Am ocolit o vreme cartea de debut a Ilincăi Mănescu doar pentru că nu citisem nimic despre ea. Așa se face că, într-o zi, mi-a căzut privirea pe coperta pe care am citit că e „o distopie ecologică queer”, iar această alăturare de termeni mi-a făcut pe loc promisiunea pe care n-am putut să o refuz: m-am apucat imediat de citit și n-am regretat o clipă. Copiii Ecosistemului s-a ținut de promisiune.
Într-o lume aparent ideală, în care misiunea Norei e să promoveze un implant cu o genă deosebită, divizarea societății devine un crater tot mai amplu între luxili și non-luxili, cei care și-au făcut implantul cu succes și cei care, dimpotrivă, nu l-au făcut sau nu l-au asimilat corespunzător, devenind astfel niște eșecuri, paria ale societății. Asta într-o primă fază, pentru că apoi se inversează polaritatea și eroii devin victime.
În centrul acestor întâmplări, dar cumva disociată de tot, ca un spectator, e Nora, o tipă care nu-și vede decât eșecurile care o marchează, în orice caz, dincolo de limite. Victimă constantă a amintirilor despre propriul trecut și a prezentului potrivnic, Nora eșuează în relația cu femeia pe care o iubește, în relația cu colegii de muncă și cu familia și, cel mai grav, în relația cu sine, adâncindu-se și mai mult, parcă făcându-le un favor celorlalți.
Am admirat la autoare capacitatea de a face…
Leave a Reply