În primele trei articole am vorbit despre sistemul de sănătate, parteneriatul în familie și despre mediul rural în contextul COVID-19. În al patrulea articol, este important să începem cu câteva caracteristici privind cultura României. Conform studiilor Hofstede, România este o țară cu distanță mare față de putere și cu o nevoie ridicată de evitare a incertitudinii.
Cu un scor ridicat în ceea ce privește distanța față de putere, România este o țară în care oamenii acceptă ierarhia, ordinea, în care fiecare își știe/are locul. Inegalitățile dintre oameni sunt de așteptat și sunt acceptate, aceștia prețuind mai degrabă valorile autoritare. Părinții își învață copiii să fie ascultători, iar la ore, inițiativa aparține profesorilor. Putem duce discuția mai departe și să spunem că oamenii, în general, așteaptă ca „statul să facă” sau statul să aibă inițiativă. Cetățenii gândesc mai degrabă în termeni de „noi” – la nivel de familie sau rude apropiate, ori nu de „noi” în context de comunitate-societate. Motiv pentru care la noi nu a funcționat varianta cu recomandările venite inițial din partea autorităților, mulți oameni au acceptat „recomandările” când acestea au devenit obligații. Fiind mai degrabă o societate colectivistă, oamenii pun problema în termeni de ce li se cuvine lor (și familiei lor), ori nu gândesc la nivel de comunitate. Motiv pentru care este destul de dificil să muți responsabilitatea pe individ (în sensul ca fiecare să fie responsabil de acțiunile pe care le întreprinde, să fie conștient când face ceva, în ce măsură îl afectează și pe cel de lângă el, să existe încredere că dacă trebuie să ieși doar până la magazin, chiar te vei rezuma la asta etc.).
Și putem lua un exemplu simplu, fără legătură cu pandemia: când s-a dat legea care interzice fumatul în spații publice închise. Până să se dea această lege, puțini fumători se gândeau și la cei nefumători. Gândirea era de tipul „mi se cuvine” să fumez în bar, doar e bar, nefumătorul își asumă dacă vine aici. Gândirea era strict bazată pe nevoia individuală, proprie. Odată cu legea, sigur, au existat rezistențe, multe voci vorbeau despre business-urile care vor fi afectate dacă se interzice fumatul în localuri, lucru care, pe parcurs, s-a dovedit a fi fals. Astăzi, toți fumătorii fumează fără probleme afară, ba chiar e o modalitate diferită de socializare. Însă a fost nevoie de o lege pentru ca o anumită categorie de oameni să accepte un lucru care însemna „a te gândi și la celălalt”.
Aș spune că România este mai degrabă orientată spre masculinitate (deși scorul oficial Hofstede o plasează mai degrabă la feminitate). Fără a nega că există și caracteristici care o plasează spre o societate bazată pe feminitate, personal consider că România este mai degrabă orientată spre competiție, spre atingerea succesului în termeni de „cel mai bun/cel mai slab”. Este un sistem pe care îl preluăm încă de mici, din școală și îl ducem cu noi în mediul profesional și, mai departe, în viața de zi cu zi, statutul social fiind important, manifestat prin a-ți etala mașina, telefonul și situația financiară, funcția ocupată (cu cât o denumire mai „fancy”, cu atât mai bine). Succesul este măsurat în aceste elemente, care plasează cumva omul și pe o „scală a puterii”.
Orientarea României spre evitarea incertitudinii este foarte mare, ceea ce înseamnă că oamenii din țara noastră preferă să evite incertitudinea și lucrurile ambigue, au comportamente mai rigide și au o nevoie psihologică/emoțională de reguli (eficiente sau nu), de previzibil și de securitate. Astfel că în situații ambigue, cum este cazul COVID-19, gradul de anxietate a crescut atunci când comunicările din partea autorităților nu au fost detaliate și transparente. Neprezentarea unor planuri cu date concrete, necomunicarea inițială a numărului real de cazuri identificate în țară au dus la nervozitate și stres. Într-o cultură cu o nevoie ridicată de evitare a incertitudinii, „problemele care pot fi structurate nu trebuie lăsate la voia întâmplării” (Hoftede – „Culturi și organizații. Softul mental”). Dacă într-o societate cu o nevoie scăzută de evitare a incertitudinii, concentrarea este asupra procesului de decizie, într-o țară cu o puternică nevoie de evitare a incertitudinii, cum este România, concentrarea este asupra conținutului deciziei.
Etapele „traumei COVID-19”:
- Negarea – vine pe fondul refuzului de a ne confrunta cu ceva care ne scoate din zona noastră de confort.
- „mie nu mi se poate întâmpla”
- „e doar o gripă”
- Teama – produsă de datele văzute în media (îmbolnăviri la nivel global, număr decese, sisteme de sănătate care nu fac față) și de măsurile pe care le anunță autoritățile
- În această etapă, oamenii s-au aprovizionat irațional și, din nou, gândind individualist.
- Oportunismul – oameni care au achiziționat în cantități mari produse de bază și de igienă, pe care ulterior au încercat să le vândă la suprapreț (și probabil, mulți, „la negru”)
- Furia – mână în mână cu paranoia și teoriile conspirației, vine cu abordarea irațională, în care oamenii caută semne și explicații dincolo de argumentele raționale.
- „chinezii sunt de vină”
- „ni se iau libertățile, ieșiți la protest”
- „e vina guvernelor, cineva a dat drumul unui virus”
- Civismul – organizații neguvernamentale și grupuri de inițiativă care și-au adunat forțele pentru a ajuta în comunitate.
