Am citit în ultima vreme foarte multă proză scurtă românească, mai ales fantastică. Personal, pot spune că sunt mai degrabă atras de cărțile de proza scurtă decât de romane. Sentimentul de împlinire adus de terminarea unei povești vine mai des, existența unor praguri clare reprezentate de începutul și sfârșitul textelor independente mi se pare încurajator. Ca minusuri, volumul de proză scurtă cere un efort mai mare de acomodare, deoarece schimbă mediul și personajele la fiecare dintre aceste praguri.
Luând în considerare aceste aspecte, găsesc volumul „Câteva feluri de a dispărea” al lui Flavius Ardelean ca fiind optim echilibrat, astfel încât să beneficieze de avantajele pe care proza scurtă le aduce, fără însă a fi afectat de dezavantajele acesteia. Cartea conține doar șapte texte, fiecare dintre ele fiind suficient de extins încât să valorifice foarte bine punerea în scenă, dar suficient de scurt încât să-l țină pe cititor în priză de la început până la sfârșit. La acest aspect contribuie, bineînțeles, și meșteșugul pe care Flavius îl arată în aranjarea cuvintelor, dar asupra acestui aspect vom mai poposi.
Două dintre textele din carte sunt încadrabile, după dimensiuni și complexitate, în categoria nuveletelor, un altul este chiar nuvelă, celelalte patru fiind povestiri. Iar legătura dintre ele se realizează la nivel tematic, după cum enunță cuvintele care dau titlul volumului, „Câteva feluri de a dispărea”. Mai exact, urmăresc dizolvarea subiectului din realitate sau a realității în percepția subiectului, pe planuri diferite și ingenios alese. Uneori concretețea realității fluctuează, alteori ea nu există de la bun început, iar alteori personajul este cel care se alienează.
Volumul începe cu nuveleta „Cunoaște-te pe tine însuți”, o poveste care ne arată angoasa unui artist – cred că nu e prea important că cel de față este sculptor – care-și vede unicitatea furată. Acest text este cel care, trebuie să recunosc, m-a atras cel mai puțin din volum. Deși este scris foarte bine, propunând câteva personaje bine definite și situații vizuale tari, componenta egocentristă a viziunii artistului despre sine însuși în raport cu lumea nu m-a lăsat să iau textul prea în serios. Suferința protagonistului mi s-a părut umflată artificial.
„Omul ăsta care sunt eu, care mi-a furat viața. Și voi, voi știți… ba chiar vă convine, se pare. Preferi să fie el, nu-i așa? l-am întrebat pe taică-miu. Vrei să rămână el? am întrebat-o pe maică-mea.”
Însă proza se desfășoară interesant, în ciuda motorului conflictului, și, deși finalul devine de la un punct încolo previzibil, te ține, ca cititor, conectat.
În schimb, povestirea care urmează, „Cel care dărâmi templul și-n trei zile îl zidești” mi-a plăcut din toate punctele de vedere. Urmărind drama copilului care încearcă fără succes să se integreze într-o școală nouă și suprapunând o componentă fantastică lumii, proza evoluează misterios, fluctuând între copilul cel nou și fochistul școlii, cel care e, cumva, indisolubil legat de spiritul școlii. Am găsit momentele de introspecție ale copilului ca fiind delicioase:
„Băiatul se înroșește și iar simte că e străbătut de sudori, iar e vizitat de diaree, de urină, de putori inimaginabile, iar are șlițul descheiat, iar bube la gură și urdori la ochi, iar ține în mână ceva când moale, când tare, ceva ce știe prea bine că n-ar trebui să țină.”
Mi-a plăcut rezolvarea pe care o aduce finalul, rotirea perspectivei venind cu un nou nivel de complexitate în doar câteva paragrafe.
Iar din acest punct volumul evoluează excelent, după părerea mea, următoarele proze fiind toate memorabile. „Domnul Katabasis în orașul nostru”, bunăoară, e o proză fantastică executată impecabil, construită pe o structură deja clasică a conflictului, o proză despre care intuiești încotro se duce, dar o citești de plăcerea drumului. Povestea e spusă din perspectiva unui scriitor care află că cel mai influent critic literar urmează să ajungă în orașul său, eveniment care înseamnă că el sau unul din grupul său urmează să fie subiectul unei întregi cărți de critică literară, carte care-i va schimba acestuia destinul. Emoția scriitorului oarecum consacrat, dar încă doar aspirant la marea faimă e minuțios descrisă, speranțele, temerile și angoasele sale sunt puse foarte credibil pe tapet:
„M-au cuprins emoțiile, spun drept, și am băut trei cafele, am golit un pachet de țigări și, până la prânz, am frunzărit toate cele cinci romane ale mele, căutând posibile paragrafe penibile, prost scrise, naive sau deloc necesare, pasaje care ar fi putut înclina balanța lui Katabasis în defavoarea mea. Am descoperit destule, ceea ce m-a amărât până la lacrimi. Mi-era ciudă.”
Proza aceasta ar fi fost una foarte bună și fără elementul fantastic, însă Flavius a ales să adauge și acest ingredient, printre altele, deformând ciclic realitatea. În final, ideea despre costul faimei și tipologia aparte a omului care e dispus să o plătească îi rămâne în minte cititorului.
Și ajungem astfel la cel mai extins text, nuvela „În oglinzi, oglinzile”.
Leave a Reply