COVID-19 ne-a transpus dintr-odată într-o situație de maximă incertitudine. Atenția a fost direcționată la nivel epidemiologic, însă nu trebuie neglijate și implicațiile psiho-sociale. Efectele pandemiei se reflectă asupra tuturor componentelor vieții noastre: sănătate fizică și psihică, economie și situație financiară, relații de familie, prietenie și de muncă; comunitate-societate. Discutăm aceste efecte în patru articole, fiecare abordând câte o componentă asupra căreia consider că virusul are un impact reprezentativ. Articolele reprezintă o opinie, iar cele patru părți au o abordare calitativă, prezentând un punct de vedere asupra modului în care COVID-19 are impact asupra vieții noastre, precum și asupra modului în care vom gestiona situația post-virus.
Virusul ne-a demonstrat cât suntem de vulnarabili, dar și că avem capacitate de redresare. Ne-a arătat că suntem în relații de interdependență și că depindem foarte mult unii de ceilalți. Ne-a arătat că responsabilitatea proprie (sau lipsa ei) are implicații majore asupra întregii comunități, cooperarea și încrederea reciprocă jucând un rol important. Societățile cu un sistem public de sănătate puternic, performant, echipat corespunzător și strategiile în ceea ce privește sănătatea publică au arătat diferența între un stat dezvoltat și un stat care a stagnat.
În România și, de altfel, în multe alte state, virusul a reușit să creeze multă anxietate. Nu neapărat virusul în sine, cât gândul de a te îmbolnăvi și de a ajunge în spital. Sistemul public de sănătate din România are foarte multe lacune, de la lipsa echipamentelor, până la temerea cetățeanului că, odată ajuns acolo, nu va fi băgat în seamă. Un sistem bolnav el însuși de foarte mulți ani, a cărui imagine este de delăsare, de neglijență. Anxietatea a crescut cu atât mai mult cu cât la început lucrurile păreau să scape de sub control (și au și scăpat până într-un punct), medicii ajungând să se îmbolnăvească din cauza echipamentelor inexistente sau prea puține și din cauza protocoalelor de urgență existente doar pe hârtie, nu și în practică. O parte din personalul medical a început atunci să demisioneze sau să intre în concedii medicale tot pe un fond de anxietate și frică, dar cumva condamnabil (în opinia mea). Condamnabil dacă luăm în calcul cel puțin 30 de ani de sistem de sănătate corupt, problematic și bolnav, în care partea de personal medical care astăzi își dădea demisia, în anii trecuți observa pasivă și mută problema sistemului de sănătate. Însă astăzi pandemia ne-a demonstrat altceva.
Dacă până acum victimele unui sistem public de sănătate deficitar au fost oamenii simpli, care veneau disperați la medic pentru a se face bine, care nu de puține ori s-au lovit de birocrații ilogice sau care și-au dat ultimii bani din buzunar pentru a-și salva viața, această perioadă a fost cea în care și personalul medical s-a lovit de sistemul pe care l-au acceptat, până acum, în liniște. Dacă până acum privilegiații se tratau în alte țări, iar bătălia pentru viață și supraviețuire era a cetățeanului simplu, nevoit să se trateze într-un sistem ignorant și ignorat, schema s-a mutat acum în totalitate în intern, dovedind că până și privilegiile pot avea limite în situații de criză. Chiar și personalul medical a fost nevoit să stea în carantină și să se trateze între aceeași pereți care până acum aduceau oroare pentru oamenii nevoiți să se trateze într-o țară în care sistemul de sănătate a fost subfinanțat, ignorat și furat.
Nu aș vrea să fie interpretat greșit, consider că există și mulți medici în țară care își fac treaba profesionist, corect și incoruptibil, care nu au cerut în viața lor nimic și chiar medici care se zbat într-un sistem care nu le pune la dispoziție tot ce e necesar pentru a-și desfășura munca așa cum își doresc și cum ar fi, de altfel, normal. Însă totodată, a existat și prea multă tăcere și acceptare, blazare și autosuficiență.
Sistemul corupt sau coruptibil pe care românii îl cunosc foarte bine de mai bine de 30 de ani a dus la creșterea anxietății și a temerii față de virus. Știi că din spital poți pleca și cu alte bacterii, știi lipsurile pe care sistemul le are, iar încrederea în sistemul medical și în politicile publice este redus.
Suprasolicitat în această perioadă și expus continuu la contactarea virusului, și personalul medical a fost supus cu siguranță unui nivel crescut de anxietate. Teama de a duce virusul în familie a fost probabil cel mai mare declanșator. Anxietatea a venit pe fondul lipsei echipamentelor de protecție și a oboselii în urma multor ore de muncă, iar aceasta s-a mai redus pe măsură ce numărul de echipamente a crescut și pe măsură ce anumite procese au reușit să fie cât de cât mai organizate. Cred că un impact pozitiv l-au avut și organizațiile, grupurile de inițiativă, societatea civilă și mediul privat care s-au alăturat luptei împotriva COVID-19, donând către spitale sau asigurând mese calde personalului medical. Au oferit un confort psihologic de a ști că nu ești singur, că ceilalți luptă, prin forțele proprii, alături de tine.
COVID-19 ne-a arătat cât de important este să ai un sistem public de sănătate puternic, bine finanțat, corect gestionat și foarte bine organizat, precum și politici publice gândite pe termen lung, care să fie capabile să susțină cetățenii, inclusiv pe timpuri de criză.
Leave a Reply