Papuaşul mi-a întins pasărea, strângând-o în pumn de parcă se temea să nu se trezească şi să-şi ia zborul. Dar era moartă: ciocul deschis, ochii sticloşi, penele de pe piept stropite cu mărgele roşii… Încă o pasăre fără nume – în douăzeci de ani, nu-mi aduseseră nici una care să semene cu cele dinainte… Am săltat capacul lăzii. Înăuntru, oglinzi, jucării, fleacuri de sticlă, tinichele lucitoare. Am ales un pieptene şi omul a dat din cap, mulţumit. Cei din trib credeau că marea ladă de zinc nu se golea vreodată. Era adevărat. Numai că, din când în când, vărsam în ea o cutie sau două cu mărunţişuri; aveam stive, tatăl meu le cumpărase de la Companie. Nimicuri pentru sidef, perle şi scoici rare… Apoi Compania îşi mutase liniile într-altă parte, iar locul redevenise un colţ uitat de lume, o plajă îngustă la marginea zidului verde al junglei.
M-am uitat la calendar: miercuri, întâia zi a lunii. Am deschis uşa cu piciorul şi, fluierând, am coborât pe ţărm, printre trunchiuri şi hăţişuri. Tribul se adunase la debarcader. Erau toţi, chiar şi bătrânii fără dinţi, chiar şi nou-născuţii. Când am lăsat cutiile jos, păsările, învelite în iarbă uscată şi câlţi, au foşnit nerăbdătoare. Cel puţin ele aveau să plece! Mi-am încrucişat braţele, privind spre larg. Părea de necrezut că undeva, dincolo de apele albastre, trăia o întreagă omenire…
Papuaşii se agitau, arătându-mi ceva pe mare şi am desluşit un punct care creştea mereu: şalupa. Fiecare val părea s-o tragă în adâncuri, însă ea se ridica, sălta mai departe; când s-a apropiat l-am văzut pe căpitan şi, lângă el, un alb. Cine naiba venea în fundătura asta?! Ultima oară, acum cinci ani, fusese un zoolog ţicnit, pe care abia putusem să-l trimit întreg acasă…
Bătrânele maşini s-au oprit cu un şuierat prelung. Căpitanul a coborât primul, apoi un chinez mititel, agentul meu din Singapore. Ne-am strâns mâinile, schimbând banalităţile obişnuite. Melanezienii din echipaj ridicau cutiile şi m-am răstit să bage de seamă; dar nu mă uitam la ei, nici la chinezul care nu tăcea o clipă. Ci la străin. N-avea multe bagaje: două valize, un sac de voiaj, un trepied. Marinarii i le duseseră pe plajă şi papuaşii le pipăiau, curioşi. Străinul şi-a trecut un picior peste marginea copastiei, celălalt, a păşit pe nisip cu stângăcie. Şi-a netezit salopeta kaki, privind nehotărât în jur. Când m-a zărit, a pornit drept spre mine, scoţându-şi casca şi o revărsare de plete aurii i-a acoperit buzele roşii, surâsul. O femeie?! Absurd! Şi totuşi era aici, cu mâna întinsă, aşteptând. Am făcut singurul lucru pe care-l puteam face: i-am cuprins degetele în palma care mi se umezise şi am bâiguit un bun venit în Noua Guinee sau cam aşa ceva.
*
„Ţinutul tribului?“ Am ridicat din umeri. Cât vedea cu ochii: plaja, stâncile, pădurea. Străina gâfâia după urcuş, însă nu contenea. „Şi mai încolo?“ Ţinutul tribului vecin, apoi altul şi altul, neîngrădite de garduri ori sârmă ghimpată; căci papuaşii ştiau unde sunt hotarele nevăzute, le respectau de sute de generaţii. Teritorii după teritorii, înlănţuindu-se pe ţărmurile insulei. „Interiorul?“ Munţi, junglă, populaţii necunoscute… Întrebările mă exasperau. Pe ultimele le-am lăsat să treacă, arătându-i satul din vale, colibele ca nişte monede aruncate între fâşia galbenă şi verdele atotstăpânitor. Privindu-le, am înţeles de ce mă irita femeia cu cizme, pantaloni largi şi pălărie de safari: între copaci, liane, tulpini de bambus şi iarăşi copaci, părea o stridenţă. Nu era vina ei, dar… Am oftat şi m-am pregătit de întoarcere.
