, asigurată.
SILMARILII ȘI BLESTEMUL LUI FËANOR sau Alungarea din Raiul pământesc
V-am zis să-l țineți minte pe Fëanor, fiindcă de la el au început toate. Fiul unuia dinte regii elfi stabiliți cu popor cu tot în Valinor, Fëanor își secătuiește mama de puteri la naștere. „Nicicând nu voi mai purta făt în pântece, căci puterea ce ar fi dat viaţa la mulţi alţii s-a scurs toată în Fëanor”, îi spune ea soțului ei și, ostenit de viață, sufletul ei se refugiază în sălile lui Mandos (elfii nu mor propriu-zis). Tolkien îl descrie ca fiind „frumos la chip, sigur de sine, cu ochi ce sfredeleau prin strălucirea lor și cu părul negru ca pana corbului; și era deopotrivă de nerăbdător și de îndârjit în împlinirea dorințelor sale. Puțini reușeau să-i schimbe hotărârea odată luată prin sfaturile lor, iar prin forța nici că izbândea vreunul.” I se spune „Spiritul Focului” din pricina firii lui pătimașe. Încă dinainte de făurirea silmarililor, orgoliosul și repezitul Fëanor intră în conflict cu frații săi vitregi, ba chiar și cu valarii, fiind deja chemat să dea socoteală pentru că a tulburat pacea zeilor.
Melkor (dușmanul Creației), pe care valarii tocmai îl eliberaseră din închisoare și-l lăsaseră să trăiască printre ei, vede și el silmarilii și îi vrea. Așa că se apucă să-i învrăjbească pe elfi între ei și cu valarii, insinuând că aceștia îi țin prizonieri în Valinor. Dat în vileag și alungat, se întoarce pe ascuns împreună cu uriașa păienjeniță Ungolianth, distruge cei doi Copaci, fură silmarilii – care-i ard mâinile, provocându-i o durere ce nu se va domoli nicicând – și îl ucide pe tatăl lui Fëanor. Fëanor, îndurerat de moartea tatălui său și de furtul silmarililor, convinge o bună parte din elfi să revină pe Pământul de Mjiloc, iar pe cei șapte fii ai săi îi leagă cu jurământ să nu îngăduie ca silmarilii să cadă în mâna altcuiva, fie el elf, om sau demon.
Valarii nu au oprit exodul. Au adunat ultima lumină a copacilor, făcând soarele și luna, pe care le-au trimis să lumineze tot pământul ca să mai pună stavilă blestemățiilor lui Melkor. Apoi au tăinuit Valinorul, așa încât nimeni să nu-l mai poată găsi pe mare oricât s-ar fi străduit. De aceea, când elfii și-au regretat fapta și au trimis solii de împăcare, nu le-au mai văzut întorcându-se.
Cât despre Fëanor, în timpul acestui exod face trecerea de la un ins orgolios și obsedat, dar pe fond de treabă, la un ticălos. Ajunge să verse sânge de elf, luptându-se cu elfii stabiliți pe malul mării, pentru că aceștia nu vor să le dea pribegilor corăbiile lor. Apoi, traversând marea cu cei din neamul și poporul său, nu le mai trimite îndărăt corăbiile celorlalți elfi care plecaseră din Valinor la îndemnul lui, preferând să le dea foc. Ca o culme a ticăloșiei sau a obsesiei, când își dă sufletul – după o luptă cu armiile lui Morgoth – nu-și dezleagă fiii de jurământ, ba chiar îi pune să-l întărească. Și „atât de aprins îi era spiritul, încât trupul său, murind, s-a preschimbat în cenușă și s-a risipit precum fumul”, iar sufletul i-a ajuns în sălile lui Mandos.
Cum a fost scrisă: E greu de zis când anume a pus Tolkien pe hârtie această poveste, dar primele ei elemente se prefigurau într-o serie de poeme scrise înainte de război. În 1914, când studia literatura engleză la Oxford, Tolkien se lupta cu poemul Crist al poetului anglo-saxon Cynewulf (din secolul VIII-lea) pe care-l găsea cumplit de plicticos. Și deodată a dat peste numele de Eärendil: „Ave, Eärendil, cel mai luminos dintre îngeri, deasupra Pământului de Mijloc trimis printre oameni”. Numele l-a electrizat. Cine putea să fie Eärendil? Inspirat, a scris un poem numit „Călătoria lui Earendil, Steaua Înserării”, în care Eärendil este un cârmaci care conduce luceafărul bolta cerească. Pe 24 noiembrie 1914 l-a recitat dinaintea câtorva prieteni buni. (Avea, încă de pe atunci, un cerc literar.) După ce s-au întrebat clasicul „ce-o fi vrut să zică autorul”, prietenii săi l-au întrebat și pe el și Tolkien a replicat: „Nu știu. O să-ncerc să-mi dau seama.”
