Anestezia vieții moderne și regăsirea corpului
Societatea contemporană ne împinge într-un tipar de existență desfășurat aproape exclusiv „de la gât în sus”. Într-un cotidian urban și aplicații care pare că ne scutesc de efort fizic – trimitem un curier chiar și pentru o pâine de la colț – și ore nesfârșite petrecute în fața monitoarelor, trăim anesteziați în propriile noastre gânduri, de multe ori neglijând relația dintre corp și minte. Ne-am obișnuit să rumegăm idei, să analizăm concepte și să stocăm tensiuni, în timp ce corpul rămâne un simplu vehicul de transport pentru minte, deconectat de la capacitatea sa primară de a simți, de a absorbi și de a fi prezent.
În acest peisaj al amortizării somatice și al alienării digitale, figura Anamariei Guguian și proiectul său I Dance U din Brașov apar ca o adevărată oază de reconectare și restaurare umană. Activând într-un oraș văduvit de o scenă independentă de dans contemporan, Anamaria a reușit să clădească de la zero un spațiu în care mișcarea devine un limbaj viu, accesibil, profund cathartic și transformator.
Această explorare demonstrează o teză fundamentală: dansul nu este o simplă executare tehnică, o coregrafie rigidă sau un hobby elitist rezervat celor cu diplome de absolvire. Dimpotrivă, mișcarea conștientă constituie o punte esențială între artă, psihoterapie somatică și autenticitatea existențială, reamintindu-ne că „primul nostru partener de dans este însăși gravitația”, iar „prima noastră coregrafie este respirația”.
Rădăcini invizibile ale mișcării
Traseul Anamariei Guguian în lumea mișcării nu a început în sălile clasice de balet, ci pe salteaua de arte marțiale. Între vârsta de 7 și 14 ani, ea a practicat un stil de inspirație japoneză axat pe o conștientizare corporală extrem de fină. Cu un ritm intensiv de antrenament săptămână, Anamaria a obținut centura neagră în disciplina respectivă. Antrenamentele combinau două dimensiuni complementare: pe de o parte era lupta efectivă cu un adversar, iar pe de altă parte o succesiune riguroasă de mișcări executate solitar, în care practica vizualizarea senzorială a unui partener absent. Fără să bănuiască la acea vârstă, această „luptă cu un personaj invizibil” reprezenta prima sa întâlnire profundă cu compoziția coregrafică.
La finalul fiecărui antrenament, sesiunile se încheiau într-o poziție care avea să-i amprenteze definitiv viziunea asupra prezenței corporale.
Odată cu adolescența, la 14 ani, Anamaria a făcut o cotitură bruscă spre filozofie, scriere și artă vizuală. A petrecut ani întregi în mediateci studiind albume de artă și muzică de avangardă, urmând ulterior Istoria Artei la București. Acolo a descoperit efervescența mișcării performative la Centrul Național al Dansului București (CNDB), activând ulterior în galerii și trăind o perioadă din pictură murală. Însă memoria somatică acumulată pe salteaua de arte marțiale a rămas fundamentul invizibil pe care avea să se înalțe întreaga sa metodologie de mișcare.
„Portalul” de la 29 de ani – construirea unei scene acolo unde nu există nimic
La vârsta de 29 de ani, o etapă la care majoritatea dansatoarelor profesioniste încep să ia în calcul retragerea din cariera scenică, Anamaria Guguian s-a aflat în fața unei crize existențiale. În decursul aceleiași săptămâni, a pierdut simultan jobul și casa în care locuia cu chirie. Departe de a privi această prăbușire ca pe un eșec, ea a înțeles momentul ca pe un „portal” decizional: oportunitatea de a renunța la compromisuri și de a alege dansul ca vocație full-time.
Această asumare a declanșat o succesiune organică de oportunități. Recomandată de o prietenă, a început să țină ore de mișcare la un centru de wellness local, unde a fost remarcată de o clientă care i-a propus să lucreze cu copiii de la o școală Waldorf. Din acel moment, Anamaria a reușit să trăiască exclusiv din dans, construind în jurul dansului o comunitate care dăinuie deja de mai bine de 12 ani.
