Prin întrebarea „Suntem sau nu în criză economică?” deschid o serie de discuții în încercarea de a găsi răspunsuri. Răspunsul nu este unul simplu, nici DA, nici NU, pentru că este o situație complexă. Dar putem urmări mai multe elemente, iar discuțiile vizează atât partea economică, cât și partea societală.
Bogdan Ghiu vede criza ca „o producție de putere a politicului” și „lipsă de transparență, asimetrie informațională și monopol asupra informațiilor esențiale” (pag. 103).
Tot Bogdan Ghiu vorbește în Contracriza, publicată la editura Cartea Românească în 2011, de „deficit de democrație, că există un „dezechilibru între piață și Statul de drept, că sîntem amestecați (deoarece nu se poate spune că doar asistăm) într-o „globalizare a piețelor fără globalizarea Statului de drept”, că sîntem expuși unei „liberalizări economice fără stabilirea unor contraponderi democratice”, unei „creșteri a inegalităților dintre venituri”, că sistemul financiar mondial funcționează „ca un substitut al unei mai drepte împărțiri a veniturilor”? (pag. 97-98)”
Modelul economic se conturează din ce spune The National Bureau of Economic Research (NBER USA), o criză economică apare atunci când apar mai mulți indicatori precum: scăderea GDP-ului, șomaj ridicat, scăderea vânzărilor, scăderea veniturilor, scăderea producției. Economistul Julius Shiskin spune că se intră în recesiune atunci când PIB-ul scade două trimeste consecutive.
Cauze care pot duce la crize economice: șocuri puternice (ex: pandemia Covid-19, războiul din Ucraina), datorie excesivă, investiții iraționale creatoare de bule, inflație excesivă, deflație excesivă, schimbări tehnologice.
Nouriel Roubini avertizează că deja suntem într-o criză a datoriei caracterizată prin instabilitate și șocuri negative pe lanțurile de aprovizionare.
Câteva elemente la care face trimitere:
- Inflație persistentă – cauze: politici nepotrivite și șocuri negative pe lanțurile de aprovizionare
- Încercările băncilor centrale pentru atenuarea inflației duc la o aterizare economică dură
- Criză severă și prelungită, cu suferință financiară larg răspândită și o criză a datoriilor
- portofoliile de acțiuni și de obligațiuni vor pierde sume importante de bani pe baza inflației ridicate
- creștere ridicată a prețurilor pe lanțurile de aprovizionare
- traiectorie a deglobalizării, pe fondul mișcărilor economice pe bază de prietenie și a restricțiilor și sancțiunilor economice și migraționiste
- încetinire economică bruscă
- politici monetare stricte
- o problemă percepută este cea legată de politicile fiscale care cresc nivelul salarial și puterea angajaților
- la nivel global acțiunile au scăzut cu aroximativ 20%, în timp ce obligațiunile pe termen lung au crescut de la 1,5% la 3,5%, ducând la pierderi pentru amândouă, rezultând o piață care încurajează vânzarea.
Printre elementele la care face trimitere economistul Roubini sunt nivelul salarial și puterea angajaților, despre care spune că sunt probleme. Practic, creșterea nivelului salarial este văzută în modelul economic actual ca o problemă. Din punct de vedere societal, creșterea nivelului salarial, adică al nivelului de trai, este un obiectiv.
Dacă ne uităm la ce spune Bogdan Ghiu, vedem că modelul economic este unul dezumanizat, care se folosește de oameni pentru a genera indicatori economici, cifre. Poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva suntem deja într-o continuă criză economică, o continuă criză societală tocmai pentru că folosim un model economic care nu valorizează omul.
Este pregătită România să facă față unei crize energetice?
Pentru un prim material ne uităm la energia electrică și gazul natural, o discuție cu Ana Otilia Nuțu.
Ana Otilia Nuțu este analist de politici publice în energie şi infrastructură, companii publice, autorităţi de reglementare. Este membru fondator la EFOR şi se ocupă de proiectele în domeniul energiei: organizează dezbateri la Bucureşti şi în local privind liberalizarea pieţei de energie şi corupţia din sector, monitorizează calitatea reglementărilor şi guvernanţa reglementatorilor, precum şi cea a companiilor de stat.
