ilustrație de Tama66@pixabay.com
*****
Agnes strânse din dinți și se strădui din răsputeri să nu zbiere. Se prinse cu palmele de pulpele subțiri și își înfipse unghiile în carne, lăsând urme lungi pe pielea transpirată de la efort. Contracțiile erau din ce în ce mai dese și se simțea de parcă viața din pântece o despica în două, un fier încins care o scormonea pe interior, între picioare, din burtă și până sus, pe sâni.
Singurele surse de lumină din camera de închiriat, luată pentru două nopți cu banii pe care trebuia să îi dea pe meditații, erau felinarul stradal și lampa mică așezată pe noptieră. Trupul fetei, umflat la mijloc, arunca o umbră rotundă pe peretele alb. În celălalt colț, lângă scaunul pe care își aruncase paltonul, era o masa pe care stăteau așezate frumos câteva prosoape curate, cumpărate recent, și o rolă neagră de saci menajeri, mari, din plastic gros și negru. Când o mai lăsau junghiurile, Agnes se uita la ei, înspăimântată. Apoi privea spre ea, către fusta adunată până mai sus de mijloc, spre genunchii crăcănați și dezgoliți. Simțea deja cum abdomenul îi pulsa ritmic, de parcă inima fătului, nerăbdătoare să bată liberă, își anticipa deznodământul.
Încă nu era pe deplin hotărâtă dacă putea să meargă până la capăt cu planul pe care îl ticluise înainte să îi vină sorocul, dar cu cât cântărea mai mult soluțiile pe care le avea, cu atât era din ce în ce mai convinsă că nu exista o altă alternativă. Auzea deja păsările care se zbăteau să intre peste ea în cameră. Fâlfâiau pe la geam, privind înăuntru cu ochii lor mici, strălucitori, ca acele înroșite la foc. Se agățau unele de altele, încercând să prindă formă.
Așa că ce altceva putea să mai facă acum, singură și abandonată? Era îngrozită de ceea ce urma. Îi era rușine de felul în care zăcea expusă, dezbrăcată pe jumătate, și, deși era singură, se simțea de parcă toată lumea o privea și o măsura din cap până în picioare, unii aspru, gata să o judece, alții pofticios și flămând, ca lupii care adulmecă. Ar fi vrut să își plângă de milă, asta o mai întrema uneori, dar nu mai avea nici un strop de vlagă, așa că acum nu îi mai rămânea de făcut decât să își plimbe ochii încoace și încolo, să aștepte și să deruleze în minte fragmente dintr-o viață anterioară, una care se încheiase cândva la sfârșitul verii.
*
– Știi, eu te iubesc, căprioaro, și nu pot trăi fără tine!
Acum, că avusese timp să reflecte îndeajuns la felul în care se întâmplaseră lucrurile, Agnes nu numai că se simțea abandonată, ci și furioasă pentru că era obligată de împrejurări să ia decizii de una singură. Șerban se cărase rapid atunci când aflase că era însărcinată, bâlbâindu-se și scuzându-se că avea ceva urgent de rezolvat, dar promisese că o va suna a doua zi. Dispăruse ca măgarul în ceață vreo câteva săptămâni, iar fetei îi fusese rușine să îl caute acasă, la părinții lui. Împietrită de frică nu care cumva să afle și ai ei. Ar fi urmat urlete, reproșuri și pedepse, de parcă evangheliile, rugăciunea și genunchii strâns lipiți sub rochie erau stimulentele necesare pentru a face alegerile corecte.
Apoi se întâlnise cu el întâmplător în Unirii. Ploua de toamnă, iar el se grăbea, neavând umbrelă, împrăștiind peste tot stropi mari. Părul creț și des, de care băiatul făcea întotdeauna caz, i se lipise de cap și îi stătea ridicol, ca unui câine plouat. Agnes râsese un pic, îndulcită de felul necăjit în care arăta și simțise, pe moment, un val de dragoste pentru el. Nu o căutase încă, își spusese în timp ce alerga în spatele lui, pentru că avusese și el nevoie de un pic de răgaz ca să găsească o rezolvare. Și poate încă era năuc, înspăimântat, la fel ca ea.
