În Partea I – COVID-19, anxietate și sistemul de sănătate, am vorbit despre impactul pe care virusul l-a avut asupra noastră raportat la un sistem de sănătate deficitar. În continuare, voi face referire la perioada de izolare, o situație atipică la care cu toții am fost nevoiți să ne adaptăm.
Deși au existat multe încurajări de a privi perioada de izolare ca pe una de regăsire de sine, o perioadă în care să profităm pentru a face activități pentru care nu ți-ai făcut timp niciodată (să citești, să înveți un instrument muzical, să desenezi etc.) ca elemente de reducere a anxietății produsă de izolare, mi-am dat seama că pentru mulți oameni a fost dificil, ei nepunându-și niciodată problema de a avea o pasiune/activitate sau de a se concentra asupra propriilor dorințe. Din contră, în societatea românească, unde avem o cultură a vinovăției destul de puternică, există, de exemplu, multe mame care se simt vinovate atunci când se prioritizează sau când își planifică activități pentru ele, care nu implică familia. Pentru ele, rutina zilnică este totul: muncă de la 8:00 la 17:00, cumpărături, gătit, rufe, odihnă, a doua zi luând-o de la capăt. Pentru ele, propria persoană este secundară întotdeauna pentru că în România încă nu s-a format o cultură a parteneriatului și a colaborării, a împărțirii sarcinilor casnice și pe cele privind îngrijirea copilului. Iar copilul nu este crescut într-o manieră de deprindere a independenței, ci mai degrabă de dependență. Căutând mereu să țină copilul ocupat cu tot felul de activități, fără a lua în calcul că „plictiseala” are și ea scopul ei și este necesară uneori, familia ajunge să fie, în general, posesivă, consecința fiind capacitatea redusă a copilului de a se confrunta cu situații reale din viața de zi cu zi.
Și atunci, toate lucrurile pică pe umerii mamelor, producând anxietate și inechitate în relațiile de cuplu și familie. Am discutat cu mame care abia așteaptă să revină la muncă doar pentru a reuși să găsească „un pic de liniște”, locul de muncă luând forma unui refugiu în fața rutinelor casnice. Lipsa parteneriatului conduce cu ușurință la o consecință devastatoare, în care femeia resimte singurătatea mai puternic decât dacă ar fi la propriu singură.
Izolarea prin care trecem poate însemna o aplecare spre lucrurile intime și plăcute pentru tine ca individ sau pentru relația de familie atât timp cât există parteneriat, altfel ea poate deveni o sursă de frustrare, anxietate și conflict. Anxietatea poate conduce cu ușurință la abuz de alcool, mâncat în exces, sedentarism și chiar violență domestică, aspecte care pot avea impact negativ asupra sănătății fizice și psihice.
Dacă adăugăm și faptul că România este, în general, o țară pesimistă, tendința fiind de dramatizare, de îngrijorare uneori excesivă, în care oamenii au tendința de a se concentra mai mult pe lucrurile care pot să nu meargă bine, exprimarea tristeții și nemulțumirii fiind mult mai încurajată decât exprimarea bucuriei, vedem cum sursa de anxietate poate crește semnificativ. Toate aceste reacții emoționale conduc la oboseală, tristețe și, în anumite cazuri, chiar la depresie. Este extrem de important să înțelegem că este nevoie de o strategie post-COVID-19 care să țintească spre sănătatea psihică a oamenilor, mai ales că mulți se confruntă și cu pierderi de locuri de muncă, izolare față de o parte din familie și de prieteni, scăderea veniturilor. Dar e nevoie totodată și de o schimbare de paradigmă în ceea ce privește normele sociale, de schimbare a propriei mentalități când vine vorba de viața de familie și relația femeie-bărbat, de a înțelege definiția unui parteneriat, de a înțelege necesitatea unei abordări echitabile și de respect reciproc.
Sursa foto: Valentin Antonucci on Unsplash
Leave a Reply