Ana Otilia Nuțu spune că România este într-o criză economică începând cu vara anului 2021 în momentul în care Gazprom a început să reducă livrări de gaz către Europa cu scopul de a pune presiune pentru deschiderea conductei Nord Stream 2.
Pentru România, reducerea livrărilor ale Gazprom se suprapune cu niște probleme mai vechi. Investițiile au fost blocate începând cu 2016, prin dispariția schemelor de sprijin pentru energia verde, pentru capacități nou instalate, pentru capacități noi în cogenerare. Pe lângă acestea, legislația face foarte dificilă investiția într-o capacitate nouă de producție.
De exemplu, pentru o investiție într-o centrală nouă de producție energie electrică, investitorul face un contract cu un cumpărător de energie pe un termen de 10 ani, la un anumit preț. Acest contract stă la baza investiției în construcția centralei, contract în baza căruia se ia un credit de la bancă pentru construirea centralei. Un astfel de contract nu este posibil în România din cauza unor prevederi legislative.
Practic, în ultimii 5-6 ani nu s-au făcut investiții în capacități noi de producție, timp în care sistemul energetic românesc a mai îmbătrânit. Marea majoritate a capacităților de producție a fost construită înainte de 1989. Chiar și reactoarele 1 și 2 de la Cernavodă construite după 1989 au fost gândite înainte de acest an.
Și aici intră în discuție arhitectura sistemului energetic, care a fost gândită în jurul unor mega consumatori industriali, localizați în anumite zone din țară. Industria de dinainte de 1989 a murit, consumul s-a mutat spre urban, dar arhitectura sistemului energetic a rămas aceeași. Practic, vorbim de tehnologii folosite la sistemul energetic, care între timp au devenit ineficiente (ex. consum ridicat de gaz sau cărbune pentru producția de energie electrică), dar și trasee foarte lungi pentru transportul de energie.
Consumul din urban are nevoie de capacități de producție apropiate, cu trasee scurte (care înseamnă pierderi mai mici și costuri mai mici). La consum urban intră consumul casnic (care crește pe fondul tehnologizării – echipamente HVAC, muncă de acasă, gadgeturi etc.) și transporturi (autoturisme electrice și transport public electrificat).
Instabilitatea legislației dată de modificările dese și imprevizibile, au descurajat și mediul privat să facă investiții în capacități noi. Iar statul nu a făcut eforturi nici pentru retehnologizarea capacităților existente de producție.
În această ecuație intervine și dimensiunea populistă a factorului politic, dar și a unei părți din societate, care spune că o resursă este a României în procent de 100%, deși României îi lipsesc din tehnologiile de exploatare. Această abordare a făcut ca statul român să ceară privatului să facă investiția pe banii săi, cu toate riscurile (indiferent că găsește sau nu zăcământ, gaz și petrol), plus majoritatea profitului să meargă la stat. În aceste condiții investitorul privat este descurajat.
La acestea se adaugă și scoaterea din producție a unor capacități de producție, în special cele pe cărbune. Închiderea a venit nu din dorința României de a deveni o țară verde, ci pentru că erau extrem de ineficiente, având un randament foarte scăzut. Pe fondul scăderii calității cărbunelui, România a ajuns și să importe cantități mai mari.
Acest lucru înseamnă deficit de energie. Adică este cerere mai mare de energie decât ofertă.
În acest context, pe fondul crizei pandemice din 2020, investitorii se așteptau la o creștere a prețurilor la energie, chiar mai mult decât în alte state vecine. Această creștere de prețuri a venit, chiar dacă nu la nivelul așteptărilor, mai ales cu începerea războiului din Ucraina.
Până în octombrie, Polonia, Slovacia, România și Moldova importau cantități de energie din ce în ce mai mari din Ucraina la prețuri foarte bune, economisind în același timp gaz cumpărat din Rusia. Distrugerea infrastructurii energetice ucrainene face ca fluxurile de energie să se inverseze, Ucraina nu mai exportă și începe să importe. Ori acest lucru pune presiune mare pe energia disponibilă în spațiul european și pe prețuri.
Atacut țintit al Rusiei asupra sistemului energetic al Ucrainei lovește practic și alte state europene. Moldova este direct afectată, deoarece Moldova și Ucraina sunt un bloc energetic, prin arhitectura construită în perioada sovietică. De exemplu, energia electrică produsă în N-V Ucrainei trece prin Moldova pentru a ajunge în zona Odesa.
