Tehnologie și schimbare
De fiecare dată când am trecut printr-o schimbare, am fost nevoiți să ne adaptăm și să ne dezvoltăm noi aptititudini și competențe. Impactul schimbărilor asupra vieții noastre a ținut foarte mult, desigur, și de situația socio-economică și politică în care ne aflam la momentul respectiv. Dezvoltarea continuă a tehnologiilor și schimbările care au loc în societate cu mare rapiditate, inclusiv în piața muncii, conduc la o nevoie din ce în ce mai mare de a ne dezvolta și mai multe aptitudini, din ce în ce mai complexe.
Să pornim de la un scurt exemplu, de la modul în care are Tesla gândit sistemul:
Tesla are furnizori de piese, subansamble, componente etc. și achiziționează produse de la un furnzior, Tier 1 îl numesc ei (sau putem să-i spunem Nivel 1). Nivel 1 are, la rândul său, un furnzior, care pentru Tesla devine furnizor Nivel 2. Practic, Nivel 2 livreză componentele lui Nivel 1, iar Nivel 1 le folosește în procesul de fabricație (produsul final livrat către Tesla conține piese și de la Nivel 2). Acest mecanism de lanț de aprovizionare se întinde până la Nivel 6.
Practic, foarte pe scurt, Nivel 6 livrează componente către Nivel 5, care încorporează componentele în ce are el de făcut și apoi Nivel 5 livrează către Nivel 4…și tot așa până ajunge la Nivel 1 și, în final, la Tesla.
De ce am am ales acest exemplu? Pentru că în acest mod putem vizualiza cât de cât complexitatea într-o industrie. Dacă Nivelul 6, de exemplu, doar asamblează anumite componente, deci face o muncă mai simplă, care nu solicită competențe complexe, Nivelul 1 ajunge la activități mult mai complexe, care necesită cunoștințe mai multe și abilități diferite față de cele de pe Nivelul 6. Cu cât activitatea este mai simplă, cu atât costă în sine mai puțin, dar cu atât și produce o valoare economică mai mică în tot procesul, astfel că vine la pachet, de multe ori, și cu o remunerație mai mică.
Dacă privim piața muncii din România, descoperim, pe analogia cu cele 6 niveluri Tesla, că țara noastră se situează mai degrabă pe Nivelurile 4-6, deci pe cele mai puțin complexe. Industria automotive din țară se axează în mare parte pe componente (exemplu, centuri de siguranță; anvelope; piese decorative pentru bord, uși, volan; cabluri electrice etc.). Însă aici nu e vorba doar despre industria automotive, ci putem vedea și mai departe, în zona de comerț, HoReCa și alte industrii care au posturi pe niveluri similare, cum este și cazul în scandalul pe tema salariilor la IKEA Timișoara care a umplut internetul în această perioadă.
Înainte de a ne supăra pe o grilă de salarizare, cred că este obligatoriu să ne întrebăm: unde se situează și unde vrea România să se situeze? Pe nivelurile dinspre final, cu o muncă de o complexitate redusă și remunerată mai slab totodată sau pe nivelurile înalte, unde complexitatea activităților și competențele și abilitățile necesare conduc și la o remunerație mai bună? Căci una este să ansamblezi elemente decorative pentru un volan și alta este să fii responsabil de computerul de bord al unei mașini.
Ziarul Financiar scria într-un articol din 2022 că „Unu din patru angajaţi din România lucrează într-o fabrică, industria locală fiind sectorul cu cel mai mare număr de salariaţi, nu şi cu cea mai mare cifră de afaceri.”
Dacă privim spre viitor, putem să observăm că mediul social și cel de afaceri se îndreaptă tot mai mult spre tehnologie (de la IoT, la casele self service, servicii online, conducere autonomă a mașinilor etc.). Practic, dezvoltarea tehnologiei creează odată cu ea și noi nevoi în rândul oamenilor, nevoi pe care ei nu le aveau acum 20 de ani, dar care acum fac parte din normalul vieții.
„Trebuie să învățăm cum să interacționăm cu aceste tehnologii care fac ca aptitudinile noastre să fie depășite, făcându-ne și mai dependenți de nevoia de a schimba pentru a ține pasul cu dezvoltarea. Aptitudinile concentrate asupra noilor instrumente înlătură vechile noastre aptitudini. Ele sunt absorbite astfel în instrumentele noilor tehnologii și este îndoielnic dacă asta duce la o mai mare autonomie sau la o creștere a dependenței noastre. O creștere a specializării pare acum să umple golul dintre așteptări și realitate”, spun sociologii Zygmunt Bauman și Tim May.
Activitățile redundante, repetitive au început să fie înlocuite încă de acum mulți ani de automatizări care au condus la reducerea costurilor, eficiență și erori mai puține. Practic, activități care produceau o valoare economică redusă, au fost înlocuite de tehnologie, în ultimii 20 de ani fiind martori la o transformare a pieței muncii. Inclusiv casele de marcat self service care au început să apară tot mai des în ultimii ani nu reprezintă o surpriză.