– Șerban! Șerban! Stai un pic!
Tânărul se întorsese să vadă cine îl chema, apoi văzând că era vorba de Agnes grăbise pasul, gata să o ia la fugă, bocănind pe dalele de andezit, privind uneori în urmă cu o moacă lungă și speriată. Fata îl mai strigase de vreo două ori, apoi rămăsese în urmă, blocată de refuzul lui de a sta măcar de vorbă cu ea, simțindu-se părăsită cu totul. O frică puternică, vecină cu teroarea, o învăluise din creștet până în tălpi, neștiind ce trebuie să facă mai departe, unde să meargă și cui să ceară ajutor.
Ar fi vrut să strige după el, să facă o scenă acolo, în piață, să îi vorbească urât și să îl lovească cu picioarele și cu pumnii. În schimb se întorsese dezamăgită și fugise acasă, plângând. Păsările din piață, stârnite de goana fetei, se zburliseră la ea. Erau albe și penele le stăteau strâmb, unele rupte la vârfuri. Ciocurile răsucite ca rădăcinile uscate, ascuțite la vârf, tăiaseră aerul, gata să se năpustească și să o ciugulească de față și de mâini. Plutiseră o vreme, zburând în rotocoale tot mai mici, apoi se așezaseră cuminți pe pietrele de andezit. O priviseră lung, măsurându-și răbdarea, numărând lunile rămase.
*
Cel mai tare se chinuia noaptea. Se închipuia mamă, legănându-și copilul și alintându-l cu versuri de leagăn. El gângurea fericit și se lipea mai tare de ea. Erau fericiți. Dar apoi pruncul începea să plângă și Agnes, furioasă, se scufunda cu capul, alături de el, într-un lighean, urlând în gol, el de frică și ea de furie, până ce apa îi sufoca pe amândoi. Se trezea gâfâind de spaimă, cu o durere care îi sfârteca pieptul. Paralizia completă a gândurilor, a deciziei pe care nu era în stare să o ia, o urmărise până spre lunile din urmă, când oricum nu mai putea face altceva decât să aștepte și să ticluiască o evadare.
„Minte-l că te-ai dus la Geta, închiriază o cameră și naște-l acolo. Nu o să afle nimeni.” Gânduri care nu erau ale ei îi soseau ca o șoaptă înaintea zorilor, insistente. Erau voci sosite din alte parte, Agnes nu știa de unde, dar încerca din răsputeri să li se împotrivească, simțind că dorințele ei cele mai ascunse nu aveau cum să fie decât rodul unei urâțenii care aștepta să iasă la iveală și să o strice cu totul.
Păsări se izbeau în geamuri, ciocănind sticla până o crăpau. Câteva cădeau la pământ, frânte, rostogolindu-se unele în altele până ce din trupurile lor se trezea o nălucă palidă, cu brațe lungi și ochi strălucitori, care se strecura lângă Agnes în pat și o lingea pe mâini și pe umeri, pe sâni, pe sfârcuri și între picioarele crăcănate. Agnes zbiera, plânsă, cu pieptul strâns de groaza lucrului pe care trebuia să îl ducă la capăt.
*
Cu câteva luni înainte să îi vină sorocul încercase să fure din medicamentele bunicii, pastile pentru liniștire – așa le spunea femeia – ascunse într-o cutiuță din lemn undeva în spatele unui sertar de pe noptiera ticsită cu tot felul de nimicuri – fotografii, bilețele și scrisori peste care bătrâna așeza prevăzătoare o vază cu trei pene de păun. Ochii verzi priveau tot timpul prin cameră, veghetori, așa i se păreau fetei. O urmăriseră și în ziua aia, curioși să vadă după ce cotrobăia Agnes.