Ucraina și Moldova au fost conectate la sistemul energetic rusesc, la care a fost conectată și România până în 2003 și la care sunt conectate în contiuare țările baltice. De aproximativ 5-6 ani, Ucraina a început procesul de decuplare de la sistemul energetic rusesc și de cuplare la cel european. Este un proces complex, care a durat 10 ani în cazul României.
Pe 24 februarie 2022, ziua în care Rusia a declanșat războiul, era programat un test important care presupunea decuplarea simultană de la sistemele energetice rusești și europene și pentru a vedea dacă funcționează timp de trei zile stabil, fără probleme.
După cele trei zile de teste, în contextul atacului rusesc, Ucraina nu s-a mai reconectat la sistemul energetic rusesc. Cuplarea la rețeaua europeană a avut loc pe 16 martie 2021. A fost momentul în care au început discuțiile pentru import-export energie electrică între Ucraina și Europa. În urma discțiilor au început câteva investiții în infrastructura energetică pentru a începe tranzacțiile de energie și pentru a crește capacitățile de livrare. Astfel, s-a ajuns la o capacitate de 450 MWh pentru export din Ucraina în state europene vecine. Energia importată din Ucraina era mai ieftină decât energia produsă de centrala pe gaz de la Iernut.
Odată cu atacurile rusești asupra sistemului energetic ucrainean, exporturile se opresc și Ucraina devine importator de energie, chiar dacă într-o măsură mai mică.
Mai trebuie precizat că Ucraina, Moldova și Georgia fac parte de mai mulți ani din piața energetică europeană, trebuind să aplice directive europene și primesc bani pentru investiții. Se poate spune că sunt în UE cu partea de energie. Dar Ucraina este importantă pentru UE și pentru potențialul de energie pe care îl are, având o capacitate de producție ridicată (chiar dacă acum este afectată de război) și o capacitate de înmagazinare importantă pentru gaze naturale (în situația în care UE are un deficit pe capacitatea de înmagazinare a gazelor).
Las și un studiu comparativ în care sunt analizate România, Ucraina, Moldova și Georgia, „Transparența în sectorul energiei: suntem pregătiți pentru criza de la iarnă?” realizat de Expert Forum împreună cu Dixi Group Ucraina, Watchdog.MD Moldova și World Experience for Georgia.
În final, reconstrucția sistemului energetic ucrainean va fi un exemplu pe toată Europa, un sistem care să răspundă nevoilor actuale și viitoare de energie.
Un an complicat | Ce face România pentru a avea o arhitectură energetică cu capacități mai mici de producție, dar localizate cât mai aproape de localități, dese, cu capacități de stocare și din resurse regenerabile?
Atât România, cât și întreaga UE, au rezerve de gaz și producție de energie electrică pentru a trece iarna 2022-2023.
Perspectiva europeană prin RePower EU este aceea că până în 2027 UE se decuplează complet de gazul rusesc. Numai că războiul din Ucraina schimbă foarte tare perspectiva, iar așteptările pentru 2023 sunt ca importurile de gaz rusesc, la nivelul UE, să fie undeva la 15% din nivelul anului 2019. Ori acest lucru pune presiune și duce la o creștere importantă a prețurilor.
În 2019, UE importa 150 de miliarde de metri cubi de gaz. Așteptarea pieței este ca importurile de gaz rusesc să fie undeva la 20-25 miliarde metri cubi.
Nevoia rămasă în urma reducerii importului de gaz rusesc trebuie înlocuită cu altceva. Poate să fie gaz din alte surse (un exemplu fiind Azerbaijan, cu precizarea că la rândul său este un stat agresor), gaz lichefiat (cu exemple precum Qatar, cu deficit de democrație, după cum spune Bogdan Ghiu).
O lecție de învățat este accea că mai bine ai mai mulți furnizori (chiar și cu deficit de democrație) decât să depinzi de unul mare care te afectează, așa cum se întâmplă în acest moment cu Rusia.
Primăvara 2023 este momentul în care statele, după ce ies din iarnă, fiecare cu stocurile rămase după consumul de iarnă, vor începe „bătălia” pentru aprovizionarea pentru iarna următoare, 2023-2024. În această piață deosebit de dură, România pare într-o inerție, în care în ultimii trei, patru ani se tot vorbește de proiecte de extindere și racordare a consumatorilor casnici la rețeaua de gaze naturale, de înlocuirea capacităților de producție pe cărbune în unele pe gaz.
