Despre Arta bucuriei am aflat din Revista Golan, unde mi-a atras atenția descrierea făcută autoarei: Scriitoare și actriță, anarhistă, bisexuală, independentă, Goliarda Sapienza (1924-1996) este considerată astăzi una dintre figurile emblematice ale mișcării feministe italiene. S-a născut în orașul sicilian Catania, într-o familie de orientare antifascistă.
Nu mi-a rămas decât să citesc Arta bucuriei cu prima ocazie. După prima sută de pagini spuneam că înțeleg de ce a fost refuzată publicarea cărții și cum au văzut-o ochii de editori în anii ’60 și că sunt recunoscătoare că Angelo Pellegrino a publicat prima ediție pentru că a crezut în ea (aici pe larg din primele impresii).
Cu fiecare capitol citit, cartea asta a căpătat noi și noi sensuri. M-a șocat primul, cel în care o fetiță se masturbează, excitată de urletele surorii bolnave. Mi-a sporit uimirea la al doilea, când curiozitatea fetiței corupe un băiat mai mare – dar nu dau spoiler, vedeți voi ce se întâmplă. Iar al treilea pune capac, te revoltă și te dezgustă și-ți amintește de toate nedreptățile din lumea asta. Doar că abia de acolo începe practic romanul, de vreme ce cele trei scene sunt reprezentative pentru personalitatea fetei care ulterior ajunge într-o mulțime de situații și contexte fără aparentă legătură unele cu altele.
Modesta este personajul nostru cameleonic, fetiță-femeie în prima parte, ulterior devenită femeie-fetiță (veți vedea, citind, cât sens are caracterizarea pe care i-o fac), astfel că și numele fie i se potrivește în totalitate, fie o prezintă drept opusul a ceea ce este: uneori docilă, alteori rebelă până în punctul în care îi sunt chestionate sănătatea mintală și buna-credință.
Modesta trăiește în sânul Bisericii (pun intended, veți vedea de ce, dar probabil bănuiți – mai ales dacă vă uitați la filme cu nuns pe diverse hub-uri), așa că știe foarte bine la ce renunță atunci când începe să conteste vehement divinitatea. Trece prin sărăcie lucie și prin bogăție, știe cum să plece capul când e îmbrăcată în haine monahale și cum să îngenuncheze și când nu o face în scop religios.
Dacă vă gândiți la Contele de Monte-Cristo (l-am adorat) și adăugați scenele bune din Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei (carte atââât de plictisitoare) a marchizului de Sade, obtineți o mică și oarecum nereprezentativă parte din ce redă Arta bucuriei. Are substrat politic și social, are emancipare și culoare de epocă.
Leave a Reply