Filmul „Fabuloasele” prezintă regăsirea a cinci prietene din comunitatea trans, ca urmare a unei scrisori pe care amica lor Antonia, decedată de ceva timp, le-a lăsat-o. Spun regăsirea pentru că filmul este bogat în simboluri și ritualuri care par să le reamintească celor cinci drumul pe care l-au avut de parcurs în căutarea și definirea identității lor. Chiar locul în care ele se reunesc nu este un simplu spațiu, ci este locul în care ele puteau fi cine își doreau. A deveni ceea ce ești, conceptul nietzschenian, o devenire permanentă, continuă, în care mutăm paradigma dinspre un adevăr prestabilit și norme prestabilite, spre mai multe perspective. Suntem departe, este clar, ca societate, de a accepta lucrurile pe care nu le înțelegem sau nu le cunoaștem, motiv pentru care cu atât mai mult consider că acest film și-a găsit foarte bine locul în cadrul One World Romania.
Spațiul, casa în care prietenele și-au găsit confortul și înțelegerea ia forma unei comunități în care „a fi” devine mai puternic decât „a avea”; lumea vieții, libertatea de a fi tu însuți detronează lumea sistemului, un sistem plin de prejudecăți, de violență și agresiune față de ceea ce societatea cu greu înțelege și acceptă.
Filmul este unul care te face să zâmbești atunci când vezi plăcerea și nonconformismul cu care cele cinci prietene își trăiesc viața, dar te face și să înghiți în sec când le asculți poveștile de viață, mult prea dure pentru oricine. Cu siguranță este un film care te pune pe gânduri, care te revoltă, care te emoționează, un roller coaster fabulos care vorbește despre identitate, sexualitate, drepturi și alegeri. Documentarul se contopește cu ficțiunea, rezultând un film de artă care să ajute, poate, la ieșirea din tradiționalismul ce produce, de multe ori, suferință. Cultura rușinii face ca familia Antoniei să nu îi pregătească înmormântarea pe care aceasta și-ar fi dorit-o, astfel că, anticipând o astfel de reacție din partea familiei sale, Antonia lasă către prietenele ei, prin intermediul scrisorii, rugămintea și misiunea ca acestea să o îngroape cum se cuvine. Desigur că acest lucru nu ar fi fost posibil în lumea sistemului, lumea rigidă, fizică, palpabilă, stigmatizantă, însă ele îl fac posibil la nivel simbolic, în casa devenită comunitate pentru ele.
Aici vine momentul extraordinar al filmului, ritualul fantastic prin care cele cinci își iau adio de la prietena lor, în care jocul, dansul și rochia preferată a Antoniei devin simboluri centrale ale libertății și ale curajului, ale identității de gen și sexualității. Încă o dată, ele se dezbracă de stigmatizarea societății, de corpul politizat și docil și îmbracă haina sinelui, a regăsirii și vindecării.
În încheiere, cred că este important să privim și câteva statistici din România cu privire la comunitatea LGBTQ+.
Sursa foto: OWR – Mihai Kelemen
Leave a Reply