Pe Ana Mănescu o citesc pentru prima dată. Am găsit-o în volumul Singuraticele. 9 perspective feminine, coordonat de Anca Zaharia. Ana deschide volumul cu textul „Singurătățile care ne dor și cele pe care le căutăm”.
Într-un text de aproximativ 11 pagini reușește o deschidere către cititor în care pare să comprime ultimii 3 ani din viață. Iar cei 3 ani sunt de fapt rezultatul a 32 de ani de viață.
Păstrez trei dimensiuni din textul Anei: scrisul ca parte esențială a identității; relațiile amoroase pline de presiune, grabă și șantaj emoțional și singurătatea ca luptă cu societatea.
Textul Anei poate fi citit de bărbați ca un exercițiu de cunoaștere și de empatie. Redau câteva rânduri care cred că descriu cel mai bine cele trei dimensiuni:
„Nu m-am descotorosit permanent de iubire în numele artei sau al păcii lăuntrice. Însă nu mai am resursele necesare pentru o relație în care mi se reproșează că sînt exact cine am spus de la bun început că sînt, în care mi se cere să mă micșorez sau să mă grăbesc, în care mi se oferă sfaturi nesolicitate despre cum să devin mai bună – pentru ei. Experiențele mele au născut și hrănit convingerea că într-o relație trebuie să fiu pseudomamă-iubită-gospodina-trofeu-portofel-scriitoaredesucces, că eu nu sînt de ajuns, că dragostea nu e de ajuns.”
„Am rătăcit singurele lucruri pe care le aduceam necondiționat într-o relație: loialitatea, încrederea, răbdarea, empatia, oblojirea.”
„M-am sufocat, micșorat și epuizat în singurătatea relațiilor mele și mă ofilesc în lipsa lor. Și cui îi mai arde de scris despre dragoste când pe buze simte gust de broască?”
„M-am pedepsit pentru că mă simțeam vinovată că am oportunitatea să îmi urmez visul – deși o plătesc cu vârf și îndesat -, pe când alții din jurul meu se plângeau întruna de slujbe și nici nu aveau timp să se gândească dacă mai au vreun vis.”
„Uneori, stai atât de mult cu propria persoană și propriul întuneric, încât uiți. Uiți că ceea ce scrii nu trebuie să fie unanim plăcut și aclamat, ci e suficient că au avut încredere în tine un editor și niște cititori. Uiți că scrisul ăsta, forma asta egoistă și amară de a-ți explora obsesiile, e terapie nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Uiți că faci asta pentru că înseamnă ceva.”
Închei prin a spune, ca răspuns la avertismentul Anei de rătăcire a empatiei, luați lectura ca exercițiu de empatie și transformați empatia într-o parte a identității fiecăruia.
***
Ana Mănescu este scriitoare, traducătoare și jurnalist cultural. A debutat la Herg benet, în 2014, cu romanul alter. ego., urmat în 2015 de volumul de proză scurtă și arhiscurtă Quasar, și de microromanul Stresul dintre orgasme.
2018 este anul în care publică colecția de povestiri fantastice Sinuciderea Ielelor. A tradus literatură speculativă și pentru copii, precum și nonficțiune. A fost editor-șef al proiectului cultural societatesicultură.ro, unde a coordonat, editat și scris articole despre istorie, filme și cărți.
Și după ce citiți textul Anei vă recomand Foxtails!
Leave a Reply