Vrăjitorul este un bărbat trecut de 40 de ani, cu „o profesie rafinată, precisă și oarecum lucrativă”, care „învățase să-și tempereze dorința”, un pedofil atras de școlărițe pentru care, deși nu acționase niciodată conform impulsurilor avute, „simpla apropiere a rochiei (…) era suficientă pentru a începe să facă liniile de pe hârtie să tremure și să se dizolve”.
„Cum să ajung în acord cu mine însumi?” este întrebarea cu care începe cartea lui Nabokov. Gata să accepte orice sacrificiu, putem spune că personajul experimentează ceea ce psihanalistul Lacan numește „jouissance”.
Conform acestuia există două definiții ale conceptului. Prima se referă la un exces al vieții, adică o vitalitate supraabundentă (care nu are legătură cu emoția, afectul), iar a doua face referire la desfătări dincolo de conceptul plăcerii, o bucurie/desfătare cu două tăișuri. Pentru a descrie termenul, Lacan spune despre acesta că „începe cu un gâdilat și se termină cu un foc de benzină”. Jouissance ține de corp, este locul în care viața și moartea se întrepătrund, unde devin una și cealaltă.
Personajul lui Nabokov este prins într-un joc al fantasmei, aceasta fiind cea prin care dorința care arde în el poate fi menținută. Dorința este, de altfel, cea care protejează, la fel cum în cartea sa, „Écrits”, Lacan ne explică despre dorință că este un mecanism de apărare pentru „a nu merge dincolo de o limită în jouissance”.
Personajul, „un maestru al disimulării loviturilor de fulger” leagă o relație intimă cu mama fetei pe care o visează pe tot parcursul cărții, chiar căsătorindu-se cu aceasta în vederea atingerii scopului său. Un foarte bun manipulator, personajul este calm, răbdător și foarte tacticos, își gândește planul pas cu pas, deși nerăbdarea și dorința lui ascunsă sunt de câteva ori pe cale să-l dea de gol. Astfel, pe parcursul acțiunii, „lupul singuratic se pregătea să-și pună boneta de noapte a bunicuței”, gândind de fiecare dată propozițiile pe care le spune, comportamentele pe care le are, drăgându-și glasul și tonul vocii, astfel încât aparențele să arate un om echilibrat.
Personajul apare în viața celorlalți ca un salvator și reușește să atragă, să se strecoare și să-i ademenească pe ceilalți, vrăjindu-i cu capacitatea lui tacticoasă de a influența. Ne lovim în carte de o situație conflictuală, de un dualism, care, în termenii lui Freud, ar putea lua forma id-ului și ego-ului/super-ego-ului. Primul este interesat doar de satisfacție, al doilea conduce modalitățile prin care se ajunge la satisfacție, limitând-o totodată.
Caracterizat de o gelozie ascunsă, caută ferirea „prizonierei” de normalitate, act ce vine de fapt ca protecție pentru el însuși. Deși conștient că ceea ce face este greșit, bărbatul acționează spre finalul cărții. Însă vă voi lăsa să descoperiți singuri finalul, citind această carte dură, nemiloasă, în stilul direct, caracteristic lui Nabokov.
Sursa foto: Flickr.com/jeronimo sanz
Leave a Reply