Pe Mieko Kawakami am îndrăgit-o pe loc citind Povești de vară (despre care am scris în articolul Sângele menstrual, o hartă a locurilor unde femeile sărace nu vor ajunge), așa că apariția Heaven-ului în limba română m-a trimis repede la librărie. Nu trebuie să citești prea multe pagini din noua carte ca să pricepi că titlul este în completă opoziție cu conținutul, deși prin glasul unui personaj de la final se explică și perspectiva asta de rai asupra vieții.
Heaven e un roman despre bullyingul din școală și nesfârșitele moduri în care (nu) se poate scăpa din capcana întinsă constant de existența agresorilor. Ca un fel de Împăratul muștelor, dar cu ceva mai mulți adulți: prezenți fizic, altfel tot absenți și orbi la bullyingul căruia îi cad victime adolescenți — la întâmplare sau nu, asta e discutabil până la un punct. Și cu vibe, evident diminuat, de O viață măruntă. Un calup de nenorociri personale care stau înlănțuite ca un pe ciorchine de care personajele nu se pot desprinde. Sau nu vor? Asta vedeți dacă citiți, e o discuție delicată și poate fi argumentată mai ales din punct de vedere subiectiv — de fapt, cum altfel?
Poate fi, din motivele expuse mai sus, perceput drept un roman-manifest; am remarcat aceeași atenție acordată de autoare, ca în Povești de vară, universului interior complex al tinerilor. Ne aduce aminte, pentru că probabil uităm când…
Leave a Reply