Realizarea sa este cu atât mai remarcabilă cu cât peisajul cultural brașovean este complet lipsit de o scenă independentă structurată de dans contemporan. Cu excepția unor inițiative pasagere sau creatori care au părăsit orașul din lipsă de oportunități sau doar prezențe punctuale precum proiectele Oanei Kansoun, Matei Oprișiu, Centrului Cultural German (care a organizat mai mulți ani la rând un festival de dans contemporan la Brașov) sau prin prezența unor artiști de la București care implementează proiecte la Brașov: Judith State, Cosmin Manolescu, Cristina Lilienfeld, nu a existat un spațiu continuu dedicat acestei arte. Fără presiune instituțională și fără bugete de stat, I Dance U a devenit o ancoră culturală și somatică unică în regiune.
Arta întâlnește Terapia – spațiul sacru al lui I Dance U
În timpul formării sale, Anamaria s-a lovit de o falie rigidă între lumea artei contemporane și domeniul psihoterapiei somatice. Practicând Contact Improvisation – o formă de dans contemporan bazată pe contact fizic, transfer dinamic de greutate și conștientizarea centrului de gravitație -, ea a observat că mișcarea declanșa în participanți trăiri emoționale intense și amintiri stocate în țesuturi. Cu toate acestea, mediul artistic tradițional respingea categoric procesarea acestor stări, operând cu o dogmă rece: „Aici nu facem terapie, facem artă.”
Refuzând această separare, Anamaria s-a îndreptat spre formarea în dans-terapie, unde a găsit confirmarea științifică a fuziunii dintre corp și psihic.
Dinamica din studioul de dans reproduce fidel dinamicile din viața cotidiană: felul în care un om ocupă spațiul, dacă tinde să caute mereu centrul sau dacă se izolează la margine, modul în care cere, oferă sau refuză sprijinul fizic. Astfel a luat naștere I Dance U, conceput ca un spațiu liminal în care arta și terapia fuzionează, permițând actului creator să își recâștige funcția cathartică și restaurativă.
Inteligența corpului – De ce trăim anesteziați de la gât în sus
Din punct de vedere neurobiologic și somatic, incapacitatea noastră de a ne înțelege și regla emoțiile are o explicație anatomică. În timp ce neuronii cerebrali sunt puternic mielinizați – permițând impulsurilor nervoase să circule instantaneu pentru a procesa ideile -, rețelele neuronale de la nivelul inimii și al sistemului digestiv sunt nemielinizate. Pentru ca informația emoțională să fie receptată la nivel conștient, este nevoie de timp, de încetinire și de o atenție coborâtă în corp.
Într-o cultură a vitezei care ignoră această temporalitate lentă, Anamaria Guguian propune o metodologie bazată pe „ascultarea cu tot corpul”. În atelierele I Dance U, aproape jumătate din timp este dedicat exercițiilor de recepție: ascultarea senzațiilor interne, ascultarea partenerului, a sprijinului podalic, a publicului și a spațiului înconjurător.
Practica explorează totodată fizica somatică a evoluției umane. Postura verticală, aliniamentul coloanei și arhitectura bazinului s-au sculptat de-a lungul mileniilor exclusiv prin relația continuă cu gravitația și podeaua. Reînvățând că „podeaua este primul nostru partener de dans”, participanții își reactivează părți uitate ale corpului – spatele capului, omoplații, zona lombară, lateralele toracelui, reconfigurând hărțile neuronale și extinzând percepția de sine.
„Dansatorii naturali” și tabuul masculinității în dans
Lumea artistică instituționalizată operează adesea cu etichete segregaționiste, clasificând participanții fără studii academice drept „amatori” sau „neprofesioniști”, termeni care au uneori caracter peiorativ, elitist. Descoperind în limba spaniolă sintagma artistas naturales, Anamaria preia acest concept de „artiști naturali” pentru a-i defini pe oamenii care practică mișcarea în mod organic, dintr-o necesitate interioară vitală și care nu au studii de specialitate.
