– Vorbele sunt înșelătoare ca umbrele înserării, prietene… prinse Petric șoapta tâlharului, tovarășul său de drum.
– Uite, urmă acela, cu gura lipită de urechea lui, adineaori ne lingeau tălpile ca târfele de pe Ulița Nevoiașilor, când le-arăți un gologan. Iar acum, s-au pitit printre copaci, părăsindu-ne sub Luna asta, cât o tipsie de aur de la masa regelui…
Petric ridică privirea, băgând de seamă că, deși abia trecuse miezul nopții, era lumină ca-n pragul zorilor. Întoarse capul spre zidurile crenelate ale cetății, dincolo de care soldații pândeau pelerinii cu puștile încărcate, atenți la orice mișcare a celor de jos.
Tânărul se întinse pe pământ, dându-i de înțeles hoțului că nu voia decât să doarmă, să-i treacă mai repede ceasurile până la deschiderea porților. De două zile, de când mergeau împreună, îl lăsase să-și depene spusele, ba înțelepte, ba zeflemitoare. Îi aruncase doar câte-o vorbă răzleață, să-l țină aproape.
Tăcerea lui nu păruse să-l tulbure pe tâlharul înalt, în floarea vârstei, înveșmântat cu zdrențe urât mirositoare. Se oferise să-l îndrume spre cetate, ba odată chiar ținuse piept unei cete de foști tovarăși, ieșiți la drumul mare cu gând de jaf și prăpăd.
Pâlcuri de oameni se strânseseră în jurul focurilor. Erau țărani în costume de pânză aspră, ologi învățați să trăiască din mila celorlalți, negustori în caftane, femei uscate de muncă și neajunsuri, cu copii atârnați de poalele rochiilor. Se risipiseră pe platoul sterp din fața porților, fără să se amestece între ei, fără să privească măcar unii spre ceilalți. Săracii se făceau că nu simt mirosurile ademenitoare din desagile celor cu dare de mână. Mamele își strângeau plozii la piept, încercând să-i adoarmă. Doar un murmur ușor răzbătea dinspre vetrele încropite. Pelerinii erau preveniți că, în apropierea Sfântului, trebuiau să fie smeriți și tăcuți. Altfel, riscau să aștepte cu toții următoarea deschidere a porților. Ori nimeni nu știa când avea să mai fie.
Petric desfăcu plosca pe care, vrând-nevrând, o împărțise cu tovarășul său. O scutură în aer și socoti că nu erau mai mult de trei înghițituri de apă. I se părea nedrept să se bucure singur de ele, așa că i-o întinse celuilalt. Tâlharul refuză zâmbind:
– Bea, prietene, nu te gândi la mine. Așa o foame m-a luat uitându-mă la îmbuibații ăștia, că-mi vine să le fac pagubă. Și-apoi, dacă i-oi șterpeli vreunuia o costiță de purcel, nu i-oi lăsa nici vinișorul din ploscă…
Urmă, neluând în seamă căutătura mustrătoare a tânărului:
– Uită-te la ei: plesnesc de sănătate, merg pe două picioare, au de mâncare, au de îmbrăcat! Ce caută aici? Averi? Femei mai frumoase? Pământuri mai mănoase? Ar trebui să facă ochii roată, să-i vadă pe amărâții care se târăsc în cârje, pe copiii abia ținându-se de foame! Chiar pe tine, cu încălțările legate cu sfoară ca să păstrezi galbenii pentru preoții templului. Apoi să facă drum întors, să mulțumească zeilor și să-și vadă de treburi.
Petric îndoi picioarele, ascunzându-le vederii celuilalt și închise ochii. Voia să fie lăsat în pace. Cu perechea aia de ghete trecuse sumedenie de ierni și ploi. Când mama lui căzuse la pat, iar vraciul dăduse din umeri, semn că n-avea ce să-i mai facă, pusese deoparte orice bănuț agonisit și se rugase să rămână în putere, să-l îndrume spre Sfântul, să ceară ajutor.
