Anca Zaharia | „Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars”

Dacă nu știi cum merg lucrurile în țări precum România, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars te informează eficient despre realitatea înfiorătoare: nu doar cea din seara de 30 octombrie 2015, pentru că despre aceea s-a tot vorbit, cât mai ales despre o mare parte din ceea ce a urmat, cu lipsurile prost acoperite și penibil scuzate din spitale și venite, în general, din partea autorităților române.

Nu știu dacă poți simți ceva în afara spectrului negativ citind Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars. Treci de la groază la furie și ură, teamă și disperare și chiar mult mai mult atunci când vezi, încă o dată, cât de adânci sunt corupția și nepăsarea „sistemului” și cu câtă lejeritate se scuză oamenii care alcătuiesc acest sistem că n-ar fi vina lor. În carte, la fel ca deseori în viață dacă ai fost vreodată pacient în România, bolnavul este, în cel mai bun caz, martor al discuțiilor care au loc despre el – dar rareori i se vorbește ca unei ființe umane, explicând cu blândețe problemele și soluțiile propuse.

Pe lângă dezumanizarea forțată la care este obligată pacienta și care e posibil să-ți fie familiară și ție, alt detaliu bine cunoscut poate fi constituit de prejudecățile care înconjoară comunitatea rock, evident că aberante și nedrepte, generalizând și denaturând până când, în context religios, toate necazurile capătă aura unei pedepse divine binemeritate.

Pentru cine a trăit complet rupt de social media și de știri de orice fel în ultimii ani, Jurnalul lui 66: noaptea în care am ars este cartea scrisă de Alexandra Furnea după ce aceasta a supraviețuit incendiului din seara de 30 octombrie 2015 din clubul bucureștean Colectiv, tragedie în urma căreia au pierit 65 de tineri. Jurnalul ei recapitulează și seara incendiului, dar urmărește pas cu pas și recuperarea anevoioasă (inexistentă, mai degrabă?) de la Spitalul de Arși din București. Sau „spitalul nevindecării”, cum deseori i se spune – și pe bună dreptate. E scris cu ceea ce pare a fi sinceritate absolută, recunoscând vulnerabilitatea și naivitatea, și poate că și din acest motiv e atât de ușor să iei totul personal.

Mi-a plăcut teribil de mult titlul ales pentru că explicația autoarei e plauzibilă și emoționantă în acest context, veți afla în carte la ce anume mă refer legat de prima parte, în vreme ce „noaptea în care am ars” pare să facă aluzie la…