Satul. Copii cu burţile umflate bălăcindu-se în băltoace, un bătrân ghemuit – mumie cu ochi iscoditori –, porci încurcându-se printre picioarele oamenilor, o femeie tocând măduva de sago, bărbaţi ce îşi ascuţeau suliţele, două fete înşirând scoici pe o salbă. Căldură. Muşte. Bătrânele amestecând într-o zeamă verzuie – şi acum? Străina fotografia, eu asudam sub soarele care-mi ardea creştetul, papuaşii se strânseseră în jurul nostru, porcii guiţau asurzitor. Feţe negricioase, nasuri turtite, frunţi încruntate sub clăile de păr date cu ulei. Bâzâitul aparatului. Chipuri curioase, indiferente, pasive. Şi ultima poză.
Femeia a scos casetofonul. Traduceam cât mai exact, dar întrebările şi răspunsurile sunau fals, forţat. Cu toate astea, străina era mulţumită; cei de la ziarul pentru care lucra vor fi şi ei mulţumiţi, cititorii la fel. Cui să-i pese de papuaşi? Îi foloseau doar – şi am descoperit cu uimire că gândul mă deranja. După atâta vreme, dispreţul meu căpătase o nuanţă sentimentală, ca pentru o rudă săracă însă făcând, totuşi, parte din familie. Erau papuaşii mei. Ea n-avea dreptul să-i judece.
Un ţipăt. Femeia s-a ferit, dar alte mâini se întindeau să atingă, să pipăie, să tragă de şuviţele blonde. Înghesuită, sufocată, străina se zbătea să iasă din plasa degetelor răşchirate. I-am strigat să stea liniştită, papuaşii nu erau decât curioşi; ca şi cititorii ei. Nu m-a auzit. Groaza o amuţise, ochii i se măriseră, implorau. Din câţiva paşi am fost lângă ea, iar oamenii s-au dat la o parte, nedumeriţi. M-am uitat la femeia elegantă, care se agăţase de mine tremurând şi mi-a venit să râd: pentru papuaşi, ea era maimuţa.
Când am ieşit din sat, se ţinea de braţul meu. Măcar tăcuse… Însă nici asta n-a durat: peste un minut – „cum“, „de ce“, „când“? Eu, băştinaşii îi păream tot una. M-am oprit brusc, mânios; dar în ochii albaştri n-am găsit obişnuita siguranţă. Străina era singură, îi era frică. Poate greşisem – ar fi trebuit s-o ajut. Era o albă; străini erau ceilalţi, papuaşii.
I-am zâmbit şi s-a rezemat de mine, recunoscătoare. Tremura încă, iar atingerea trupului ei mă făcea să mă crispez; când drumul s-a îngustat, m-am desprins uşor, lăsând-o s-o ia înainte. Mă simţeam ridicol – un sălbatic. De fapt, nu ştiam să mă port cu o femeie. Să-i spun că-mi părea rău… Cum? Păsările! Da, va înţelege, trebuie să înţeleagă.