- Negocierea – căutăm soluții de consens, care să ne redea oarecum controlul asupra situației
- „ne distanțăm social o perioadă și împiedicăm răspândirea virusului”
- „stau în casă, dar pot ieși la o plimbare în proximitatea casei”.
- autoritățile locale și instituțiile încep să colaboreze cu organizații neguvernamentale și grupuri de inițiativă
- Depresia – e stadiul în care conștientizezi că tu chiar trăiești criza, simți totul amplificat
- „totul e pierdut”, „ne va lovi o criză și mai groaznică”, „îmi voi pierde locul de muncă”, „dacă se îmbolnăvește cineva din familie?!”
- Acceptarea – acceptăm realitatea și faptul că trebuie să învățăm să trăim cu noua realitate, să ne adaptăm, chiar să ne reinventăm.
- „va trebui să învățăm să trăim cu virusul”, „va trebui să ne schimbăm prioritățile și modul de viață”
Ce facem după acceptare, cum ne reinventăm, ține de noi și de strategiile pe care autoritățile ar trebui să le gândească de pe acum, implicând comunitatea în regândirea unor aspecte din viața noastră.
Atunci când a izbucnit criza COVID-19, orientarea oamenilor a fost spre nevoile de bază (aprovizionare, asigurarea medicamentelor, soluții de lucru sau educație la distanță – o discuție complexă, poate pentru alt articol, distanțare fizică pentru a ajuta la reducerea răspândirii virusului). Acum, orientarea trebuie mutată și înspre calitatea vieții după COVID-19: dezvoltarea unor sisteme și politici publice, neglijate până acum, regândirea unor spații urbane și a infrastructurii, astfel încât oamenii să poată ieși în natură, să poată redobândi, treptat, spațiul, să poată interacționa, practic, va fi nevoie de strategii de sănătate psihică și emoțională, pe lângă cea fizică și cea economică.
Ne vom lovi în perioada următoare de stigmatizare. Frica față de ceilalți va fi prezentă, oamenii se vor evita și vor fi bănuitori pentru fiecare strănut. Este foarte probabil ca oamenii să fie mult mai reticenți după pandemie în a desfășura activități care până acum aveau loc aproape mecanic, cum ar fi utilizarea mijloacele de transport în comun, alegând în detrimentul acestora mașina personală. Vom da foarte mulți pași în spate dacă autoritățile nu vor veni cu măsuri concrete și strategii orientate spre om și politici publice care să ofere siguranță oamenilor. Spațiul urban și infrastructura vor trebui (re)gândite, astfel încât mijloacele de transport alternativ (cum este bicicleta) să câștige teren. În caz contrar, problema poluării pe fondul utilizării mașinii personale nu se va reduce, iar pe termen lung, vor avea de suferit calitatea vieții noastre și orașul în care locuim.
Pe viitor, va trebui să existe mai multă colaborare, mai multă cooperare și o responsabilizare mult mai mare a individului. Va trebui să înțelegem ca acțiunile și comportamentele noastre au efecte și asupra celor din jur, va trebui să începem să gândim lucrurile din jurul nostru în termeni de comunitate. Va fi important să înțelegem că dacă un grup din comunitatea noastră este afectat, automat și ceilalți din comunitate vor fi afectați, la rândul lor, într-un fel sau altul. Pandemia ne-a arătat mai mult decât orice cât suntem de dependenți unii de ceilalți și cât de important este să avem sisteme integrate, dar și să accedem către valori comune.
Ce măsuri sunt necesare a fi luate de pe acum de autorități astfel încât să nu fim pe viitor puși în situația periculoasă de a alege între sănătate și libertate? Care vor fi primii pași pe care îi vom face după relaxarea restricțiilor? Și cum va arăta localitatea noastră după pandemie? Cum depășim anxietatea și ce politici vor exista în acest sens? Sunt întrebări ale căror răspunsuri ne vor oferi informații referitoare la cum va arăta viața noastră în lunile și anii care urmează. Măsurile și modul de acțiune de după COVID-19 vor fi extrem de importante, gestionarea situației de după va dicta cum va evolua viața fiecărui cetățean.
COVID-19 ne va forța să ne schimbăm rutina și să privim diferit relațiile sociale, iar responsabilitatea pică aici pe fiecare dintre noi. Luând în calcul caracteristicile culturale ale țării noastre, autoritățile trebuie și ele să fie conștiente că vor trebui să dea dovadă de competență mai mult ca niciodată. Vor trebui să vină cu soluții concrete, astfel încât țara noastră, orientată spre evitarea incertitudinii, să nu se lovească de ambiguități care să o împiedice să depășească cu bine această perioadă grea. Multe lucruri se vor schimba, de la regândirea unor spații urbane, la modificarea modului în care călătorim și interacționăm, și chiar la regândirea spațiului în care locuim.
În mod direct, ne-am lovit deja de criza sistemului public de sănătate, șomaj și criza și anxietatea produse de distanța/despărțirea temporară de cei dragi, de familie, prieteni. Însă aceste crize nu se vor liniști o dată cu relaxarea restricțiilor. Iar ele vor trebui gestionate cu mare atenție. Este naiv să credem că din 15 mai vom ieși pe stradă așa cum ieșeam în luna mai a anului trecut.
„Orice nefericire rezultă dintr-un fel de dezintegrare sau lipsă de integrare: dezintegrarea poate exista înăuntrul eului, prin lipsa de coordonare între psihicul conștient și cel inconștient; lipsa de integrare există între eu și societate când cele două nu sunt sudate între ele de forța unor interese și simțăminte obiective”. (B. Russell – În căutarea fericirii)
Leave a Reply