Nu toate poveștile scriitorilor de succes încep cu un tânăr, sau o tânără, care l-a citit pe Tolkien și s-a hotărât că asta vrea să scrie. Uneori încep sub semnul morții, ca în cazul suspiciunii de cancer care plutea în 1976 deasupra capului unui tânăr ziarist britanic pe nume David Gemmell. Avea numai 28 de ani și, așteptând rezultatul unor analize mai amănunțite, s-a apucat să scrie un roman fantasy numit The Siege of Dros Delnoch, unde fortăreața, care constituie punctul de intrare în Imperiul Drenai, este asediată de un popor numit nadir. „Fortăreața eram eu și nadirul era cancerul”, și-a amintit el peste ani, într-un interviu acordat lui Stan Nicholls pentru Fear Magazine. (Nadir înseamnă, de altfel, punctul cel mai de jos, cel mai lipsit de speranță al unei situații.) A muncit la carte câte opt ore pe zi, ca să-și ia gândul de la posibilul diagnostic, dar a lăsat sfârșitul deschis: dacă verdictul medicilor avea să fie cancer netratabil, fortăreața avea să cadă. Dacă nu avea cancer sau dacă un tratament era posibil, fortăreața avea să reziste.
Până la urmă s-a dovedit că era vorba despre o leziune mai veche, din timpul tinereții lui turbulente despre care vom vorbi mai încolo. Autorul nostru a răsuflat ușurat și a lăsat baltă romanul. Abia în 1980 un prieten l-a citit și i-a zis: „E plin de clișee, dar e foarte antrenant și dacă o să te ocupi de el s-ar putea să obții o carte foarte bună.” Gemmell i-a urmat sfatul, iar rezultatul, numit simplu Legend, a fost acceptat de o editură în 1982 și publicat în 1984.
A fost începutul legendei lui Druss, începutul seriei fantasy numite Drenai și începutul carierei de scriitor a lui Gemmell, care a însumat 34 de romane, majoritatea fantasy, dar și câteva de ficțiune istorică. Întrucât Legend este cea mai personală carte a sa – și aceea de care este cel mai mândru – vom mai vorbi încă puțin despre Gemmell omul înainte să trecem la romanele sale.
Elogiul tatălui vitreg
David a crescut într-un cartier muncitoresc din Londra, pe străzile care încă mai purtau urmele bombardamentelor din cel de-al Doilea Război Mondial. Nu era cel mai bun loc pentru un copil bastard. Mai erau și alții fără tați, dar asta pentru că le muriseră pe front, ceea ce el, născut în 1948, nu putea pretinde. Copiii îl batjocoreau și îl băteau, iar uneori părinții se implicau și ei în efortul de război. Faptul că era retras și prefera să citească n-a ajutat nici el prea mult. Micuțul David nu ieșea din casă decât după ce se uita în toate părțile și se asigura că nu se vedea niciunul dintre persecutorii săi. După cum avea să mărturisească în 2000, la World Fantasy Convention, pentru el nu existau alți copii: ei erau dușmanii. Drumul către școală era plin de pericole. Toate s-au schimbat când mama lui l-a cunoscut pe Bill Woodford, un ins solid și dintr-o bucată cu care avea să se mărite. „Băiatul nu visa niciodată la eroi. Până când a întâlnit unul”, spune teatral Gemmell. Sfidând prejudecățile epocii și ale cartierului, Bill s-a însurat cu o femeie care avea un copil din flori, l-a crescut ca pe fiul lui și l-a învățat să boxeze, zicându-i că „un pumn în gură nu e la fel de rău ca a te ascunde între patru pereți sau a fugi”.