Întâi fusese o cabană de bambus, în spatele bungalow-ului. Cu anii, adăugasem noi încăperi şi acum semăna ca un fagure uriaş, presărat cu ferestre. Doris avea ce să vadă. Sute de păsări cuminţi, nemişcate, într-o casă numai a lor. I-am arătat-o pe prima, cea de la care începuse totul. Ba nu, fusese cu mult înainte… Când eram mic, tata avea o mulţime de colivii, iar păsările cântau atât de tare încât trebuia să strigăm unul la altul, dar ne plăceau, şi mie şi mamei. Apoi, într-o noapte, taifunul a rupt doi pereţi, a smuls împletiturile de nuiele şi păsările au zburat. Am plâns atunci, pricepând că nici o pasăre vie nu este cu adevărat a ta…
Tăcerea ei, mai lungă decât toate mi-a fost de-ajuns. Înţelesese. Am lăsat-o acolo, cu păsările, şi m-am dus să pregătesc cina. Abia punând faţa de masă mi-am adus aminte ce zi era. Am scos paharele de cristal şi o sticlă cu vin adusă din Spania, înainte de a mă fi născut. Doris a venit şi ea, într-un târziu. Părea palidă, tulburată sau poate obosită. Puţin vin o s-o întremeze… A văzut pregătirile şi a zâmbit. Ce sărbătoream? N-am spus nimic, am umplut paharele, am ciocnit. Chiar uitase? Se împlinea o lună de când era pe insulă.
*
Fotografii: dreptunghiuri de hârtie lucioasă, ferestre spre ieri. O femeie blondă, un bărbat în haine europene, ţinând-o după umeri. Plaja, jungla, toate erau în sepia, dar eu ştiam că rochia mamei fusese albastră, aidoma cerului. Era cadoul tatei – şi nu prea grozavă. Tata. Unul din cei cărora soarta le este potrivnică din prima până-n ultima clipă: oricât s-ar fi zbătut, din strădaniile lui se alegea praful. Era întreprinzător, energic, plin de idei. Un singur lucru n-avea – noroc… Încă o filă de album, cu o frunză uscată. În Noua Guinee nu venea niciodată toamna. Nu erau străzi, felinare, nici clădiri din cărămidă roşie, cu lei de bronz la poartă, nimic din ce însemnase acasă pentru femeia cu surâs resemnat. Mama: o adevărată doamnă. Când mă gândeam la ea auzeam foşnetul jupoanelor şi fustelor apretate, îi vedeam mâinile cu degete lungi, îngrijite, simţeam parfum de violete. Nu se obişnuise deloc cu insula şi, fiindcă nu se putea întoarce, încercase să aducă Anglia aici. N-a izbutit. Soarele, ploile erau prea puternice, îşi băteau joc de orice, de oricine… O nouă pagină. Bărbatul şi femeia în faţa bungalow-ului, cu un copil între ei. Şi din nou copilul, jucându-se pe plajă. Bărbatul, cu puşca la umăr, lângă o colibă; în fundal, câţiva papuaşi. O fotografie-portret a mamei: încă frumoasă, dar trăsăturile îi căpătaseră deja o nefirească severitate. În ultimii ani, ai mei aproape că nu-şi vorbeau; nu mai aveau ce spune şi fiecare se închisese în propria-i tăcere. Apoi, tata s-a îmbolnăvit. Mama îl îngrijise cu uitare de sine, însă el nu mai voia să trăiască. Era doar o carcasă goală – sentimentul ratării, al eşecului îl ucisese demult… Ea s-a stins după un an, fără să sufere, liniştit, ca o lumânare ajunsă la capăt. În cele din urmă clipe nu m-a recunoscut, crezând că e din nou în Anglia. Şi, într-un fel, se întorsese. A murit fericită…
Am pus albumul la loc, lângă cărţile cu foi galbene, atât de mâncate de umezeală încât o singură atingere le-ar fi prefăcut în scame şi mucegai, bune să îngraşe pământul. Căci jungla se hrănea din toate. Şi pe ai mei îi înghiţise sub movilele cu cruci putrezite, sub iarba ce creştea biruitoare. Dar pe mine nu mă va avea aşa de lesne.
Doris dormea. Am intrat în camera ei păşind în vârful picioarelor, am dat la o parte perdeaua de plasă şi am privit-o. Părul răsfirat pe pernă, un braţ îndoit sub cap, buzele întredeschise. Să mă aplec, să… Gândul mi-a venit ca o ameţeală. O femeie ca ea. Lângă mine, clipă de clipă; până la sfârşit. Nu mă gândisem vreodată la căsătorie, însă ştiam că soţia mea va trebui să fie o albă, o doamnă.