Femeia, pe care tânăra o credea în bucătărie, pregătind cafea pentru amândouă – era tabietul lor să bea cafea și să privească în zaț, ori să îi dea în cărți pe ascuns după urme ale viitorului – intrase în cameră înainte ca fata să le fi găsit. Bătrâna o ochise pe Agnes, bănuitoare, și o invitase să se așeze pe pat. Tăcută, își aprinsese o țigară lungă, rulată cu dibăcie, fixând-o pe fată cu ochii afundați în spatele pielii schimonosite de vârstă.
– Ți-am povestit vreodată despre răutatea copiilor? o întrebase în timp ce pufăia gânditoare din mahoarcă și sorbea din ceașca mică și albă, cu trandafiri pe ea.
– Iartă-mă, bunico, dacă te-am deranjat. Căutam o poză cu bunicul.
– Bunicul tău știa și el prea bine despre lucrurile astea, continuase femeia, neabătută. A fost și el acolo când a venit maică-ta pe lume. Erau alte vremuri.
– Ce anume știa, bunico?
– Că atunci când venim pe lume, dracul e deja acolo, așteaptă să ne smintească.
– Nu vorbi așa, bunico. Nu e frumos și lui tata nu îi place. Știi că ți-a interzis să mai vorbești despre… ale tale.
– Mi-a interzis! scuipă femeia cuvintele, încruntată. La fel cum mi-a interzis să mai ies din casa asta urâtă, unde mă ține închisă, ca pe o prizonieră? E frumos așa?
– Bunico, te rog liniștește-te. Ți-ai luat pastilele azi? insistă Agnes, gândind că poate așa va reuși să șutească vreo câteva.
– Sunt lucruri pe care trebuie să le știi. Pe care maică-ta le știa și ea… Le știi și tu, nu-i așa, Agnes?
– Nu, bunico.
– Ba știi, o contră bătrâna, zâmbind șmecherește. A venit și după tine atunci când ai sosit pe lume. Aripa Satanei… ăsta e doar unul din numele pe care le poartă. Și aproape că te-a luat cu ea. E acolo din prima clipă. Își freacă palmele și plescăie, înfometată. Eu am văzut-o, la fel și maică-ta. Când îți vine vremea, o vei vedea și tu. Așa pățesc toate de la noi din familie. Ne-a blestemat mai de mult, pe noi femeile de același sânge, o șișcă ce trăia sus la munte, singură. Al dracu’, veninoasa.
– Bine, bunico, o grăbise Agnes, care nu avea stare de asemenea conversații lipsite de sens, mai ales când gândurile îi alergau în altă parte.
Femeia se ridicase și scosese o hârtie dintr-un caiet, apoi notase ceva grăbită cu un creion, după care i-o vârâse în palmă fetei.
– Ar trebui să te pregătești, Agnes. Ia cu tine hârtia asta, nu știi când o să ai nevoie vreodată. La soroc. Ia-o și trimite-o la mine. Știu eu ce să fac cu ea.
Agnes citise hârtia afară, pe palier, dar nu înțelesese mare lucru din ce scrisese bătrâna. Câteva nume ciudate, mai mult mâzgălite: Samca, Navadaraia, Avezuha, Grompa... Pusese fițuica în buzunarul paltonului, cu mintea departe, îngrijorată de alte lucruri.
*
Durerile se porniră și mai tare, o țineau de spate și i se strecurau prin oasele pe care fiecare junghi și spasm le răsucea și le contorsiona ca într-o menghină. Nu își închipuise că urma să sufere atât de tare și să se tăvălească în pat, printre așternuturile transpirate, agonizând, de parcă viața ei nu era suficientă pentru a aduce pe lume o nouă viața. Luminile slabe aruncau umbre lungi, care se întindeau deasupra fetei ca două brațe întinse, gata să o învăluie.