„Oamenii ca Bill chiar schimbă lumea. Ei sunt adăposturile, porturile sigure ale copilăriei. Sunt paznicii care țin lupii la distanță. Au o înțelegere instinctivă a copilului, care celor înțelepți le este refuzată”, a povestit Gemmell. De exemplu, când micuțul David se trezea plângând de teama vampirilor care ar fi putut să vină noaptea lângă patul lui, maică-sa l-a dus la psiholog unde i s-a explicat că vampirii sunt un mit, ceea ce nu a alungat coșmarurile. În schimb, taică-su – așa cum i-a zis toată viața, fără să adauge decât foarte rar „vitreg” – s-a așezat într-o noapte pe marginea patului lui și i-a povestit că l-a văzut și el pe vampir și că i-a sucit gâtul. „Nu accept eu un vampir la mine acasă”, a zis el și copilul l-a crezut.
Chiar și așa, violența a fost în continuare o prezență constantă în viața lui David. A fost dat afară din liceu la 16 ani și a fost arestat de câteva ori. Nu și-a terminat niciodată studiile. A lucrat ca săpător în construcții și ca asistent de șofer pe camioanele Pepsi Cola. Suspiciunile de cancer s-au dovedit a fi, de fapt, sechelele unei bătăi pe care a încasat-o ca ziarist și care i-a vătămat un rinichi. Un psiholog la care a fost trimis în adolescență i-a spus că e psihopat, capabil să urmărească obsesiv un obiectiv, dar că asta nu-i neapărat un lucru rău. (David și-a pus această trăsătură la lucru, putând apoi să se mândrească că mulțumită ei: „Nu am ratat niciun deadline!”) Dacă este să-l credem, și-a vârât capul în gura unui leu de la circul unde fusese trimis să facă un reportaj. Nu în timpul spectacolului, ci la repetiții. „N-am mirosit niciodată ceva mai împuțit ca răsuflarea unei feline mari. A fost aproape toxică”, relatează el.
Iată așadar o viață care putea să ia o turnură proastă în foarte multe momente și care, printr-o minune, s-a transformat într-o carieră de succes. În același timp, tocmai asta i-a furnizat material din belșug pentru romanele sale. Lăudat mai puțin pentru intrigile lui, și mai mult pentru realismul personajelor, Gemmell a explicat că întotdeauna își construiește romanul pornind de la un personaj și că a luat ca modele numeroșii inși violenți pe care i-a întâlnit în viață și în carieră. Și, întotdeauna, pe Bill, tatăl său (vitreg). El este Druss, eroul principal al romanului său de debut, Legend. Dar nu numai. „Bill a reapărut în multe romane după aceea, în multe deghizări. Mereu plin de defecte, dar mereu un erou”, a povestit el.
Dar cine-i Druss ăsta?
Portretul unui erou la bătrânețe
Îți trebuie un curaj special ca în anii ‘80, în plină vogă a eroilor tineri și musculoși, să alegi ca personaj principal al romanului tău de debut un războinic trecut de 60 de ani, ale căror vremuri de glorie s-au dus demult. Și încă unul despre care știm de la început că va muri. Druss a intrat în legendă după rezistența eroică din Trecătoarea Skein, dar atunci avea deja 45 de ani. Acum e bătrân, văduv și fără copii, chinuit de reumatism la un genunchi și de o rană mai veche sub omoplat. Când însă triburile unificate ale nadirilor (în care pot fi ușor recunoscuți tătarii sub Ginghis Han), asediază fortăreața Dross Delnoch, poarta de intrare în Imperiul Drenai, Moartea i se înfățișează și-i dă de ales: sau va muri eroic în asediu sau va trăi până la adânci bătrânețe, dar se va seniliza. Regăsim aici una din obsesiile lui Gemmell, care, întrebat de ce se teme cel mai tare, a răspuns „de Alzheimer”. Ca urmare, Druss dă jos din cui legendara sa secure Snaga cea cu două tăișuri și pleacă din nou la război.