M-am furişat neauzit din încăpere, am traversat curtea. Trecuse de amiază, văzduhul îmi frigea nările, dar în atelier era umbră şi răcoare. Pregătisem totul: trupul golit de măruntaie, foarfecele, sârma, talcul. Am luat o pensă şi am început să îndes vata, câlţii. Cum se câştigă o femeie albă? La papuaşi se plătea preţul cerut de tatăl fetei şi gata. În lumea părinţilor mei, bărbaţii aveau poziţie socială, bani, relaţii. Eram trecut de prima tinereţe şi aveam doar o casă dărăpănată, printre papuaşi… Însă mama venise aici de bună voie. Tata, care dăduse greş cu toate, în asta izbutise… Aţă, clame. Am terminat de cusut, am potrivit ochii de sticlă. Cum să convingi o femeie să rămână la capătul lumii?
Pasărea era gata. Am privit-o în lumină: ochii lucitori, penele albastre netezite cu grijă, ghearele lipite de creanga-suport. Perfectă. O s-o aşez lângă pat, şi, când o să se trezească, Doris va vedea, va înţelege.
*
Am răsturnat sticla cu gâtul în jos, scurgând ultimele picături. Am destupat alta, mi-am turnat un pahar. Nu eram obişnuit, dar acum aveam nevoie să beau. Până ce o să uit, până când vuietul din urechi o să acopere hohotul femeii. Îi spusesem totul dimineaţă; apoi îi cerusem să fie soţia mea. Şi ea… a râs!
Am ridicat paharul, l-am golit dintr-o sorbitură. Brandy-ul nu era chiar aşa de rău. Ardea, cauteriza. Unde greşisem? – mă întrebam, iarăşi şi iarăşi. Mă durea capul, mintea mi-era plină de vălătuci albi, din care se iveau, la răstimpuri, două imagini: părinţii mei alături, în şezlongurile gemene şi uimirea de pe chipul femeii, când i-am sărutat mâna. Poate că altceva dorea de la mine… Ce fac, dincolo, un bărbat şi o femeie? Plimbări, şampanie, dans. Despre astea citisem în cărţi. Şi mai departe?
M-am sculat, clătinându-mă, m-am dus la oglindă. Da, mă rădeam, îmi pieptănam zilnic părul rărit. Dar să mă uit cu adevărat… – de când n-o făcusem? De cincisprezece ani, poate mai mult. Peste încă zece voi fi bătrân. Aşteptasem atâta, fără să ştiu ce… Iar ea venise; şi nu puteam, n-aveam s-o las să plece!
Un val de ameţeală. Am întins mâna după un sprijin şi ceva a căzut, s-a izbit de podea cu zgomot de sticlă spartă. Fotografia mamei. Am ridicat-o – deşi asta mi-a adus scântei sub pleoape –, am pus-o la loc, cu faţa în jos, şi, deodată m-a apucat o ură cumplită împotriva întregii lumi. Am măturat cărţile de pe rafturi, le-am azvârlit, le-am cărat, le-am împins afară. În curte am făcut un morman, l-am stropit cu ce mai rămăsese în sticlă şi i-am dat foc. Albumul!… L-am aruncat în flăcări, tremurând.
Trecutul meu ardea, anii de singurătate se mistuiau. O cutie cu amintiri, asta fusesem… Peste pârâitul văpăilor am auzit vocea mamei, a tatei, apoi o voce subţire, de copil. Glasurile creşteau şi scădeau odată cu focul, slăbind, până ce s-au stins cu cele din urmă pâlpâiri. Apoi n-a mai fost decât tăcerea. Priveam mormanul de cenuşă fără mustrări, fără regrete. Doar cu o imensă, neaşteptată uşurare.