Practic, prin aceste proiecte, România își crește cererea de gaze. Și acest lucru în contextul în care producția pe uscat de gaze naturale a scăzut în ultimii cinci ani cu aproximativ 20%. Producția de la Black Sea Oil and Gas, cu exploatare din Marea Neagră, în cel mai bun caz compensează scăderea producției pe uscat. O altă exploatare în Marea Neagră este Neptun Deep, proiect care nu mai pornește și are o întârziere de aproximativ patru-cinci ani.
Neptun Deep este o soluție care poate veni cel mai repede peste patru-cinci ani, nu pentru 2023 și pentru următorii trei ani. Odată pornită, exploatarea Neptun Deep ar funcționa aproximativ 20 de ani. Până atunci e foarte posibil ca la nivel european, UE să spună că gazul trebuie scos din utilizare, așa cum spune că din 2035 trebuie scos cărbunele din utilizare. Vorbim de fezabilitatea exploatării din perspectiva investitorului, care se poate trezi că nu mai are cui să dea gazul extras.
Soluția văzută de Ana Otilia Nuțu pe partea de gaz este reducerea consumului prin eficientizări energetice, termoizolări pentru consumatori casnici, iar cei industriali să facă trecerea la energii regenerabile. Consumatorii industriali de gaz (alții decât CET-urile) au redus consumul de gaz cu 63% în primele nouă luni ale lui 2022.
Din punct de vedere tehnologic sunt tot felul de soluții, de la producție până la stocare. Desigur, unele mai puțin testate, unele emergente, unele cu costuri ridicate de fabricare. Însă este nevoie de o nouă arhitectură, o nouă abordare, care vizează un sistem energetic care să aibă rețele cu capacitate de a gestiona complexitatea, digitalizate și flexibile și de o piață care să spună care din soluțiile alternative sunt cele mai eficiente economic.
În toată această discuție trebuie ținut cont și de angajamentul „net zero emissions” până în 2050. Acest lucru înseamnă reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la un nivel cât mai aproape de zero. În Acordul de la Paris emisiile trebuie reduse cu 45% până în 2030 și să se ajungă la zero net până în 2050. Aceste angajamente sunt luate pentru a diminua efectele schimărilor globale.
Bogdan Ghiu spune că politicul descalificat încearcă să profite, în locul societății, de economic pentru a se reinstaura și recalifica, după ce s-a aflat în eclipsă (pag. 104). Iar măsurile luate de politicul românesc sunt o încercare de refacere a politicului pierdut, decăzut, descalificat, demis, autodizolvat, prin transferarea crizei asupra societății, ca producție de putere (pag. 105).
Astfel, în lipsa unei viziuni și a unei strategii energetice a statului român, a factorului politic, măsura plafonării poate genera efecte nedorite dacă nu sunt analizate lucrurile foarte bine, adică să eșueze în a investi puternic în următorii doi ani în producție de energie și în a reduce cererea.
Dacă lucrurile nu se rezolvă, în cazul consumatorilor industriali, direct afectați de creșterea prețurilor, o factură mai mare la plata energiei poate duce la scăderea producției industriale, care la rândul său contribuie la creșterea inflației. BCR a calculat pentru 2022 o scădere cu 1,5% față de anul anterior la producția industrială.
Dacă nu este făcută corect, plafonarea ar putea da un semnal investitorilor că investițiile în producția de energie este amânată. Desigur, plafonarea este o soluție în scop societal, uman, pentru a sprijini acele categorii aflate în situații de risc sau consumatori instituționali (școli, spitale).
Resurse:
Bogdan Ghiu – Contracriza, editura Cartea Românească, 2011
Capitolul III Criză, Anticriză, Contracriză. Să fim pragmatici!
Preambul 14 iunie 2009 Fragmente din Conferin’a de la Cluj
Bogdan Ghiu – Contracriza, editura Cartea Românească, 2011
Capitolul III Criză, Anticriză, Contracriză. Să fim pragmatici!
Secțiunea Ciuma și lepra, „criza” și „anti-criza”
Nouriel Roubini – The Stagflationary Debt Crisis Is Here, consultat la data de 5 ianuarie 2023
Sursa foto: All-free-download.com
Leave a Reply