Există dureri individuale care ne modelează din primele zile de viaţă şi ne desenează subtil un traseu pe care o vom apuca mai târziu, dar există şi dureri comune, de grup, ale naţiilor care au trecut prin mari dezastre împreună, aşa cum e cazul popoarelor aflate sub ocupaţie vreme îndelungată sau prinse în războaie în care au fost mai mereu fie în tabăra învingătorilor, fie a victimelor îndurerate. Poate că din astfel de mari drame şi dureri pornesc firele care se prind de oameni şi îi leagă în necazurile lor personale, mici, în tragedii de familie, trădări şi secrete, ilegalităţi şi multe altele. Poate că din astfel de mari drame şi dureri se naşte o carte ca Refugiaţii lui Viet Thanh Nguyen, apărută în colecţia musai a editurii ART în 2018.
Refugiaţii sunt cei care, lăsând în urmă o viaţă de adult bine pusă la punct, până în cele mai mici detalii, ori dimpotrivă, în care copilul abia îşi definise primii paşi şi jucăriile preferate, devin cu toţii supravieţuitori, eroi ai propriilor lor existenţe şi singurii zei necesari pentru a-şi primi în continuare speranţa că destinele se schimbă, dovada incontestabilă a acestui fapt.
În cartea de faţă avem, în prozele pe care le poţi citi ca pe un roman cu personaje preponderent vietnameze care nu se intersectează la nivel personal, ci doar într-un mental colectiv, pe refugiatul care e conştient de toate lucrurile care-l fac diferit de ceilalţi membri ai culturii în care a ajuns şi simte, în acelaşi timp, că este invizibil pentru restul, fiind insignifiant, dar şi că este sau poate ajunge foarte uşor în centrul atenţiei prin gesturi necalculate, nespecifice masei, punând faţă-n faţă, dureros, nevoia de a fi văzut şi remarcat cu a fi invizibil, parte nedistinctivă a masei.
În acelaşi timp, amestecul…
Leave a Reply