Motanul s-a sinucis a apărut în 2019 la editura Herg Benet și e cartea care mi-a răsturnat și repoziționat simțurile timp de două zile, cât mi-a luat să o citesc. Și care m-a lăsat cu o poftă incredibilă de coniac, cafea, cornuri cu unt și înghețată de vanilie gustată de pe buzele reci și umede ale cuiva drag, totul într-un atemporal decor încețoșat, populat de fețe greu de distins, dar pe care ajungi să ai certitudinea că le știi de undeva, din această viață sau poate din altele.
Sunt multe lumi în cartea lui Gabriel Bota: un univers e populat cu fericire care se naște din interacțiunea cu un motan, altul cu șobolani uriași morți, cu căutări după locuri-de-visat, cu oameni care colecționează chiștoace fără a fi fumători.
Personajul Gripha, care apare menționat o singură dată, m-a dus cu gândul la grifoni. În orice caz, întregul volum dă impresia de univers populat cu ființe fantastice din mitologia universală, chiar dacă ele nu apar propriu-zis, ci sunt mai degrabă intuite cu același simț care ne permite să bănuim dezastrul cu câteva clipe înainte sau prezența celui pe care-l bârfim cu patos în spatele nostru.
Leave a Reply