Situația e disperată. Apărătorii știu că vor muri, problema este însă când. Cu cât rezistă mai mult, îi dau timp Imperiului Drenai – înclinat mai mult către comerț decât către război – să își pună pe picioare armata care să țină piept năvălitorilor. Fortăreața este solidă și are șase ziduri concentrice, dar este condusă de un bătrân conte muribund, iar generalul a fost numit pe bază de nepotism și e total incompetent. Soldații – mulți dintre ei fermieri momiți să se înroleze de promisiunea gloriei – se întreabă de ce nu dezertează. În scurtul răgaz până la sosirea nadirilor, Druss trebuie să îi transforme într-o armată capabilă să reziste și asta îl vedem făcând.
Este ajutat de Rek, fost ofițer, care acum se află în căutarea unui trai ușor și nu știe cum să fugă de război. „Prea inteligent ca să fie erou, prea fricos ca să fie un laș”, Rek este alcătuit după chipul lui Gemmell, după cum avea să declare el însuși în interviul acordat lui Stan Nicholls. Chiar când se îndrepta, la propriu, în direcția opusă luptei, Rek o întâlnește pe Virae, fiica bătrânului conte, o salvează de bandiți, se îndrăgostește de ea și o urmează în fortăreață. Cât despre Virae însăși, ea este o Brienne de Tarth avant la lettre și o raritate în literatura anilor ‘80: o femeie în armură, mai interesată de război decât de dragoste, dar ceva mai drăguță decât Brienne (deși nu o frumusețe clasică). Li se alătură Cei 30, un grup de preoți războinici în genul templierilor, cu puteri supranaturale. Ei nu pot fi chemați în ajutor decât o dată, căci sunt jurați să lupte până la moarte, mai puțin unul, care trebuie să îi adune pe următorii 30. Printre ei se distinge albinosul Serbitar, Vocea Celor 30, o figură tragică, fiu de nobil respins de familie din pricina înfățișării sale. Mai avem și o trupă de soldați profesioniști, Legiunea, condusă de viteazul Hogan. În ajutorul fortăreței vine și Arcașul – un Robin Hood în toată regula – cu trupa lui de proscriși.
Cu alte cuvinte, o fi Druss o legendă, dar avem la dispoziție o galerie întreagă de personaje care să ne placă. Nu încape însă îndoială că, deși fiecare are contribuția sa, supraviețuirea fortăreței depinde de Druss. Îl vedem jucând pe rând rolul bătrânului soldat sfătos, al maistrului militar sever, dar just, al Legendei Druss, luptătorul fabulos care seamănă moartea în rândurile dușmanului și a cărui simplă apariție ridică moralul trupelor. Îl vedem de asemenea pe omul Druss, pe care-l dor oasele, care ar avea nevoie de somn, care își cunoaște vârsta și slăbiciunile, și îl vedem cum își speculează propria legendă, cum își intră în rol fără șovăire atunci când are un public, cum își stoarce fiecare picătură de energie. Probabil că, în afară de Dalinar Kholin al lui Brandon Sanderson, este singurul personaj sexagenar dintr-un roman fantasy care să-mi trezească interesul. (Și posibil unul dintre puținii sexagenari care sunt personaje principale în universul lor.)
Legend este un paradox. Este o carte care glorifică eroismul individual, dar arată inutilitatea războiului. Druss este personajul principal și prezența sa este vitală, dar în același timp este limpede că apărarea fortăreței este o muncă în echipă, de la planuri și până la execuție. Este sumbră, dar are ceva luminos. Până și momentele previzibile nu par niște clișee, fiindcă cei cărora li se întâmplă nu par nici ei personaje pe hârtie, ci oameni în carne și oase. În aparență este o poveste clasică: ăia-s răi, ăia-s buni, dar, pe măsură ce acțiunea avansează, personajele capătă complexitate: au spaime, secrete, momente de îndoială, decizii care le schimbă. Până și nadirii, vom afla mai târziu în serie, sunt invadatori acum, după ce vreme de secole au fost victimele neputincioase ale altui imperiu. Cruzimea și violența dau naștere unui cerc vicios, până nu se mai poate vorbi despre vinovați și nevinovați. Autorul chiar face diferența între legendă și realitate. „Mi-ai făcut-o, tu Cel Care Umblă prin Moarte”, spune Ulric, căpetenia nadirilor, după moartea lui Druss. „Căci eroismul tău m-a transformat într-o umbră întunecată”. „Ulrich știa că în toate legendele există eroi luminoși și un rău întunecat. Era însăși esența poveștii. «Nu sunt rău», zise el. «Sunt un războinic înnăscut, cu un popor pe care să-l protejeze și o națiune pe care s-o construiască.»”
