Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici este o carte dură, tulburătoare, care prezintă poveștile unor foști soldați în Afganistan din perioada 1979 – 1989 și a familiilor lor, când sovieticii au intervenit cu misiunea de a pune rădăcinile comunismului în această zonă.
Cartea ia forma testimonialelor dureroase a celor care și-au pierdut fie soțul, fie copilul. Nu este o carte care se citește cu ușurință, nu din cauza modului în care este scrisă – se citește ușor din această perspectivă, cartea curge cap-coadă – ci din cauza greutății mesajului și a poveștii în sine. Cartea nu urmărește să prezinte date istorice, ci se axează pe partea emoțională, pe trăiri.
În carte regăsim o tragedie umană, care ne arată viețile distruse ale unor oameni care au crezut că acționează corect. Ne arată suferințele celor care au trăit direct situații greu de exprimat în cuvinte, dar și a celor implicați indirect: familie, prieteni, societatea în general. Ne arată cum un război nemilos și niște idealuri nesocotite și ilogice au amorțit rațiunea și simțirile și au reușit să dezumanizeze și să distrugă caractere, să împingă oamenii la un comportament dincolo de etică și morală. O carte despre bariere și despre acțiuni absurde.
„Știam puține… Eram soldați, luptam…Viața noastră era despărțită de a afganilor, ei n-aveau voie să intre în perimetrul unității. Noi nu știam decât că vor să ne omoare. Și toți voiam să trăim.” (p. 215)
Cartea prezintă totodată umilința prin care trec niște oameni care au plecat într-un război care nu a fost al lor și care, prin manipulări, credeau că scopul pentru care au plecat acolo era unul nobil, de apărare a țării, o datorie față de patrie. Oameni care au ajuns ulterior să fie blamați chiar de societatea care cu puțin timp în urmă se mândrea cu ei.
„Nu mă gândeam să mai sun… Dar am urcat azi în autobuz și am auzit două femei: „ce eroi? Au omorât acolo femei și copii… Ție ți se pare oameni sănătoși la cap? Îi mai invită și în școli, în fașa copiilor noștri. Și au și nu știu ce beneficii” Nu știam cum să cobor mai repede la prima stație… Noi am fost soldați și am îndeplinit un ordin. Pentru neîndeplinirea ordinului în condiții de război, pedeapsa e glonțul.” (p. 137)
„Războiul s-a încheiat… Acum toți se străduiesc să uite de noi, să ne dosească undeva cât mai ascuns… să ne dea la o parte. Așa a fost și în războiul din Finlanda… Câte cărți s-au scris despre Marele Război pentru Apărarea Patriei! Și nici una despre războiul din Finlanda… Nimănui nu-i place să-și amintească de un război pierdut. Iar peste zece ani o să mă obișnuiesc și eu și n-o să-mi mai pese. Dacă am omorât acolo? Am omorât! Păi ce vreți, să fi rămas acolo niște îngerași? Vă așteptați să ne întoarcem îngeri…” (p. 181)
Cartea trebuie văzută ca o memorie a celor care au murit acolo, fizic sau sufletește, căci după ce vom termina cartea, vom avea sentimentul de neputință văzând viețile celor care fizic au rămas în viață. Oameni respinși de propria familie, de prietenii care îi privesc acum ca fiind niște paria ai societății. Oameni care s-au întors acolo nu doar cu răni fizice, cu dizabilități, ci și cu răni psihice și emoționale, mult mai puternice ca intensitate.
Din acest război nimeni nu a înțeles nimic, iar în urma sa au rămas doar vieți pierdute: soldați sovietici care s-au reîntors la familii în sicrie din zinc, cauzând o suferință greu de îndurat, mame și soții îndurerate, dar și soldați care, deși s-au întors vii, au răni emoționale greu de depășit, afgani care au lăsat în urmă, la rândul lor, familii.
„Azi merg la băiatul meu… O să mă întâlnesc cu prietenele. Bărbații luptă la război, iar femeile, după… Noi după război avem de luptat.” (p.225)
„Când m-am întors acasă… nu puteam să ascult muzică, să vorbesc cu cineva pe stradă, în troleibuz. Aș fi închis ușa la cameră să rămân numai eu cu televizorul.” (p.191)
„Uneori cad așa pe gânduri… Ce-ar fi fost dacă n-ași fi nimerit la război? Aș fi fost fericit. N-aș fi fost niciodată dezamăgit de mine însumi și n-aș fi aflat despre mine nimic din ceea ce e mai bine să nu știu. Cum spunea Zarathustra: nu numai tu privești îndelung abisul, ci și el îți scurtează străfundurile sufletului…” (p. 211)
Soldați de zinc este o carte care trebuie și merită citită, o carte care prezintă o parte a istoriei care, din păcate, nu se prezintă la școală și despre care încă nu se vorbește transparent. Da, este o carte care ne oferă imagini dure, povești dureroase, o carte care ne prezintă o pagină neagră a istoriei care nu ar trebui dată uitării.
Leave a Reply