Tânăra începu să se vaite prelung, năpădită de forța care o strângea la mijloc. Speriată, se mușcă de antebraț până la sânge. Suspină îndelung până ce junghiul se mai domoli un pic. Îi era groază să nu o audă cineva de pe palier și să cheme ambulanța. Câteva secunde se simți de parcă era imponderabilă, iar toată greutatea care până atunci apăsase pe ea se risipise. Respiră ușurată, crezând că a scăpat. În liniștea care urmă auzi pași în fața ușii de la intrare, și o respirație grea, de parcă cineva asculta cu urechea lipită de lemn. „M-a auzit cineva” se gândi deznădăjduită, „m-a auzit cineva și imediat va intra peste mine și mă va duce la spital. Apoi vor afla toți. Va afla și tata.” I se păru că aude un ciocănit ușor, urmat de o exclamație molfăită – Stingerea! – parcă așa ceva. „Du-te de aici, te rog! Te rog, te rog, te rog!” imploră ea în gând, sperând la un miracol. Se făcu liniște. Plecase, oricine ar fi fost.
Își simți gâtul arzând de sete, așa că se ridică și se îndreptă spre baie, pășind nesigură până la chiuvetă, dârdâind pe podeaua de ciment, neacoperită. Porni robinetul și se vârî sub el, lipindu-și buzele uscate de țeava ștearsă de rugină. Apa era rece, cu un vag iz de clor. Bău încet, înghițind metodic, concentrându-se doar pe senzația revigorantă. Era un exercițiu pe care îl făcea uneori, acela de a-și refuza ceva vreme îndelungată, mâncare, somn, apă, apoi de a se forța să uite, măcar pentru câteva secunde, de toate necazurile prin care trecea, golindu-și mintea și lăsând trupul să se bucure de tot ce îi lipsise până atunci. Bău cât să se sature, gândind amuzată că o să facă broaște în burtă.
Tresări, ca trezită dintr-o transă, se spălă grăbită pe față și pe piept, după care se întoarse în pat. Parcă îi mai scăzuse și febra, se simțea un pic mai bine, mai ușoară. O ustura încă pielea de pe picioare, unde se zgâriase cu unghiile, și urmele de dinți de pe mâini, dar de vreo câteva minute nu mai avusese nici vreo contracție, ceea ce era un pic straniu, dar binevenit. Trebui să se pipăie pe burtă, gândind că poate totul fusese un coșmar, un vis interminabil din care nu îi era permis să iasă.
Ba chiar o bătu gândul să se îmbrace și să plece, să își strângă toate catrafusele în geanta cu care venise, dar în loc să ia autobuzul spre casă, putea să fugă în direcția opusă, departe, se piardă în lume, unde nu o mai putea chinui nimeni. Nu avea bani, dar nici nu îi trebuiau, pentru că și-ar fi găsit repede de lucru în vreun bar sau la vreo fabrică dintr-un orășel prin care nu trecea nimeni niciodată. Cândva, după o vreme, ar fi întâlnit un băiat de care să stea lipit și pentru care un copil, chiar dacă al altuia, nu era o perspectivă înfiorătoare. Apoi, când lucrurile se mai așezau, putea să își caute părinții și să le arate că putea trăi liberă, veselă și iubită, înconjurată de familie și de prieteni. Da, așa trebuia să facă, să dispară în gaură de șarpe, unde nu o va mai găsi nimeni.
Dădu să se ridice, înviorată de viitorul pe care îl vedea în cele mai mici detalii, dar se opri, confuză de bezna care o învăluia. Geamul se întunecase, iar lampa se stinsese. S-o fi ars becul, își spuse în timp ce orbecăia pe marginea patului. Găsi întrerupătorul și apăsă pe el. Agnes miji ochii la arătarea care se cocoțase peste ea, apoi zbieră până ce aerul din plămâni i se goli cu totul și simți că se sufocă.