Dar treaba nu era atât de ușoară pe cât ar fi părut, pentru că acolo nu intra oricine, iar ca să ajungi în fața preoților și să fii ales, trebuia să plătești. Umbla vorba că ușa spre chilia lui se deschidea mai lesne cu o găleată de galbeni decât cu trei bănuți în colțul basmalei. Iar dacă darul era dus din timp de vreun locuitor al cetății, la intrarea templului dinspre mahalale, preoții erau binevoitori.
Numai că tânărul nu văzuse niciodată atâta bănet, iar dacă ar fi strâns de la toți sătenii, n-ar fi ajuns nici pe fundul găleții. Așa că, în ziua când mama se uitase neajutorată în ochii lui, refuzând zeama din ierburi de leac, Petric își anunțase frații și surorile că avea să plece pentru o vreme. Nu spusese nimănui unde, îi rugase doar să aibă grijă de femeie. Mersese spre Răsărit, după cum îi povestiseră niște călători cu ceva timp înainte. Pe-atunci nu-l interesau nici cetatea, nici minunile țăranului cu puteri divine, găzduit în templul zeului vindecător. Pornise peste deal, îl coborâse, ajunsese într-un sat vecin, unde un bătrân îi arătase cu de-amănuntul pe ce drumuri să apuce și cum să păstreze smerenia în fața porților. Pentru că Sfântul, se zicea, avea ochi și urechi chiar și dincolo de ziduri.
După o săptămână în care își îngăduise doar două-trei ore de somn pe noapte, se trezise strigat tocmai la marginea unei așezări părăsite. Un bărbat înalt, oacheș, îi făcea semne de după un perete pe jumătate prăvălit. Râdea cu gura și cu ochii, bucuros să vadă pe cineva. Petric cercetase hainele lucioase de mizerie, apoi chipul senin și palmele netede, nemuncite.
– Să trăiești, prietene! Încotro?
– Spre cetate, răspunsese Petric șovăind.
Știa c-ar fi trebui să fie cu băgare de seamă, însă ceva îl făcuse să se oprească la chemarea străinului, să-i răspundă. Poate fusese alinarea din tălpile destinse dintr-o dată, ca și cum n-ar fi avut nicicând bătături însângerate de-atâta mers. Ori brațele ușoare, de parcă ar fi scăpat de-o greutate covârșitoare. Dar singura lui povară erau galbenii cusuți cu dichis pe dedesubtul cămășii, o traistă pentru plosca de apă și pâine. Atunci, ce greutate să-i fi zburat de pe umeri la vederea bărbatului care se purta ca un domn de la oraș, deși zdrențele îi fluturau la fiecare pas?
Sub razele lunii, Petric zâmbi, amintindu-și ziua în care tâlharul sărise peste ruina zidului și-i propusese să-l însoțească. Simți o mână scuturându-i umărul și obrazul țepos al tovarășului de drum zgâriindu-i lobul urechii:
– Trezește-te, prietene, am târguit câte ceva!
Tânărul deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt, însă aroma cărnii fripte și-a pâinii albe, cu coajă maronie, crocantă, l-ar fi trezit chiar din somnul cel mai adânc. Se întoarse cu spatele, mormăind:
– Asta nu-i smerenie… Cum să furi când mâine poți fi dinaintea Sfântului? Cum să-i judeci pe bogați, cât timp ești întreg și sănătos, la fel ca ei? Lasă-mă-n pace!
Tâlharul se puse pe înfulecat. Petric îi auzea fălcile trosnind. Tot la două-trei înghițituri, sorbea cu sete o băutură ce părea vin după damf și râgâia tare, bătându-se în piept.
– Ei, nu-i nimic, prietene! Dacă te răzgândești, îmi pare rău! Hangița a strâns resturile și-a dat oasele la câini. Mai bine dorm sătul, decât flămând, cugetă înțelept tâlharul, întinzându-se pe iarbă alături de Petric.
– Iar pe drum încoace, mai spuse, am găsit și doi bănuți. I-auzi!