În următoarele săptămâni a scris alte poeme, în care apar tema arborilor gemeni care au în ramurile lor lumina soarelui și a lunii, Valinorul, corăbiile fermecate ce se îndreaptă spre miazănoapte și o seminție a umbrelor, cândva măreață, dar acum în declin. Despre procesul de creație care a început cu descoperirea numelui lui Eärendil a scris mai pe larg Alexandru Maniu. De reținut că, atunci când a plecat la război, Tolkien avea deja o parte din geografia și panteonul acestei lumi schițate, într-o formă care seamănă și nu seamănă cu rezultatul final. Prin anii ‘20 exista deja o formă a poveștii lui Fëanor, adunată laolaltă cu alte versiuni inițiale ale poveștilor ce vor deveni Silmarillion în cadrul unei lucrări intitulate Cartea poveștilor pierdute. Cât despre volumul de poezii, l-a propus lui Sidgwick and Jackson, care l-au refuzat în aprilie 1916.
Și cu Eärendil cum rămâne? Păi despre el vom vorbi în articolul viitor, fiindcă povestea lui este cea care încheie practic aventura silmarililor. Procesul de creație nefiind unul ordonat, se pare că Tolkien a început, fără să vrea, cu… sfârșitul.
POVESTEA LUI BEREN ȘI LÚTHIEN
Și acum intră în scenă cea mai minunată dintre eroinele lui Tolkien, o femeie puternică înainte să se fi inventat conceptul, o făptură care îmbină frumusețea cu fermitatea și cu feminitatea, o domniță care nu are nevoie să fie salvată pentru că-și poate salva ea alesul: Lúthien.
Pornit către Valinor odată cu ceilalți elfi care răspunseseră chemării valarilor, căpetenia elfă Thingol o întâlnește pe Melian (o maia) într-o pădure, unde ea cânta ca să învețe privighetorile să viersuiască. Și se îndrăgostește atât de tare de ea, încât nu mai ajunge la destinație, nici el, nici o parte din poporul lui, care rămâne să-l aștepte. Cei doi întemeiază pe Pământul de Mijloc un regat ascuns, Doriath, și din dragostea lor se naște Lúthien, „cel mai frumos dintre copiii lui Illúvatar”, cu ochi ca stelele, păr negru și o voce ca a unei privighetori (de unde și porecla Tinuviel). Poate doar Arwen, fiica lui Elrond, avea să mai fie la fel de frumoasă.
E de-nțeles că atunci când Beren, un muritor, a venit și i-a cerut-o pe fiică-sa de soție, Thingol a fost indignat. Cei doi se întâlniseră, la fel ca părinții lui Lúthien, într-o poiană din pădure unde ea dansa, și se îndrăgostiseră pe loc, dar pentru tatăl fetei asta n-a contat. Ca urmare a pus o condiție: i-o va da de soție dacă Beren îi va aduce un silmaril. Beren, care nu era nici el un nimeni – Morgoth pusese deja un preț pe capul lui – s-a oțărât și i-a promis lui Thingol, în stilul eroilor din Kalevala, că, data viitoare când se vor vedea, mâna lui va ține un silmaril. (Și-l va ține. Numai că nu va mai fi atașată de corp.)