Am auzit paşi: Doris. Venea de la ţărm, desculţă, numai în halatul galben, şi picioarele-i bronzate, stropite de roua oceanului, străluceau în lumină. Doris era frumoasă. Ar fi fost şi acolo, pe o plajă cu mii de femei albe. Aici însă, era neasemuită. I-am spus-o şi a zâmbit amuzată, îngăduitoare. S-a aşezat în şezlong, scuturându-şi pletele ude. Am adus un prosop şi am început să i le şterg. Erau moi, lucioase, ca mătasea. I-am frecat tâmplele, creştetul, apoi degetele mi-au lunecat spre ceafă, masând uşor. Ştiam cum, şi Doris s-a lăsat în voia mea, cu un suspin de mulţumire. Pielea, părul ei miroseau a alge şi a sare. Halatul i s-a desfăcut, iar sânii rotunzi au părut să se umfle, ca guşile păsărilor, când cântă. M-am silit să nu mă uit, nu trebuia; în clipa aceea, Doris şi-a întors capul spre mine. A şoptit ceva, însă eu nu-i vedeam decât buzele cărnoase, umede… M-am aplecat şi le-am atins, apoi gurile ni s-au găsit, strivindu-se cu furie.
*
Satul. Aceleaşi colibe, aceiaşi porci şi copii. Mai multe muşte. Sudoarea şiroind, lipindu-mi cămaşa de piele. Papuaşii erau strânşi în faţa colibei vopsite în roşu a vraciului. De o parte bărbaţii, de alta femeile; două gheme de braţe, capete şi picioare. Pregătirile începuseră la răsărit şi de atunci vorbele, gesturile, chemau întruna noaptea, sărbătoarea.
Primii s-au desprins, pornind spre luminiş cu suliţe şi scuturi din nuiele verzi, împletite, Cei-nu-încă-bărbaţi. Fiecare călca pe umbra celui dinainte şi trupurile zvelte, unse cu ulei, păreau să lunece prin văzduhul înserării. La zece ani doborâseră primul vânat, la treisprezece o să aibă prima femeie. La patruzeci vor fi bătrâni. Văzusem trei generaţii trăind şi murind, în timp ce eu rămâneam aproape neschimbat – lor, cel puţin, aşa li se părea.
Bătăi de kamă: rare, măsură pentru paşii fetelor. Plete şi trupuri spoite cu var, sâni ascuţiţi împungând văzduhul – Cele-aproape-femei aveau chipuri şi mişcări aidoma. Toate în afară de una. Doris: despuiată, mânjită din cap până-n picioare, cu părul umflat ca o coamă. Un pas, unduirea şoldurilor, palmele lovindu-i-se de coapse, alt pas, unghiile roşii înfigându-se în şalele celei din faţă. Am închis ochii, dar înapoia pleoapelor îmi apăreau mâinile noduroase ale bătrânelor, frământându-i trupul, întinzând pasta zgrunţuroasă pe piele… Doris voia să fie una de-a lor. Un joc, un capriciu. Ca să afle – ce? Văzuse tot ce era de văzut încă din prima zi. Dar continua. Fotografia, scria, iscodea – şi nu pricepea nimic. Cum să-i desluşesc dispreţul, mila, care clădiseră o punte între mine şi ei? Erau papuaşii mei; devenisem albul lor. Însă ea o să fie întotdeauna străina.
