Boala & Războiul. Jurnal, 2020 – 2024, este volumul publicat de Radu Vancu în 2024, la editura Polirom. Cred că este primul jurnal citit de mine. Anii 2020 – 2024 sunt practic capitolele volumului. După primul am simțit nevoia să mă opresc și să consemnez, să pun din ideile găsite în introspecție și să le dau mai departe.
Capitolul 2020 are două perspective, două lumi: una fizică și una ideatică. Lumea fizică îl prezintă pe Radu Vancu în diferite contexte, făcând diferite lucruri, cu familia, cu prietenii, la casă, la facultate. O lume în care fiecare din noi cred că ne putem găsi un corespondent, în sensul de „uite, și eu am făcut ceva asemănător”.
Lumea ideatică este însă cea mai puternică. Ea deschide ferestre către alte lumi și personaje. Capitolul este plin de referințe literare, de autori și cărți, de trăiri și de idei. Puteți lua volumul ca pe o listă de recomadări de lectură, doar că la rându-vă trebuie să citiți cartea și să le descoperiți.
O idee pe care o explorează poate fi alienarea societății și a individului, în care literatura poate fi excesul de frumusețe și suferință. Acest exces poate să fie pasiunea, iar pasiunea poate să aducă un echilibru în raport cu suferința din viața de zi cu zi.
„… nu putem trăi fără să ne întoarcem la suferință. Care, adesea, nu ne lasă să trăim. Nu putem trăi fără ceea ce nu ne lasă să trăim. E și ăsta unul dintre adevăruruile literaturii; e și asta una dintre definițiile omului; și e și una dintre rațiunile de existență ale literaturii.” Pag. 10-11
„… ne întoarcem mereu la suferință fiindcă numai în miezul ei e posibilă frumusețea.” Pag. 11
„Frumusețea e grea – fiindcă, pentru a o vedea, trebuie să mergi până în miezul suferinței. Prin urmare, echilibrul nu e posibil – și nici nu e dezirabil. Frumusețea, ca și suferința, e un exces; și arta, prin urmare, e musai să fie un exces.” Pag. 11
„… avem deodată senzația că viețile noastre private sunt irelevante; ni se pare irelevant mai tot ce facem fără să ieșim, ca înainte, în spațiul public – și, convers, tot ce făceam în acel spațiu public ni se pare relevant. E paradoxul cel mai dureros & mai frustrant: în inima celei mai prețioase microarmonii private, acolo unde relevanța vieții noastre ar trebui să fie maximă, ne simțim deodată irelevanți.” Pag. 13
Tot capitolul 2020 pare a fi o construcție elaborată pentru a explica literatura, în special, poezia, existența și semnificația ei. Radu Vancu face din orice literatură, iar indiciile sunt la fiecare pas. Aproape fiecare zi este despre literatură.
Chiar din primăvara capitolului, Radu Vancu prezintă o teză sau, dacă vreți, o ipoteză a devenirii, schimbării, transformării culturii, aceea în sensul de societate. Iată ce spune:
„Foarță spusese cândva că Eminescu e un mare romantic german de limbă română – Nabokov spune despre Puşkin că, dacă-i luăm decorurile franţuzeşti & retorica franco-germană a personajelor, singurul lucru rusesc care rămâne la Puşkin e limba. Ceea ce confirmă încă o dată, şi cât de eclatant, teza lui Brague din Europa, calea romană – a fi european înseamnă a fi capabil să iei ceva din afara ta & să-l metabolizezi până când corpul străin devine propriul tău corp, până când alteritatea devine identitate, până când (cu vorba lui Pindar dragă deopotrivă lui Goethe & Nietzsche, pe care Brague nu-i citează) devii ceea ce eşti. Romanii devin romani metabolizând corpusul străin grecesc; europenii devin europeni metabolizând cor- pusul inițial noneuropean al creştinismului; Dante devine italian metabolizând latina lui Vergiliu & Boethius; Eminescu devine român metabolizând nemţii; Puşkin devine rus metabolizând francezii ş.a.m.d. Devii ce eşti făcând să devină ceea ce este.
(Fiindcă, devenind, transformi şi ceea ce te-a ajutat să devii – devenitul transformă devenitorul: Vergiliu e altul după ce l-a străbătut Dante, Chateaubriand e altul după Puşkin, Puşkin e altul după Nabokov, ba chiar aş îndrăzni să spun că şi romantismul german e altul după Eminescu. Nu se ştie cine dă şi cine primeşte – nu se ştie cine e devenitul şi cine devenitorul.).” Pag. 25
Adesea testează existențialismul poeziei: „Disperarea poeziei în fața morții proprii e disperarea oricărui corp viu în fața morții proprii; se agață de orice corp viu, e geloasă pe orice alt corp viu, speră irațional să poată împrumuta viața oricărui alt corp viu.” Pag. 45
Capitolul 2020 arată și măiestria lui Radu Vancu de a așeza cuvintele în construcții literare și semnificații despre care, așa cum spune despre el însuși, „te taie paloșul invidiei”. Iată două exemple.
„… cel mai îngrozitor lucru privitor la literatură nu e că găsește orice – ci că nu poate să piardă nimic.” Pag. 50
„Să-ți ții creierul ca pe o lupă deasupra creierului, inima ca pe o lupă deasupra inimii – până se aprind. E singurul sens sens al literaturii. Și al creierului – și al inimii.” Pag. 51
Sub puternica apăsare a pandemiei Covid, moartea poate fi privită ca motor de creație și reconstrucție pentru cei vii. „Schumann despre Chopin: „Tunuri îngropate în flori”. Tot scrisul meu e, dintr-un anume punct de vedere, tata îngropat sub flori, mă rog, flori verbale, ghirlande de imagini, coroane funerare împletite din cuvinte – a fost modul meu de a-i face o înmormântare frumoasă, cum, din păcate, nu a avut. Însă, dincolo de chestia asta profund personală, am încercat să scriu o literatură care să funcționeze şi ca un fluid care să plece din lumea asta odată cu morții noștri – și să se întoarcă înapoi cu ei, aducându-ne în același timp înapoi și pe noi, ca în poemul lui Eliot: We die with the dying:/ See, they depart, and we go with them./ We are born with the dead:/ See, they return, and bring us with them. A fost modul meu de a spune că frumusețea există – că morții noştri participă la ea – și că din frumusețea asta comună şi nouă, şi lor se poate reconstrui totul.” Pag. 54
2020 este și capitolul care arată spiritul politic a lui Radu Vancu, în sensul lui Michel Foucalt, acela în care fără acest spirit, societatea este subjugată, în care drepturile devin, în cel mai bun caz, idealuri ascunse.
„Am citit azi-dimineață o știre despre un primar din Urziceni care a interzis o librărie în oraşul lui. Și mi-a venit imediat în minte o replică de acum câțiva ani a lui Liviu Dragnea: „Bărbăția nu se cumpără de la librărie”.
Sigur că şi reacţia primarului, şi replica lui Dragnea sunt abisale. Însă, aşa abisale cum sunt, au identificat corect duşmanul: de la oamenii care citesc li se trage răul. Cartea, librăria, biblioteca, şcoala sunt pentru ei Cavalerii Apocalipsei.
Aşa trebuie luată fiecare bibliografie: ca o armă decisivă. Fiindcă exact asta este.” Pag. 58-59
Fără final, pentru că rămâne să vedem ce ne rezervă Radu Vancu în 2021.
Leave a Reply