Și frecă monedele între ele, sperând ca zgomotul rece, metalic, să-l tulbure pe celălalt. Însă tânărul își strânse mai abitir cămașa în jurul trupului, vrând să simtă galbenii din cusătură. Cu palma deasupra lor, se sili să-și închipuie ceva plăcut, să-și vadă cu ochii minții mama ridicându-se din pat, umblând prin curte, frații și surorile venind cu nurori, gineri și nepoți. Ca prin vis mai auzi:
– Putem să-i facem pe din două. Nu ți-ar strica unul în plus. Bine, cum vrei…
Petric adormi, în cele din urmă, visând că porțile cetății or să se deschidă în dimineața următoare, apoi ușa chiliei, apoi…
Numai că drugii de fier rămaseră trași pe dinăuntru timp de o săptămână. Iar soldații se înmulțiseră. Unde fusese numai unul, se strânseseră doi sau trei.
Pelerinii începură să-și piardă răbdarea. O tânără desculță, cu pruncul legat la piept, în basma, se apucă, urlând, să bată cu pumnii în scândurile groase ce-i țineau departe de templu și de Sfânt. Unul dintre negustori văzu agitația paznicilor și, speriat că din cauza femeii disperate o să piardă prilejul de-a intra în templu, se duse s-o ridice.
Cine știe ce vorbe meșteșugite îi șoptise la ureche. Tânăra se lăsă dusă spre focul omului. Un surâs chinuit i se ivi pe chip după ce înghiți o bucată mare de plăcintă și sorbi însetată dintr-un urcior. Cu ultimele puteri, apropie gura pruncului de unul dintre sânii lipsiți de vlagă.
Și apoi, cu alte vorbe neștiute, negustorul o ademeni să-l urmeze în pădure, la adăpostul copacilor bătrâni. După o vreme, bărbatul se întoarse singur. Își încheie caftanul, își frecă palmele și se întinse mulțumit pe iarbă, fără să-i pese de privirile curioase ale celor din jur. Iar vântul prinse să șuiere deodată, lovind între ele trunchiuri și uscături, ritmic, ca o bătaie de toacă.
Petric urmărise toată întâmplarea; revoltat, dădu să se ridice, să plece în căutarea femeii. Tâlharul îl prinse de cot, silindu-l să stea locului.
– Lasă-mă pe mine, prietene, că-s mai deprins cu de-astea!
După o jumătate de ceas, ieși din pădure cu capul în pământ și umerii plecați. Se așeză lângă Petric.
– Suntem cu unul mai puțini. Ba chiar cu doi…
Îngenunche, își prinse palmele la ceafă și stătu așa, privind în iarba arsă de soare, vreme îndelungată. Iar tânărul îi împărtăși tăcerea.
Tâlharul mai aducea câte-o bucată de carne sau de brânză, își îmbia tovarășul, dădea din cap văzându-se refuzat și mânca singur. Celălalt plângea încet la adăpostul nopților, încovrigându-se de durere când burta îi cerea de mâncare și n-avea de unde să-i dea. Se ruga zeilor, Sfântului, oricui l-ar fi putut ajuta, oricui i-ar fi pus mama pe picioare.
O rază de nădejde încolți în sufletele tuturor când sunetul unei goarne anunță într-o dimineață deschiderea cetății. Buimaci, abia treziți, cu cearcăne vinete de nesomn și așteptare, pelerinii dădură să se îmbulzească dinaintea porților. Îi opri apariția unui preot în rasă din mătase cenușie. Sprijinindu-se într-un toiag cu capătul aurit, încrustat cu pietre prețioase, bărbatul se legănă de pe un picior pe altul, apoi rosti încet, silindu-i pe toți să-l urmărească încremeniți.
– Oameni buni… Sfântul se roagă chiar acum, pentru noi toți, pentru fiecare din voi. Să-l respectăm cu smerenie și tăcere. Unii îi vor simți astăzi harul și ne vor rămâne veșnic recunoscători. Spiritul Lui este oriunde, oricând. Cea mai mică dovadă de necredință ori nesupunere din partea voastră poate atrage mânia veșnică a Celor de Sus! Cei îndemnați să plece sunt rugați s-o facă înălțând rugi pentru mântuirea sufletelor, pocăindu-se pentru păcatele vreodată înfăptuite…
Și degetul rotofei, purtând un inel cu piatră mare, roșie, se ridică spre cer. Privirile ațintiră soarele abia răsărit, ivindu-se dindărătul unui nor; piepturile se umplură cu aerul curat al dimineții dătătoare de speranță.