– Atunci când venim pe lume, dracul e deja acolo, așteaptă să ne sucească mințile. Mă asculți?!
– Da, bunico.
Geamul se întunecase de la păsările descărnate ce se înghesuiau de partea cealaltă, din stradă. Priveau înăuntru, pofticioase, împingându-se tot mai tare în sticla care se crăpase pe la colțuri. Se zburleau nervoase, ciugulindu-și una alteia ochii care pocneau ca baloanele de săpun, mânjind totul cu sânge.
Hârca se vârâse între picioarele fetei, ținând-o strâns de genunchi, să nu se zbată. Clămpănea din dinții lungi și ascuțiți, de parcă recita ceva, dar Agnes nu reușea să descifreze ce anume. Ochii, ca două farfurii, pulsau exact, când roșu aprins, când albastru, ca cerul înainte de furtună. Mirosea a clor, un iz puternic, greu de suportat. Pe umeri avea o manta de piele pe care se înfoiau pene albe, strălucitoare, care urcau în sus pe gât și se strângeau într-o coroană. Haina o acoperea doar pe spate, lăsându-i țâțele la vedere, mari și atârnate, pline de vânătăi, care se bălăngăneau și se izbeau una de cealaltă de fiecare dată când tânăra încerca să scape. Din sfârcurile negre, lungi și cărnoase, i se scurgea lapte peste burta fleșcăită și peste pelvisul gol, pe care și-l lipise de cel al tinerei.
– Dă-mi drumul, țipă Agnes, ieșită din minți.
Creatura râse, așa i se păru fetei, un hârâit batjocoritor. Disperată, încercă să o apuce de gât și să o sufoce, dar degetele ei prinseră doar aerul. Pipăi în jur, sperând să să găsească ceva cu care să se poată apăra. Apucă lampa și o azvârli către hârcă. Camera se scufundă în beznă, întunericul fiind întrerupt doar de felinarele roșii și albastre din ochii creaturii. Agnes începu să plângă, simțind că sfârșitul e aproape. Arătarea se făcuse ghem și intrase cu mâinile în ea până deasupra de coate. Se mișca cu grijă, răsucindu-se încet, rânjind peste burta fetei, lipindu-și din când în când urechea de ea, ca o doică. Fata îi simțea brațele subțiri și noduroase, scormonind după prunc. „Se joacă de-a v-ați ascunselea”, se gândi aiurită. Hârca plescăi, apoi se opinti brusc și se smulse cu putere. Fata gemu slab. Nu mai avea putere să se împotrivească.
Creatura pluti pe lângă ea, cu fătul în brațe. Copilul, mic și scofâlcit, se zbătea după o gură de aer, prima. Inima sa mică, a cărei bătaie rapidă o acompaniase luni de zile, uneori în sincron cu a ei, alteori complet sucită, se oprise. Agnes întinse o mână moale spre el, un gest de care nu se credea capabilă. Era al ei, doar al ei. De ce îl lua? Nu avea nici un drept să facă asta. Nu putea să îl abandoneze, să rămână fără el, singur pe cine știe unde. Furia o învălui ca o flacără. Se ridică în capul oaselor și se rostogoli pe o parte. Căzu pe podeaua rece, de unde prinse a se târî spre arătare, gâfâind:
– E al meu, mă auzi? Al meu!
Creatura se întoarse spre ea și arătă cu degetul lung ca o rădăcină spre masa din colț, către sulul de saci menajeri.
– Nu mă interesează, nu ți-l dau. Nu ai nici un drept să îi iei.
Surdă la țipetele fetei, hârca porni agale spre ușă. Agnes urlă deznădăjduită, neștiind ce trebuia să facă. Începu să plângă, lovind cimentul cu palmele, sufocată de ura și disperarea care o năpădeau în valuri.
– Ajutor! Vă rog, cineva să mă ajute! Ajutor! Chiar nu e nimeni?
Leave a Reply