Sunt un om slab, recunosc, sar pe-o carte imediat ce văd că-mi transmite coperta că altfel nu se poate. Așa a fost și la Pandora, care m-a atras cu coperta (și cu marginea aia albă care îmi lasă o impresie tare bună, e catchy de parcă m-aș uita la ceva publicat în vest), m-a cucerit cu titlul (știți fascinația mea pentru mitologie) și m-a ținut cu sufletul la gură până m-am apucat propriu-zis de ea datorită sinopsisului de pe coperta a patra, de pe care aflăm că acțiunea are loc la finalul secolului al XVIII-lea (nu-s deloc pasionată de vremurile respective) în Londra (oraș față de care simt nevoia să mă distanțez fie că-i vorba de vacanțe, fie de cărți, simt că nu-i pentru mine și pace), unde Dora Blake, care locuiește cu unchiul său deasupra unui magazin de antichități cândva faimos, se străduiește să devină bijutier și descoperă întâmplător un vas grecesc vechi de milenii, cauză a tuturor necazurilor de mai târziu.
Pandora a apărut în colecția Babel a editurii Nemira în 2023, în traducerea din engleză a lui Dan Sociu. Se apropie de 500 de pagini pe care nici nu le simți trecând, atât de captivant este acest roman istorico-mitologic, dacă nu-i complet greșit să-i spun așa, care uneori m-a dus cu gândul, subtil de tot, și la Marsuinul (despre care am scris aici).
Pandora a reușit nu doar să-mi facă să-mi dispară antipatia față de oraș și epocă, ci chiar să ajungă să mă fascineze și observând reconstituirea unui loc și a unor vremuri păstrând și senzația de vechi, nu doar prin limbaj și comportamente sociale, dar și oferind un strat modern recognoscibil de intrigă – la nivel de construcție și dozaj al suspansului care constituie pilonii acestui roman. Mai mult de-atât, Pandora (sau Dora, cum i se spune cel mai des) este un personaj feminin extrem de acaparator, cuceritor tocmai prin inocență și ușoara naivitate, dar și prin forța cu care se impune atunci când îi devine clar că nu mai are nimic de pierdut.
Leave a Reply