De după slujitorul templului apăru un băiat în haine de un alb orbitor, cărând două căldări. Rămase în urma preotului, care începu să se plimbe printre oameni, îndemnându-i cu toiagul aurit să arunce ofranda. Unora le arăta cetatea, atingându-le pieptul, altora doar drumul de întoarcere, mulțumind pentru darurile aduse templului.
Negustorii se îndreptau cu toții spre porțile mari, urmați de doi-trei nevoiași și câțiva țărani mai înstăriți. O bătrână, adusă pe brațe de cei doi fii ai ei, îngenunche în fața preotului, sperând să-i capete bunăvoința.
– Du-te acasă, femeie, îi spuse acesta. Zeii vor avea grijă de tine până la sfârșitul zilelor… Iar dacă timpul ți se va părea prea scurt, gândește-te la ispitele cărora nu le-ai făcut față, ori la semenii care vreodată ți-au cerut ajutor.
– Mie nu-mi place treaba asta, îi șopti tâlharul lui Petric.
Tânărul scutură capul. Nu voia ca prelatul să creadă că încălcase legea smereniei și să-i arate drumul spre pădure. Cu atât mai mult cu cât băiatul ajunsese în fața lui, iar el se pregătea să pună bănuții lângă monedele strălucitoare și bijuteriile scumpe oferite de cei dinaintea lui.
Ochii mici, ca două linii deasupra obrajilor puhavi, părură a se îngusta mai mult când preotul îl privi pe Petric. Văzuse galbenii lui, puțini. Îl văzuse și pe zdrențărosul din spate, care îi strecurase tânărului în palmă câteva obiecte strălucitoare. Numai că degetele acestuia se desfăcură ca arse, refuzând darul, iar bănuții se rostogoliră pe pământ. Bărbatul în rasă de mătase îi opri iute, cu talpa sandalei.
– A cui e ofranda asta?
– A lui! A lui! se repeziră Petric și tâlharul, arătând unul spre celălalt.
– Îmi puneți răbdarea la grea încercare. Doar unul dintre voi va merge la Sfântul. Alegeți!
Petric se dădu un pas în spate. Nu voia să cumpere sănătatea mamei cu bani furați. Îl opriră, însă, brațele puternice ale tovarășului de drum. Tâlharul îl prinse de umeri și-l împinse spre porțile cetății.
– Du-te, prietene! Ai mai mare nevoie decât mine… Eu mă pot întoarce oricând.
Tânărul șovăi. Atunci preotul bătu de două ori cu toiagul într-un bolovan.
– Dacă accepți voia zeilor, te alături lor! spuse, arătându-i pe cei mai nerăbdători, pe care soldații îi aliniau deja. Dacă nu, ești liber să lași locul altcuiva, continuă, îndreptând bățul spre mulțimea care-l implora din ochi, nădăjduind că Petric avea să renunțe.
Copleșit, mișcându-se ca o păpușă lipsită de viață, tânărul se alătură pelerinilor încolonați. Rămase cu ochii în pământ, fără a-și putea lua rămas bun de la fostul tovarăș, fără să privească gloata desculților ce luau drumul spre casă.
Se ruga necontenit și nu reușea să se bucure că se afla printre norocoșii aleși să intre în chilia Sfântului, să-i ceară îndurare. Pășea deodată cu cel din fața lui, lăsându-se condus pe ulițele largi. Nu ridica ochii spre casele de piatră albă, cu balcoane pline de flori minunate, nici spre dughenele ai căror stăpâni scoseseră pe caldarâm tarabe doldora de mâncăruri și băuturi.
Grupul pelerinilor, în frunte cu băiatul care abia căra…
Leave a Reply