Repetându-l pe Lenin nu este un îndemn pe care Slavoj Žižek îl dă pur și simplu, Lenin nu primește din partea autorului o perspectivă de învingător și model de urmat, ci mai degrabă această carte și acest titlu reprezintă o analiză și fac referire la reinventare, la imaginarea și crearea unui regim social nou, diferit. Cartea nu face referire la repetarea sau practicarea acțiunilor leniniste, ci mai degrabă repetarea acțiunilor eșuate de acesta.
„Fidelitatea față de consensul democratic înseamnă acceptarea consensului liberal-parlamentar actual, care exclude o chestionare serioasă a felului în care această ordine liberal-democratică îi este complice fenomenului pe care îl condamnă oficial, cât și, desigur, orice încercare serioasă de a ne imagina o societate a cărei ordine socio-politică să fie diferită. Pe scurt, ea înseamnă: spuneți și scrieți orice doriți – atât timp cât ceea ce faceți nu pune sub semnul întrebării sau nu perturbă efectiv consensul politic dominant.” Žižek aduce în discuție termenul de
„Denkverbot”, o interdicție a gândirii și afirmă că „hegemonia liberal-democratică actuală este susținută de către un fel de denkverbot nescrisă”
iar în momentul în care se produce o implicare cât de mică în proiecte care contestă ceea ce există, apare instantaneu și un răspuns care reamintește că lucrurile ar putea sta mai rău: „Uitați-vă în jur și veți vedea singuri ce se va întâmpla dacă vom urma ideile voastre radicale!”
Acest exemplu pe care îl aduce Žižek în discuție cu privire la denkverbot îmi amintește de un moment din „Ferma animalelor” lui Orwell și anume de momentul în care animalele încep să-și pună întrebări și se revoltă atunci când porcii consumă laptele și merele: „Pentru voi bem acel lapte și mâncăm acele mere. Știți ce s-ar întâmpla dacă noi, porcii, am da greș în datoria ce o avem? Jones s-ar întoarce înapoi!”
În ziua de astăzi, spune Žižek , ceea ce este important este să nu cedăm tentației de a acționa în vreun fel sau de a schimba modul în care se desfășoară lucrurile; ce este important este să chestionăm „coordonatele ideologice hegemonice”. Pentru a schimba cu adevărat ceva, înainte de toate, trebuie analizate aceste coordonate ideologice hegemonice, în caz contrar, în loc să producem schimbări, vom face exact opusul, adică vom împiedica realizarea lor. Žižek aduce ca exemplu, pertinent de altfel, organizațiile care, bine intenționate, aduc în fața societății civile diverse probleme: campanii antirasiste, feministe, aș mai adăuga campanii împotriva poluării și pro-natură etc. Aceste campanii sunt tolerate și chiar primesc sprijin până la un punct, atât timp cât ele nu depășesc o anumită limită care ar putea dăuna părții dominante. Žižek numește acest element „interpasivitate” și alătură acestui termen și un slogan pe care îl vede potrivit și care, personal, îl văd prezent în ziua de astăzi în multe dimensiuni:
„Haideți să schimbăm ceva tot timpul pentru ca global lucrurile să rămână neschimbate!”
Slavoj Zizek, credit foto: flickr/Andy Miah
Este foarte interesant cum Žižek alege să-și traseze analiza și pornește de la „teoria reflectării” la care Lenin face mereu referire, teorie care spune că realitatea obiectivă este reflectată de gândirea umană. Analizând chestiunea adevărului, suntem introduși în două direcții de discuție: prima direcție asupra adevărului este direcția socratică, gnostică, prin care adevărul se află în noi înșine și trebuie doar să fie descoperit sau redescoperit, iar a doua direcție este cea materialistă, prin care adevărul poate să apară doar printr-un element exterior, care perturbă echilibrul subiectului, adevăr care rezultă în urma unui travaliu, după cum spune Žižek, în care trebuie să luptăm împotriva oricărei spontaneități a noastre. Lenin merge tocmai pe cea de-a doua direcție, pe cea materialistă, astfel că, alăturând și teoria reflectării, conștiința devine exterioară realității reflectate. Žižek critică acest aspect, afirmând că nu ține cont de un element important:
„reflectarea subiectivă are loc tocmai pentru că subiectul este inclus în procesul pe care îl reflectă – doar o conștiință care ar observa universul din afară ar putea percepe întregul realității, exact așa cum este”.
Lenin considera că adevărul universal al unei situații date este condiționat de o poziție partizană și invers. Astfel, ar fi nevoie de „intelectuali externi, întrucât clasa muncitoare nu-și poate percepe în mod imediat propriul său loc în interiorul totalității sociale care-i permite să-și îndeplinească misiunea – această intuiție trebuie să fie mediată printr-un element extern”. Astfel, dacă Marx afirma că muncitorii trebuie să fie cei care se eliberează singuri, Lenin afirmă că proletariatul nu poate ajunge singur și spontan la conștiința corespunzătoare (de clasă), ci că intelectualii din Partid (elementul extern) pot face asta. În discuție apar trei elemente, trei subiecți: credinciosul, care nu-l poate descoperi pe Dumnezeu în el însuși, ci e necesar ca Dumnezeu să intervină din exterior și să-i perturbeze echilibrul; proletarul, întrucât clasa muncitoare are nevoie de Partid să intervină; pacientul, care nu se poate analiza singur, ci are nevoie de analist. Cu alte cuvinte, subiecții au nevoie de un punct extern, care să le dea formă: Partidul dă forma clasei muncitoare, la fel cum Dumnezeu dă forma credinciosului și analistul, pacientului. Fără Partid, clasa muncitoare ar fi un conținut nul, fără formă. Elementele exterioare, consideră Žižek, nu dau „interpretarea adevărată” a actelor noastre, ci mai degrabă arată forma activităților întreprinse de noi.
„(…) trebuie introdusă și distincția dialectică esențială între figura fondatoare a unei mișcări și figura ulterioară care a formalizat mișcarea: în definitiv, Lenin a fost cel care l-a „formalizat” efectiv pe Marx, prin definirea Partidului drept o politică a intervenției sale istorice, într-un mod similar celui în care Sf. Pavel l-a „formalizat” pe Cristos, iar Lacan l-a „formalizat” pe Freud”. (formalizare = situat în condițiile sale structurale de posibilitate).
Discuțiile pot continua fără oprire în ceea ce privește „Repetându-l pe Lenin” a lui Žižek, acesta abordând și subiecte precum „politicile conservatoare” vs „politicile progresiste”, în care conservatorii apără dreptul celor care posedă putere și progresiștii apără speciile umane pe cale de dispariție (cei care câștigă lupta pentru supraviețuire – cei care pierd lupta pentru supraviețuire). De asemenea, vom regăsi în cartea lui Slavoj Žižek și prezentarea unor abordări precum cele ale lui Singer, Rorty sau Miller, cu privire la capacitatea de a suferi a individului ca dimensiune fundamentală a ființei umane, la fericire, specism, dar ne vom întâlni și cu Hegel, care vedea omul ca folosindu-și rațiunea pentru a-i manipula pe ceilalți, tocmai pentru a-și atinge propriile scopuri și plăceri.
O carte pe care o recomand și care nu trebuie să lipsească din lectura oricărui interesat de politic, de viziuni și de o analiză asupra socialului.
Leave a Reply