Kamele îşi înteţeau ritmul: bătăi scurte, repezi, ecou al călcâielor ce izbeau pământul. Şi goana a început. Fetele au ţâşnit laolaltă, stol de păsări speriate. Băieţii şi-au înfipt suliţele în ţărână: asta era o altfel de vânătoare. Când au pornit, fetele dispăruseră deja printre colibe – încercau să ajungă în pădure, să se ascundă. Însă din urmă veneau hăitaşi care n-aveau să-şi scape prada… O oră, două, şi fugarele s-au arătat; dar nu singure. Ţipau, împleticindu-se, târâte de plete, de mâini, de picioare. Toate se împotriveau şi băieţii răsuflau greu, ca după o hăituială adevărată. Căci era noaptea cea mare, când ei deveneau bărbaţi, când ele învăţau să se supună. Doris a ajuns printre ultimele. Şchiopăta, cu laţuri la glezne, la gât, cei trei o trăgeau mândri şi ea râdea, râdea…
Kamele amuţiseră. Începea serbarea. Tigve umplute şi golite la nesfârşit treceau din mână în mână. Peşte, scoici, nuci de cocos, turte din făină de sago. Degete apucând, beţişoare scormonind după bucăţile de carne, dinţi înfigându-se în ciozvârte de porc pe jumătate crude, oase azvârlite în foc. Keul gâlgâind în ulcioare, scurgându-se pe bărbiile unsuroase; capete date pe spate, guri primind şuvoiul amărui ce înfierbântă sângele şi tulbură vederea. Apoi doar hârşâitul cuţitelor de bambus, trosnetul flăcărilor, clefănitul fălcilor şi, undeva în junglă, ţipătul unei păsări de noapte.
Doris a dus oala la gură – a câta oară? – şi băutura i-a şiroit pe gât ca un şarpe verde. Răsucindu-se spre unul din cei trei, i-a trecut vasul. Ochii lor păreau de jar şi am recunoscut puterea licorii îndelung fermentate. M-am înfiorat, deşi văzduhul era fierbinte, înăbuşitor. Curând… După ce luna se va ridica peste acoperişurile colibelor, după ce ultima oală va fi sfărîmată şi otrava grea a keului va slei minţile, va coborâ în şale… Doris m-a privit mirată când mi-am lipit buzele de urechea ei. „Să mergem“, i-am spus, şi înainte ca mânia să-i întunece ochii, i-am repetat-o încet, rugător.
M-a urmat, deşi întorcea mereu capul spre luminişul unde rumoarea ospăţului se amesteca acum cu glasul flautelor chemând Luna, stăpâna Apropierilor. Am grăbit pasul. Ce avea să se întâmple acolo, sub bolta cerului şi-a junglei, nu era pentru ochii unei doamne. Nici ei nu ne voiau în preajmă, nu mai mult decât mi-ar fi plăcut mie să-i găsesc noaptea în dormitor… Mergeam rar la ospeţele tribului şi plecam întotdeauna devreme. O singură dată am rămas până la sfârşit. Aveam zece ani iar tata, golind ulcioarele cu keu, uitase de mine. Şi ore în şir mă holbasem la viermuiala de trupuri încolăcindu-se, încleştându-se, ascultasem chemări, gâfâituri, îngrozit de zbaterea cărnurilor scuturate ca de friguri, de izul năucitor… Pe tata nu-l vedeam nicăieri. Când s-a întors şi m-a luat acasă, aveam febră. Mama era trează, aşteptându-ne. M-a îmbrăţişat, apoi s-a tras înapoi, palidă – simţise în haine, în păr, mirosul de sălbăticiune. În ziua aceea părinţii mei s-au certat pentru întâia oară. Mama a venit la mine plângând şi m-a pus să jur că niciodată… Cuvintele le-am înţeles mult mai târziu. Însă chipul, lacrimile mamei le vedeam de parcă totul fusese abia ieri.
Doris mergea înaintea mea, supărată. Ar fi trebuit să-i explic, era atât de neştiutoare… Dar de câte ori mă uitam la păru-i sluţit, la trupul dat cu var, mi se punea un nod în gât. Am urcat împreună treptele şi ea s-a dus în cameră fără o vorbă. „Noapte bună“, am rostit – însă Doris nu mai era acolo ca să mă audă.
M-am trântit pe pat, am închis ochii, dar ştiam că n-o să pot dormi. Dimineţile în care ieşea din valurile oceanului, amurgurile când o sărutam… Şi, mereu, senzaţia chinuitoare, insuportabilă, că aştepta de la mine mai mult, sau poate altceva… Apoi, seara aceea, pe verandă. Dinţii prinzându-mi uşor lobul urechii, palmele lunecându-mi sub cămaşă, pe piept, neliniştea, crisparea care mă înţepeniseră, în timp ce gândurile mi se roteau, ameţitor. Ce trebuie să fac? Ce-ar vrea ea să fac?
