„Talentul lui Duțescu e de a da pe față lucrurile inconfortabile, de a le spune clar și pe bune. Într-o literatură fascinată de marginali și de ratați, el vorbește cu simpatie despre oamenii aflați în plin proces de ascensiune socială”, spune Adrian Schiop pe coperta a IV-a de la Bureți de fag. Și asta am remarcat și eu în acest roman demn și totodată emoționant despre o viață dusă în comunism după alte principii decât cele cu care ne-au obișnuit majoritatea cărților.
Romanul redă viața unui băiat născut în Teleorman în anii 1950, creșterea și dezvoltarea lui, transformarea în inginer, soț, tată. Pe lângă aceste avansări și acumulări, el are parte, bineînțeles și natural, de pierderi cărora le face față cum știm deja, cel mai probabil, de la părinții sau bunicii noștri: cu greu și fără prea mult dialog deschis, fără a recunoaște durerea și pierderea, încercând să ascundă o parte dintre sentimentele care ar denota vulnerabilitate.
Cred că tocmai această încăpățânare în fața destinului mi-a atras atenția aici; faptul că bucuriile sunt primite cu o oarecare rezervă, iar nenorocirile nu sunt plânse până la capăt. Există-n mai toate personajele un dram de realism, de împăcare cu…
Leave a Reply