Misiunea nu era ușoară. Silmarilii erau tustrei montați într-o coroană de fier care nu părăsea capul lui Morgoth, iar Morgoth însuși nu prea mai ieșea din fortăreața lui. Beren capătă însă ajutorul lui Finrod Felagund, regele elf din Nargothrond și fratele mai mare al lui Galadriel. Tatăl lui Beren îi salvase viața în luptă și, ca datorie de onoare, el este gata să-l ajute pe fiu. Ar fi plecat în fruntea unei armate, dar doi dintre fiii lui Fëanor, Celegorm și Curufin, se aflau la curtea lui și, aflând ce voia Beren, au protestat, amintind de drepturile lor asupra silmarililor și de jurământul lor. Niște ticăloși: nu se duceau ei să-i ia, dar nici pe alții nu i-ar fi lăsat să-i aibă. Influențate de ei, căpeteniile elfe refuză să-l însoțească pe Finrod, care se vede silit să plece numai cu Beren și cu zece însoțitori. Și așa se face că, în locul unei confruntări armate, se ajunge la o înfruntare între Finrod și Morgoth… în cântece. (Lucru firesc din partea unui autor care a tradus Beowulf și-i admira pe scalzi, barzii care odinioară recitau poeme eroice la ospețele vikingilor.) Dar, să ne amintim, Morgoth fusese un valar și se întrecuse în cântece cu însuși Illúvatar. Iese învingător și-i aruncă pe toți în temniță, în paza lui Sauron. Aici Finrod moare ucis de un vârcolac, soartă pe care ar fi împărtășit-o și Beren să nu fi fost Lúthien.
Numai că tânăra domniță evadează din casa unde o închisese tatăl ei ca să nu plece după Beren, mai evadează o dată din locul unde o închid Celegorm și Curufin, (Celegorm voia să o ia de nevastă) și, călare pe Huan, câinele uriaș născut în Valinor, pleacă să-și salveze iubitul din închisoare. Apoi, pentru că Beren era nemulțumit că nu-și îndeplinise jurământul față de Thingol, amândoi (plus Huan) pornesc să facă rost de un silmaril. Toate astea sunt prilejuri ca Lúthien să arate ce poate, înfruntându-l pe însuși Sauron, deghizându-se prin descântece pe ea și pe Beren ca să poată umbla în siguranță pe teritoriul inamic și punându-l pe fugă pe imensul lup Carcharoth. În final ajunge chiar în fața lui Morgoth și-l farmecă și pe el cu cântecul ei, cufundându-l în somn. Nu reușesc să ia decât un silmaril din coroana lui, dar și acela ajunge, cu tot cu mâna stângă a lui Beren, în pântecele lupului Carcharoth. Impresionat de sacrificiul acestuia, Thingol i-o dă de soție pe Lúthien. Ea, cu mult înainte de Arwen, alege o viață de muritoare pentru a fi alături de Beren.
Acesta nu e însă finalul aventurilor celor doi și nici finalul răului pe care silmarilii îl vor face în lume.
Cum a fost scrisă: Sursa de inspirație pentru Lúthien a fost soția lui, Edith Mary Tolkien (născută Bratt). La moartea ei, Tolkien chiar a trecut numele de Lúthien pe piatra ei de mormânt. Într-o scrisoare către fiul său Christopher, după moartea lui Edith, Tolkien scria: „Am cunoscut-o pe Lúthien Tinúviel a mea, cu părul lung și negru, fața palidă, ochii ca stelele și voce frumoasă. Și, în 1934, ea era încă alături de mine și la fel și frumoșii ei copii. Dar acum ea a plecat înaintea lui Beren, lăsându-l, într-adevăr, fără o mână.” (De altfel, ca un ecou straniu al propriei povești, spre sfârșitul vieții Tolkien a avut o problemă care l-a împiedicat să-și folosească brațul drept timp de câteva săptămâni.) „Nu i-am spus niciodată lui Edith Lúthien, dar ea a fost sursa poveștii care, cu timpul, a devenit piesa principală a Silmarillionului. A fost concepută pentru prima oară într-un mic luminiș plin de cucută din Roos (…). În acele zile părul ei era ca pana corbului, ochii ei – mai luminoși ca oricând și putea să cânte – și să danseze.”
De notat că în acel moment Tolkien era deja căsătorit cu Edith și ea născuse de curând primul lor copil. Imaginea aceasta, a tinerei femei într-un luminiș, l-a impresionat atât de tare pe bărbatul care văzuse ororile frontului, încât a devenit, în opera lui, asociată cu începutul dragostei adevărate. Și Thingol o întâlnește pe Melian într-o pădure. Aragorn o zărește pentru prima oară pe Arwen tot plimbându-se prin pădure și chiar crede că ea ar fi o viziune a lui Lúthien.
Într-adevăr, începutul poveștii de dragoste a lui Tolkien cu Edith seamănă cu un basm: orfani, iubire adolescentină, piedici și interdicții și o căsătorie la final. După care au trăit împreună până la adânci bătrânețe, mulțumiți, chiar dacă nu neapărat fericiți.