Comunitatea I Dance U este formată din astfel de dansatori naturali: persoane din medii profesionale diverse care își încep călătoria în lumea dansului în cadrul atelierelor organizate de Anamaria. Marele avantaj al acestui model constă în libertatea creativă absolută: fără presiunea finanțatorilor, fără birocrația filtrelor instituționale și fără frica eșecului comercial, grupul practică „artă de dragul artei”.
Totodată, Anamaria aduce o critică culturală lucidă asupra tabuurilor din societatea românească în privința genului în dans. În timp ce în țările vecine (Republica Moldova, Bulgaria sau Ucraina) dansul masculin are rădăcini istorice și culturale adânc integrate, în România persistă o reținere uriașă în rândul bărbaților față de exprimarea corporală non-utilitară. În atelierele I Dance U, raportul mediu este de trei bărbați la nouă femei. Cu toate acestea, prezența masculină este valorificată nu prin prisma filtrelor de gen, ci ca o contribuție esențială la echilibrul energetic și dinamic al întregului ansamblu.
Dansatorii naturali de la I Dance U sunt într-o continuă dinamică, dar momentan colectivul este format din: Teodora Cămărășan, Ioana Danu, Iulia Florea, Tudor Gliga, Alina Ioniță, Luc Florea, Sierrah Melan, Corin Neagu, Iulia Pol, Alina Porumb, Maria Stoica, Cristina Radu și Laura Tomșa.
Vulnerabilitatea și decompresia emoțională
Procesul performativ al grupului I Dance U se bazează pe metoda numită compoziție în timp real (real-time composition). Aceasta nu este o coregrafie fixă învățată pe de rost, dar nici o improvizație haotică, ci un sistem riguros ghidat de un set de reguli comune agreate de ansamblu.
În cadrul spectacolelor publice, cum a fost performance-ul de la festivalul Street Delivery sau cel intitulat El Cuerpo Inter-Americano la Muzeul Casa Mureșenilor din Brașov, tema centrală a fost explorarea sensibilității necosmetizate. Performerele și performerii au refuzat masca perfecțiunii tehnice: transpirația, lacrimile, tremurul muscular, gleznele care alunecă și pașii greșiți asumați au fost lăsați la vedere ca o oglindă a fragilității naturii umane. Impactul a fost răvășitor: la un spectacol abstract de o oră, fără un fir epic convențional, o parte din publicul prezent a plâns în tăcere.
Această expunere radicală este posibilă doar datorită unui protocol de îngrijire somatică. Conștientă de încărcătura emoțională uriașă a actului performativ, Anamaria nu își lasă niciodată dansatorii descoperiți. După fiecare apariție publică, ea organizează în studio un cerc obligatoriu de integrare și decompresie. În acest spațiu sigur, participanții procesează descărcările emoționale, normalizează eventualele reacții critice din partea trecătorilor și își reașează stările, transformând vulnerabilitatea într-o sursă de reziliență comunitară. Estetica performance-ului „Ritualuri pentru un peisaj fragil” a fost susținută vizual prin costume din materiale naturale (în nuanțe pământii) realizate de creatoarea Jánosi Ágnes din Sfântu Gheorghe.
Dansul fără muzică
O altă paradigmă demontată de Anamaria Guguian este subordonarea istorică a dansului în raport cu muzica. În viziunea sa, mișcarea este o artă autonomă, capabilă să existe în deplină plenitudine chiar și în absența oricărui fundal sonor exterior.
În studio, Anamaria instaurează momente de liniște prin exerciții în care muzica este oprită complet. În lipsa ritmului exterior pe care să se sprijine, calitatea atenției și a tonusului muscular se schimbă radical, participanții fiind forțați să își asculte „muzica interioară” și semnalele proprii.