Atenție! Nu oamenii sunt cei care produc neapărat o valoare economică redusă, ci posturile pe care le ocupă și pot fi înlocuite de tehnologie. Oamenii pot fi un izvor de creativitate, de inovație și de capabilități, dacă ei înțeleg contextul și sunt deschiși să se dezvolte. Și pot, astfel, accede la posturi mult mai bine plătite decât cel al unui casier sau lucrător la bandă.
„Fură” automatizarea joburile oamenilor? Răspunsul este nu, dacă oamenii învață și se dezvoltă. Răspunsul este da, dacă oamenii au o rezistență în fața schimbării și refuză să își dezvolte noi abilități și competențe. Piața muncii nu dispare, ea evoluează și se transformă, în funcție de direcția în care se îndreaptă societățile și economiile lumii (de exemplu: momentul introducerii Modelului T de către Ford, moment care a venit cu opoziție din partea deținătorilor de cai – modul principal de deplasare la acea vreme).
Vorbim foarte mult despre lipsa forței de muncă la nivel de posturi necalificate sau slab calificate (cum ar fi nivelurile 5 și 6 în exemplul nostru de la început), dar vorbim prea puțin despre lipsa forței de muncă la nivel de (mai) înaltă calificare. Iar aici avem o problemă sistemică, un sistem de educație care eșuează și politici publice inexistente privind pregătirea resursei umane pentru viitor.
Dacă iarna îi prindea de fel pe guvernanții noștri „pe nepregătite”, vedem cum și viitorul pare că îi prinde cam la fel. Din păcate, România nu a reușit să creeze un program coerent destinat evoluției muncii.
După 1990, când industria României a avut de suferit, țara noastră a avut o prezență mai slabă pe piața internațională și ni s-a creat, printre altele, și o imagine de țară care oferă forță de muncă ieftină, atrăgând un anumit tip de investiții. Mai mult, România are un sistem de formare și educație mult mai lent decât dinamismul pieței.
Dacă lipsa de personal pentru posturile care nu necesită o calificare (sau necesită o calificare minimă), vine pe fondul inechității resimțite de oameni și pe fondul neîndeplinirii unor factori igienici, de bază din cauza remunerației care nu acoperă nevoile zilnice de trai, lipsa de personal în cazul posturilor care necesită calificare înaltă vine pe fondul unui deficit al competențelor necesare. Oamenii care ocupă posturi în care nu este necesară calificarea ar putea câștiga mai bine dacă ar lucra pe posturi mai bine plătite, ori acestea din urmă vin la pachet cu responsabilități mai complexe care necesită abilități și competențe mai complexe.
Inechitatea socială
Numărul de absolvenți de facultate a crescut simțitor în ultimii 20 de ani. Cu toate acestea, avem o masă de oameni care a absolvit o facultate, dar ajunge să lucreze în locuri de muncă ce nu au nicio legătură cu pregătirea lor, nu de puține ori ajung pe posturi sub calificarea pe care o obțin. Avem practic o anomalie pe piața muncii, avem resursă umană „utilizată” ineficient. Fie sistemul de învățământ are lacune și nu oferă specializările necesare, fie oferta pentru posturi care necesită specializare sau calificare înaltă și automat oferă o plată mai bună și perspective de dezvoltare a carierei este prea mică. Probabil că ambele variante contribuie într-o oarecare măsură.
Desigur că un absolvent care a terminat facultatea cu anumite așteptări se va lovi, în acest caz, de o realitate șocantă și se va regăsi făcând o muncă total diferită față de domeniul său sau pentru care nu de puține ori este supracalificat.
Am întâlnit situații de persoane care considerau că sunt tratate nedrept și că ar trebui să primească mai mulți bani pentru că au absolvit o facultate. Însă posturile pe care lucrau nu necesitau studiile pe care le absolviseră, fiind posturi cu slabă calificare. Prin urmare, primeau salariul care era oferit pentru categoria respectivă de posturi, conform responsabilităților și competențelor cerute de postul respectiv.
Și atunci ne lovim, din nou, de o problemă sistemică: reușim să atragem investiții cu specializări ridicate?
Teoria echității a lui Stacy Adams ne spune că oamenii evaluează în ce măsură contribuțiile lor (inputs) sunt proporționale cu rezultatele (ceea ce primesc de la organizație, outcomes). Dacă vor considera că ceea ce au oferit nu este proporțional cu ceea ce au primit, cu alte cuvinte, dacă schimbul nu este perceput ca fiind corect, atunci va apărea inechitatea, care va genera insatisfacție în muncă și o serie de acțiuni și comportamente (absenteism, diminuarea efortului pe care îl depun sau chiar demisie) dăunătoare companiilor.
Creșterea economică duce la reducerea sărăciei și creșterea calității vieții. Însă nu putem ajunge la creștere economică fără productivitate, iar la productivitate ridicată putem ajunge printr-o forță de muncă dezvoltată, în sectoare care aduc valoare adăugată, prin locuri de muncă de calitate. Desigur, tototdată, productivitatea nu este posibilă acolo unde nu avem încredere și reciprocitate.