Îi plăcea să se joace: cu papuaşii, cu mine. Însă cu ei, jocul era primejdios; în fiecare negru pândea, nevăzut, animalul. Câteva oale cu keu, sunetul kamelor, aţâţarea dansului – toate sau numai una puteau să-l trezească. Şi Doris nu era o fetiţă slabă, cu sâni de căţea… M-am pomenit în picioare, apoi în faţa uşii ei. Am bătut – nici un răspuns. Adormise. Am apăsat uşor clanţa, am împins. Nu voiam s-o trezesc. Doar să mă uit, să… M-am aplecat şi, minute lungi n-am auzit decât bubuitul de sub tâmple. Patul era gol.
*
Buze fierbinţi atingându-mi în treacăt obrazul, cârlionţii de aur şi rochia prea scurtă săltând pe când cobora în fugă poteca; apoi, Doris a dispărut între hăţişuri. Nu mai avea nevoie de mine – deprinsese destule cuvinte şi, oricum, cartea-i era aproape gata. De la o vreme nu-şi ascundea nerăbdarea, căci gândurile îi zburau mereu dincolo, în lumea pe care n-o văzusem nici eu, nici tribul – deja uitaţi, stânjenitori.
Am pornit spre steiul de stâncă şi, sus, am dus binoclul la ochi: oceanul era una cu cerul, plaja strălucea în soare, satul părea pustiu. Toate se înnoiseră, însemnau, parcă, altceva. Iar dacă Doris avea să plece… Pentru ce oare? Bani? Faimă? Dintre mii şi mii de fire de nisip, îi pasă unuia când vântul îl poartă deasupra celorlalte?! N-o întrebasem, căci pentru mine se născuse abia de câteva luni. Înainte? Doar eu, papuaşii, păsările. Ea îmi tulburase rosturile, tihna. Viaţa mea era o sticlă pe care în fiece zi o priveam fără s-o văd. Şi iată că o femeie albă vine să-mi spună: „sticla asta-i goală“. Cu ce s-o umplu?
În noaptea aceea, Doris s-a întors după patru ore, patru veacuri de nebunie şi aşteptare. O pândisem de la fereastră, dar n-am coborât. Poate fusese pe plajă – varul se luase pe alocuri, coama spoită se muiase – ce să facă în sat?… De atunci nu mă mai furişam noaptea în camera ei. Poate era acolo. Dar gândul că, poate, lipsea mă înfricoşa prea rău…
Am zărit fluturarea rochiei roşii lângă mlaştină. Arşiţa strânsese apele într-un ochi tulbure, malurile uscate crăpau, iar peştii rămâneau prinşi în mâl. Însă vânătorii nu veniseră, nu se făcuse destul de cald. Şi totuşi, bărbatul a ieşit dintre trestii, a întins mâna… O pasăre mi-a fulgerat prin faţă. Am tresărit şi am scăpat binoclul, cu inima zbătându-se să-mi spargă pieptul. Când i-am găsit din nou, femeia cu veşmântul ridicat până sub sâni şi papuaşul păreau un talaz ce zvâcnea înainte şi înapoi, alb, roşu şi negru. El o frânsese de mijloc; ea se proptise în mâini, îşi scutura capul fără încetare şi vârtejul pletelor îi descoperea pe rând obrajii goliţi de sânge, gura sfâşiată de strigăt, ochii ieşind din orbite…
*
Dreaptă, încordată, Doris îşi stăpânea până şi tremurul pleoapelor. Noaptea trecută împachetase ore în şir, umplând ladă după ladă cu manuscrise, filme, casete, scoici, statui de lemn, piatră şi os. Dar mai voia ceva, asta, până să plece pentru totdeauna.