În plus, Gemmell își face timp să consemneze vitejiile și micile tragedii ale soldaților de rând, care nu vor intra în legendă: cel care se aruncă înaintea unei săgeți ce l-ar fi lovit pe Druss în spate și este ucis în locul lui; cel care pleacă pe metereze însuflețit de discursurile lui Druss, fără să știe că soția lui a decis să ia copilul și banii și să fugă din cetate etc. „Următorul cântec despre Legendarul Druss ne va avea și pe noi în el. O, știu că nu ni se va spune pe nume, dar noi vom ști, nu-i așa?” discută între ei doi soldați.
„Aș putea s-o scriu mai bine acum și totuși nu ar mai fi la fel de bună”, a declarat Gemmell despre Legend într-un interviu pentru Orbit în 1988. „Legend are toate defectele la care te aștepți de un roman de debut, dar are un suflet care nu ar fi cu nimic îmbunătățit dacă i-aș îmbunătăți stilul. Sunt mai mândru de cartea asta decât de tot ce-am mai făcut în viață.”
Druss cel tânăr
După Legend, Gemmell a scris un alt roman numit The Chaos Warrior, care spune povestea vieții lui Druss. Editorul l-a refuzat, zicând că în Legend Druss era interesant tocmai pentru că era bătrân și îl lăsau puterile, dar ca tânăr ce ar fi? Un alt Conan? Pentru că în cele din urmă Gemmell tot a scris cartea și a publicat-o (The First Chronicles of Druss the Legend, 1993), iar eu am citit-o, vă pot spune că întrebarea editorului este justificată. Druss la 18 ani nu este la fel de interesant ca Druss la 60. În primul rând, nu se comportă ca un tânăr de 18 ani. I-am tot corectat mental vârsta la 25 de ani și așa a avut o oarecare noimă, deși tot m-am crispat când i se adresa unuia sau altuia cu „fiule”. (Părerea mea este că, Druss fiind Bill, Gemmell nu a reușit niciodată să și-l imagineze altfel decât ca pe figura protectoare a copilăriei lui, nici măcar când l-a întinerit.) Apoi prea știe tot felul de lucruri pe care un tânăr tăietor de lemne dintr-un sat izolat nu ar avea cum să le știe. E aproape invulnerabil. E incoruptibil. E greu să simpatizezi cu așa ceva.
Pe de altă parte, aflăm că Druss se trage dintr-un neam de oameni blestemați și că securea sa, Snaga, este posedată de un demon. Îl vedem pe tânărul plecat să-și salveze soția răpită și vândută în sclavie cum devine un luptător tot mai temut și cum își descoperă adevărata natură, aceea de războinic și ucigaș. Mai târziu, adică în Legend, Druss va recunoaște că, în ciuda strădaniilor sale, este un agricultor nepriceput, fiind mereu cu gândul numai la luptă. Cumva, și noi, și eroul ajungem să ne întrebăm dacă nu era mai bine să nu-și fi salvat soția, care se descurcase și fără el și pe care ulterior Druss a tot părăsit-o ca să mai participe la câte o aventură. (Cum ziceam mai sus, Gemmell e clasic, dar într-un mod nuanțat, ceea ce îl ajută să nu se perimeze, sau nu chiar de tot.)
Mai reușită mi s-a părut…
Leave a Reply