Dacă privim statisticile, ne confruntăm de ani buni cu o problemă gravă – abandonul școlar, care parcă nu-și găsește rezolvare. De altfel, România ar fi trebuit deja să aibă trasat un program coerent de calificare sau recalificare a oamenilor care lucrează în domenii care vor fi înlocuite treptat de automatizări. Ani la rând au existat cursuri de calificare sau recalificare făcute pe bani europeni de diverse firme de consultanță care nu de puține ori au fost doar pe hârtie sau au avut o calitate îndoielnică, rezultatul putând fi văzut/simțit astăzi. Practic, avem nevoie de o recalibrare reală și eficientă între programele de formare și piaţa muncii, uitându-ne spre viitor, fără să omitem politicile publice de protecție a celor vulnerabili. De exemplu, merită o atenție sporită categoria celor de peste 50 de ani, întrucât cifrele din 2019 ne arată că doar 1 din 4 candidați de peste 50 de ani își găseau la acel moment un loc de muncă.
Dacă privim mai departe, o persoană cu venituri mici va investi mai puțin în educație sau poate nu va putea investi deloc în această direcție din cauze nu greu de înțeles, iar acest lucru nu face nimic altceva decât să scadă și mai mult șansa de a accede la posturi care au nevoie de persoane mult mai calificate.
România nu a reușit din păcate să facă anumiți pași importanți pentru a se apropia de competitivitatea economică a altor țări europene, iar acest lucru a creat sentimente de inechitate în rândul populației care are acces la a urmări parcursul altor țări cu o calitate mai ridicată a vieții. Totuși, și în țările din vest, mecanismul este același: posturile care necesită calificare redusă sunt plătite mai slab decât cele care necesită calificare mai înaltă. Diferența stă tocmai în pașii pe care aceste țări i-au făcut când a trebuit și pe care România i-a omis. Totuși, dacă este să mergem pe exemplul Spaniei, pentru că a fost adus în discuție în spațiul public, salariul minim este din 2023, 1.080 de euro, iar un casier în Spania câștigă în medie 1.140 de euro, salariul putând să urce în funcție de vechime și experiență, dar și în funcție de orașul în care lucrează. E bine să rămânem și raționali și să înțelegem că nu e nici corect raționamentul de a asocia cei 1140 de euro din Spania cu nivelul de trai din România. Totuși, 1140 de euro în Spania ar trebui raportați la nivelul de trai din Spania, deci la costurile de acolo.
Conform World Economic Forum, în ceea ce privește competitivitatea globală care măsoară competitivitatea națională (definită ca setul de instituții, politici și factori care determină nivelul de productivitate), România ocupă locul 51 din 141 la nivel mondial.
Polarizare și discurs radicalizat
În tot acest context, nu putem transpune responsabilitatea care ne revine nouă înșine pentru situația în care ne aflăm pe umerii altora. Mai corect este să începem cu o analiză și o radiografie a propriei „case”, căci problema majoră aici este. Însă tot aici este și rezolvarea, avem nevoie de voință politică și oameni competenți care să ne guverneze. Care să fie capabili să genereze valoare prin politici publice și programe care să facă din România un competitor pe piața internațională a muncii, atractivă pentru investitorii care pot aduce, la rândul lor, valoare adăugată și salarii competitive.
Discursul de a plasa vina pe ceva sau cineva exterior, străin, în acest caz, pe o multinațională, este ceva cu care ne confruntăm din ce în ce mai des în ultimii ani. Iar modul în care s-a pus problema în cazul IKEA, deși cu siguranță intenția a fost alta, a dus discursul, dar și reacțiile și comentariile oamenilor în aceeași direcție: de radicalizare. Putem înțelege nemulțumirea și că oamenii simt inechitate, însă e nevoie de o analiză a situației noastre economice, sociale și politice înainte de toate. Căci și dacă mâine ar pleca toate multinaționalele din țară, noi tot am rămâne cu problema nerezolvată. În ceea ce privește companiile, multe lucruri se echilibrează prin piață, prin cerere și ofertă, acestea analizând cu atenție indicatori care să le ajute sau determine să se regleze.
„A asculta îngrijorările oamenilor obișnuiți nu implică în niciun fel acceptarea premisei fundamentale a poziției lor: ideea că amenințarea la adresa modului lor de viață vine din afară, de la străini. Misiunea e mai degrabă de a-i învăța să-și recunoască propria responsabilitate pentru perspectiva distrugerii lor”, spune Zizek. Dacă vrem într-adevăr să schimbăm paradigme în societate și în piața muncii, trebuie să începem cu o analiză reală, cu o auto-analiză, cu o diagnoză dacă vreți, iar apoi să începem să construim.
Foto: Ben Schumin/Wikipedia/2011 (Self-checkout lane at IKEA in College Park, Maryland)
Leave a Reply