Relația dintre dans și sonoritate este structurată metodologic pe trei niveluri distincte:
- Dansul pe muzică preexistentă: Mișcarea răspunde unei structuri sonore deja construite;
- Muzica născută din dans: Sound design-ul sau sonoritățile sunt generate ulterior, ca ecou al mișcării;
- Compoziția simultană în timp real: Crearea reciprocă și concomitentă, în care mișcarea și sunetul se influențează mecanic și emoțional de la o secundă la alta.
Această a treia dimensiune a fost explorată într-o colaborare de excepție cu artista Ada Morar. Având elemente de improvizație, vocea și clapa pianului Adei Morar au comunicat în direct cu trupurile dansatorilor, astfel încât atingerea clapei și căderea unui performer se susțineau reciproc. Practica include, de asemenea, explorarea sunetelor emise de propriul corp, zgomotul frunzelor uscate sau al castanelor care se rostogolesc și utilizarea vocii ca o prelungire naturală a mișcării somatice.
Terapia prezenței
Dincolo de spațiul studioului și de scenele de performance, o dimensiune esențială a activității Anamariei Guguian este munca socială și terapeutică desfășurată în căminele de bătrâni și cu persoanele vulnerabile. Lucrând cu seniori afectați de Alzheimer, Parkinson, demență avansată sau persoane imobilizate în scaune rulante, dar și în proiecte dedicate comunității – precum Super Bunici sau activitățile cu beneficiarii Asociației Sfântul Haralambie -, mișcarea devine un instrument de reabilitare a demnității umane.
Pentru a asigura o abordare etică și profesionistă, Anamaria lucrează sub o supervizare clinică strictă: supervizorul său este un expert de 70 de ani, doctor în dans-terapie, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniu. Această ancoră profesională garantează că fiecare intervenție respectă limitele psihologice ale pacienților.
La seniori de 70 de ani, barierele de rigiditate, rușine și educație opresivă sunt imense. Depășirea acestor ziduri nu se face prin coregrafii complexe, ci prin micro-gesturi de o profunzime copleșitoare: un contact vizual susținut, permisiunea de a ține o frunză uscată în palmă sau o ușoară ajustare a umerilor. Procesul este pe cât de restaurativ, pe atât de dureros.
„Parcă ne întoarcem așa noi ca oameni la final de viață spre lucrurile astea foarte simple, foarte umane… au lăsat toate gândurile alea, sunt în etapa în care chiar au lăsat totul jos.” – Anamaria Guguian
Dacă a parte din aceste proiecte sunt susținute de Căminele de Bătrâni, multe sunt dependente de finanțări. Marea provocare a acestor demersuri rămâne însă lipsa de continuitate cauzată de finanțările culturale fragmentate (de tip AFCN): odată ce proiectele se încheie, legăturile create cu acești oameni vulnerabili se întrerup brusc, lăsând în urmă o nevoie acută de prezență pe termen lung.
Invitație la o viață trăită deplin
Munca Anamariei Guguian și comunitatea I Dance U ne arată că ascultarea corpului și mișcarea conștientă nu sunt un lux estetic sau o formă de evadare, ci o necesitate fundamentală de supraviețuire emoțională într-o lume atomizată. Într-un mediu urban care ne predispune la imobilitate și anestezie senzorială, redobândirea accesului la propriul corp este un act de curaj și de reîntregire existențială.
Lecția esențială pe care ne-o oferă această practică somatică este simplă și profundă: primul nostru partener de dans este întotdeauna podeaua – gravitația care ne susține necondiționat arhitectura osoasă și ne-a sculptat evoluția -, iar prima noastră mișcare este respirația. De la această primă linie de dialog interior începe orice capacitate autentică de a ne conecta cu ceilalți.
Privind dincolo de ecrane și dincolo de zgomotul gândurilor cotidiene, suntem invitați să ne oprim, să ne ascultăm propria muzică interioară și să ne îndreptăm atenția spre părțile uitate ale corpului nostru. Permițându-ne să fim vulnerabili, să simțim și să ne mișcăm în liniște, redescoperim dreptul de a trăi deplin în fiecare secundă.
Foto copertă: Veronica Stanciu
Leave a Reply