Pe Mihai Radu l-am descoperit după ce m-am inamorat de Simona Tache, pe care o urmăream pe Facebook, și ale cărei cărți mi-au ajuns în mâini imediat ce au apărut. Ocazie cu care am aflat că le scrisese alături de-un tip care a fost pentru mine, începând cu Femeile vin de pe marte, bărbații vin de la băut și continuând cu Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor, unul dintre cei mai amuzanți scriitori români.
Asta pentru că prezenta amestecul acela rar de glume pornite din străfunduri intelectuale și terminate-n poante de șantier. Și invers. Cum spuneam, combinația care mi se pare mie cea mai reușită și care e cel mai greu de găsit, că-n general oamenii știu ori numai bancuri pudice cu filosofi și no-F-words, ori înșiruiri de organe genitale, relații de rudenie, sfinți, sărbători și arsenal bisericesc care stârnesc râsul doar prin ele însele. Am scris atunci despre cărțile pe care le-a scris Mihai Radu alături de Simona Tache, la fel cum și despre Extraconjugal am scris când era cartea momentului.
Contaminare este următorul nivel. Un test de atenție și concentrare pentru cititorul care, oricât și-ar dori, nu poate pune cap la cap niște evenimente decât prea târziu – și nu pentru că i-ar lipsi perspicacitatea, ci pentru că autorul refuză să ofere un thriller facil, cu mistere ușor de dezlegat, cu secrete aruncate fragmentat ici și colo, așteptând să fie amestecate, rumegate-n minte până dimineața următoare când, mai relaxat, un posibil cititor relaxat și-ar spune: ah, stai, știu, de aia…
Pentru un om pentru care aș spune că „jobul e umorul” și invers, răbdarea cu care Mihai Radu și-a construit romanul e uluitoare; știm foarte bine că râsul ține de capacitatea cu care construiești ceva scurt, de impact, arie pe care presupun că e destul de greu să o părăsești pentru ceva riguros, migălos, o împletire a dialogurilor când spumos-isterice, când dramatice, a monologului vreunei rănite-n dragoste aflată mereu sub presiunea părinților care-i cer ba un ginere, ba un nepot, ba de-amândouă,…
Leave a Reply