Țineam în wishlist Strigă-mă pe numele tău de când s-a tradus la noi, dar mi-am cumpărat-o abia când a apărut în colecția Top10+ de la Polirom, formatul acela mic și alb în care vin cărțile la prețuri mai prietenoase, apoi am mai ocolit-o o vreme din cauza altor urgențe autoimpuse pe lista cu cărți de descoperit, așa că abia acum am început – și terminat rapid – cartea lui André Aciman. O experiență care parcă încă-mi produce entuziasm ce se alimentează din cel inițial, de dinainte chiar de a o cumpăra, de vreme de am parcurs cartea cu o senzație crescândă de dezamăgire.
Strigă-mă pe numele tău nu e un roman prost – știți deja, cred, că ofer argumente obiective atunci când afirm asta despre o carte, enumerând fail-urile și explicând de ce le consider astfel și, mai mult, de ce le-ar considera tot așa o mare parte dintre criticii care contează, deci nu cei care se prostituează pe două beri de la ICR sau una de la autor.
Strigă-mă pe numele tău este, în schimb, un roman aproape complet nepotrivit mie, în ciuda poeziei care îl străbate ca niște vene în care pulsează tocmai esența vieții pe care începe să o intuiască Elio, adolescentul din roman care se îndrăgostește nebunește de un tip de aproape de 30 ani. Dar până și povestea lor este mai degrabă statică, plină de reflectări și frământări interioare, exacerbări și overthinking – pe care, din nou, eu le apreciez și chiar le caut în general, dar doar dacă sunt într-un anume raport cantitativ cu acțiunea, cu viața propriu-zisă, cu faptele și consecințele lor, dar și…
Leave a Reply