Femeile negre încremenite în jurul celei albe, murmurul tribului. Apoi, Doris a deschis încet ochii. Trecea de la una la alta, atingându-le pe rând, şi ele se înfiorau, trezite la viaţă de mâinile cu unghii purpurii. Mâinile acelea… Trupul ei, zvârcolindu-se în iarbă, pe nisipul plajei, între tufe. Cu unul sau mai mulţi deodată, dându-li-se în atâtea feluri, cu atâta patimă, încât negrii păreau adesea înfricoşaţi. Iar undeva, nu departe, eu, acoperindu-mi urechile ca să nu-i aud ţipetele groase, stranii… Şi dincolo de furie, de neputinţă, mă întrebam iarăşi şi iarăşi: ce era Doris? O albă care nu-i şi doamnă, una de-a lor?! Dar fiicele tribului nu strigau, nu se zbuciumau, nu căutau plăcerea…
Doris: fus de sidef răsucit între braţele negre. Zeci de pene se înfigeau în împletitura ce-i strângea mijlocul – lungi în spate, scurte, dese, pe şale. Când a fost gata, femeile s-au tras înapoi, iar coada-coroană a unduit ca un imens evantai. Luna se ridicase, liniştea nopţii era o crustă tot mai subţire. După o vreme a răsunat un răpăit: coaja oului plesnise. Şi Doris şi-a început dansul peste fărâmele încremenirii. Pasărea se născuse, era una cu tribul. De ce venise aici, de ce pleca?! Poate că într-adevăr se jucase – cu mine, cu papuaşii. Iar acum se întorcea la alţi oameni, la alte jocuri… Tribul cânta. Buze rotunjind sunetele, aruncându-le la picioarele dansatoarei, palme izbite sacadat. Un pas al ei, fluturarea penelor, kamele bubuind dezlănţuite şi, deodată, glasurile subţiri ale fluierelor de bambus cerând, stăruitor, un răspuns. Dar Pasărea Albă rămânea mută. Se risipea numai, în spirale de fosfor, luneca prin văzduh, sălta – roată vie, rostogolită înăuntrul cercului de ochi strălucind în lumina focurilor, de guri rostind acelaşi cuvânt. „Dor-ys“ îndemnau papuaşii, „Dor-ys“ porunceau kamele. Şi Doris dansa. Cu lacrimile şiroind pe obraji, muşcându-şi buzele. Căci dansul Păsării Albe era zadarnic. Putea să caute zborul, înalturile, mereu mai îndârjită, mereu mai fără de speranţă, însă până la urmă tot avea să cadă. Iar negrii o să toarne în ea keu până ce va vărsa, ca o oală prea plină. Apoi, trebuia să zacă până-n zori în vatra unui foc stins şi orice bărbat putea s-o aibă dacă îi umplea gura cu cenuşă. Iar la ivirea soarelui Doris va fi o papuaşă ca oricare… Ba nu, în zori femeia albă o să plece – tribul nu ştia, cum nici eu nu ştiusem.
M-am uitat la trupul asudat, lucind sub curcubeul penelor roşii, albastre şi verzi. Braţele spintecau aerul, tălpile aproape că nu atingeau pământul. Papuaşii îşi topiseră strigătele într-unul singur, „Orrr-yss“, care-mi spărgea tâmplele; nu mai vedeam bine şi m-am sculat, clătinându-mă.
M-am dezmeticit lângă casă. Degeaba alergasem: tobele, urletele, mă urmau. Am trântit uşa, m-am rezemat de ea abia suflând – şi, brusc, s-a făcut linişte. Scăpărând un chibrit, am văzut că nu eram în bungalow. Masa lungă de lemn, rafturile cu scule, lăzile. Nimerisem în atelier; însă era bine aici, sunetele de-afară nu răzbăteau prin pereţii groşi. Am coborât obloanele şi, în beznă, m-am lăsat pe scaun cu un gând-geamăt: s-a sfârşit.
ilustrație de nikolabelopitov@pixabay
Leave a Reply