Edith May Bratt a fost un copil ilegitim. Deși a știut numele tatălui său – un bărbat care o angajase pe mama lui Edith, Frances Bratt, ca guvernantă pentru fiică-sa – ea nu l-a spus niciodată copiilor ei. Nici Tolkien nu a aflat despre asta decât în ziua căsătoriei lor (și nu i-a păsat). El a cunoscut-o în 1908 la pensiunea unde locuiau pe perioada școlii. Erau amândoi orfani. El avea 16 ani și ea 19, el era catolic și ea protestantă, el era pasionat de literatură și limbi demult moarte, iar ea era o pianistă talentată, însă, provenind dintr-o familie modestă, nu avea educația lui. Asta nu i-a împiedicat să se îndrăgostească. Dacă între Beren și Lúthien s-a interpus Thingol, tatăl fetei, în viața reală principala piedică a fost tutorele lui Tolkien, preotul catolic Francis Xavier Morgan, care s-a îngrozit când a aflat și i-a despărțit pe cei doi, interzicându-i lui Tolkien să mai ia legătura cu ea în orice fel până la majorat. Motivele fiind tinerețea lui Tolkien, teama că Edith l-ar putea distrage de la studiu, lipsa oricăror mijloace de a se întreține și faptul că ea era protestantă. Și, ca-n basme, Tolkien s-a supus. Dar în 1913, chiar în ziua când a împlinit 21 de ani (vârsta majoratului în Marea Britanie până în 1969), i-a scris lui Edith. Ea era logodită cu fratele unei prietene, însă o scrisoare și câteva ore de discuții au fost de ajuns ca să o facă să se răzgândească. Nu era îndrăgostită de logodnicul ei, dar, nemaiprimind nicio veste de la Tolkien, decisese să își vadă de viață.
Cei doi s-au căsătorit pe 22 martie 1916, sub auspicii sumbre. Tolkien se pregătea să plece în Franța, la război. Din fericire s-a îmbolnăvit de febra tranșeelor și a fost retrimis în Anglia pe 8 noiembrie. În timpul perioadelor de spitalizare, căci boala venea și pleca, a scris prima variantă a poveștii lui Beren și Lúthien. În total au existat nouă variante ale poveștii, dintre care una în versuri.
Cât despre traiul fericit până la adânci bătrânețe… aici e discutabil. Edith a născut patru copii și nu și-a continuat cariera de pianistă, deși a cântat în continuare pentru familie. Conform biografului lui Tolkien, Humphrey Carpenter, viața ca soție de profesor universitar nu a făcut-o întotdeauna fericită. Era conștientă de educația ei insuficientă și prefera să le evite pe soțiile celorlalți profesori. În plus, deși Tolkien era acasă o bună parte din zi, era în biroul său, lucrând ba la romane, ba la eseuri sau pregătindu-și cursurile, așa că se putea întâmpla ca, deși se aflau sub același acoperiș, în anumite zile să nu se vadă decât la masă. Prieteniile lui intelectuale – cum ar fi aceea cu autorul Narniei, C.S. Lewis – o făceau să se simtă uneori neglijată. Carpenter spune chiar că, după primii ani, când i-a transcris Căderea Gondolinului într-un caiet, Edith nu ar mai fi fost părtașă la creația lui.
Tolkien însuși, într-o scrisoare din 1941 către fiul său Michael, scrie niște rânduri ambigue, care pot fi privite drept înțelepciune dobândită sau nemulțumire secretă. „Niciun bărbat, oricât de sincer și-a iubit logodnica și mireasa în tinerețe, nu i-a fost credincios în trup și spirit fără un efort deliberat, conștient, de voință (…) Când strălucirea piere sau măcar se împuținează, ei cred că au greșit și că încă nu și-au găsit adevăratul suflet-pereche. (…) Aproape toate căsniciile, până și cele fericite, sunt niște greșeli: în sensul că (într-o lume perfectă sau măcar fiind puțin mai grijulii în această lume foarte imperfectă a noastră) ambii parteneri ar fi putut găsi niște tovarăși mai potriviți. Dar adevăratul suflet pereche este cel cu care te-ai căsătorit de fapt.”
Ce i-a unit atunci vreme de peste 50 de ani pe acești oameni care au rămas la fel de diferiți unul de altul ca în tinerețe (niciunul nu a ajuns să împrumute sau să împărtășească pasiunile celuilalt)? Conform unor aluzii din scrisorile lui Tolkien, amintirea…
Leave a Reply