Recomandări de lectură – texte fantastice Galaxia 42 | Universul 25

Contextul

În Biologie, unul dintre exemplele folosite pentru a explica autocontrolul efectivelor populaționale, atunci când vorbim de ecosisteme sau de etologia anumitor specii, este cel al șoarecilor a căror urină, prin mirosul specific, joacă un rol de inhibitor al reproducerii. Cu alte cuvinte, în afara mecanismelor externe (boli, prădători, hazard etc.) există și mecanisme de reglaj intern al dimensiunii unei populații.

Origini

Partea interesantă este faptul că această descoperire a rezultat în urma experimentelor și observațiilor de laborator efectuate în anii ’70-’80, între care se disting în mod deosebit experimentele efectuate de John B Calhoun pe șoareci și șobolani.

Medic fiind, Calhoun era interesat de cauzele morții naturale (el împarte moartea unei specii în două etape – moartea „spirituală”, care e echivalentul unei distrugeri a organizării sociale și moartea biologică) dar și de efectele suprapopulării unei specii și astfel a conceput o lume utopică pentru șoareci, în care a eliminat sau a diminuat cele mai comune surse naturale de… moarte (migrația, resurse de hrană limitate, condițiile de vreme nefavorabilă, bolile, prădătorii etc.), pentru a vedea în ce direcție merge efectivul populațional de șoareci și de a putea astfel face anumite corelații cu creșterea efectivului de indivizi din alte populații.

Astfel s-a născut Universul 25, care reprezenta un spațiu sub forma unei camere pătrate, cu pereți de 2,57 m lungime și 1,37 m înălțime, ce împiedicau migrarea șoarecilor. Pe fiecare perete au fost instalate multiple instalații care permiteau hrănirea din abundență cu porumb a șoarecilor sau asigurau apa. Universul 25 a fost realizat într-o clădire construită la rândul ei din prefabricate metalice. Această clădire asigura o temperatură de 20°C în zilele reci și 21-32°C în zilele calde, ale anului. Pentru experiment s-au folosit șoareci de casă albino Balb C (Mus Musculus) atent selecționați din punct de vedere epidemiologic, dintr-o linie pusă la dispoziție de rețeaua de Institute Naționale de Sănătate (din USA). Au fost, de asemenea, stabilite reguli stricte de igienă și analize la intervale regulate pentru a detecta apariția vreunei boli.

Universul 25 era fragmentat în mai multe zone interconectate cu tuburi, în care se regăseau presărate fâșii de hârtie, necesare creării cuiburilor. Dimensiunile amintite nu ar fi reprezentat o piedică fizică până la atingerea unei populații de 3840 de indivizi.

În această lume utopică, abundând de resurse și în care nu existau prădători, au fost introduse 4 perechi de șoareci în vârstă de 48 de zile.

Evoluția populației de șoareci a fost împărțită în patru faze.

Faza A (104 zile) – în această primă fază au avut loc frământări sociale generate de interacțiunea celor 8 șoareci, până ce aceștia s-au obișnuit unii cu ceilalți și cu dimensiunile și forma Universului 25. La sfârșitul acestei faze s-au născut primii pui.

Faza B – a fost caracterizată de o creștere exponențială a populației, care se dubla odată la 55 de zile, până când efectivul acesteia a atins 620 de indivizi. Distribuția locurilor de împerechere și hrănire în secțiunile Universului 25 au reliefat o simetrie bilaterală – existau locuri preferate. Aceasta și ierarhia grupurilor au reflectat dezvoltarea relațiilor sociale, ceea ce a permis exploatarea la maxim a resurselor de hrană și spațiului, disponibile. S-au format 14 grupuri compuse dintr-un total de 150 de indivizi adulți, fiecare grup având peste 10 indivizi dintre care se distingeau – un singur mascul teritorial alături de mai mulți masculi și femele asociate, plus progeniturile lor juvenile. La sfârșitul acestei faze existau 470 de pui de șoareci care au fost bine îngrijiți de mamele lor și care au avut parte de o socializare timpurie.

Faza C – această fază a fost caracterizată de o creștere instabilă a populației. Începând cu ziua 315 după colonizare și continuând încă 245 de zile, dublarea populațională a avut loc cu un ritm mai scăzut (odată la 145 de zile). Această fază este interesantă prin faptul că în ea au coexistat un număr foarte mare de juvenili (care în condiții normale ar fi emigrat către alte teritorii), fapt care a dus la o competiție pentru rolurile sociale ale grupului.

Masculii care pierdeau luptele teritoriale se agregau în grupuri localizate central. Ei erau puțin activi și plini de răni rezultate din confruntările cu masculii teritoriali. După o vreme indivizii din grupurile centrale reluau luptele până ce masculii teritoriali oboseau sau își pierdeau interesul pentru grupurile pe care le apărau, ceea ce făcea posibilă invazia cuiburilor. În aceasta etapă femelele deveneau teritoriale și preluau rolul masculilor teritoriali. Agresiunea femelelor s-a generalizat și a afectat și puii care erau adesea răniți și care apoi erau nevoiți să părăsească cuibul mai devreme. În această fază incidența produșilor de concepție a scăzut iar reabsorbția fetușilor a crescut. La fel și comportamentul asociat îngrijirii puilor a fost perturbat, femelele respingându-i de timpuriu, motiv pentru care puii au trebuit să se descurce singuri, fără a mai avea parte de legăturile de afecțiune parentală.

Tot în această etapă s-a diferențiat un grup de indivizi care nu erau interesați de împerechere și luptele teritoriale. Ei își petreceau timpul doar hrănindu-se și îngrijindu-se, motiv pentru care Calhoun i-a numit „cei frumoși”, asta și pentru că nu aveau cicatrici și răni ca ceilalți. Pe cât de atrăgătoare erau aceste exemplare, pe atât de „prostănace” erau din punct de vedere comportamental.

La sfârșitul acestei faze a avut loc moartea organizării sociale a populației („prima moarte”, după Calhoun).

Faza D – Începând cu ziua a 560-a de la colonizare, populația de șoareci a intrat în declin. Mortalitatea a întrecut natalitatea. Vârsta medie a supraviețuitorilor a fost de 776 de zile, iar ultima împerechere a avut loc în ziua 920.

Concluzia experimentului este aceea că supraviețuirea unei specii sociale precum cea a șoarecilor depinde foarte mult de organizarea și ierarhia sa socială. Când aceste legături comportamentale sunt perturbate (îngrijirea puilor, crearea unor ierarhii în cadrul grupului, apărarea teritorială etc.), competiția pentru asigurarea unui rol social e la fel de importantă ca și cea pentru hrană sau spațiu. Lipsa acestei nevoi duce la declin pentru că juvenilii nu mai au timp să învețe deprinderile sociale care fac ca specia să funcționeze, ca un tot unitar. Lipsa maturizării acestor funcții duce în final la dezorganizarea socială și la oprirea reproducerii. În final toți membrii populației vor îmbătrânii și vor muri iar specia în cele din urma va dispărea.

Posibilele implicații asupra speciei umane

Experimentele lui Calhoun au fost și sunt folosite ca avertisment pentru creșterea necontrolată a populației umane, este greu de imaginat modul în care aceasta va afecta evoluția speciei datorită comportamentului complex al omului. Această posibilitate însă nu poate fi total exclusă.

Pentru un animal atât de complex ca omul, nu există motiv logic pentru ca o secvență comparabilă de evenimentele să nu ducă și la dispariția speciei. Dacă oportunitățile de îndeplinire a rolurilor sunt puține față de cererile celor capabili să ocupe roluri, și care au și speranța de a face acest lucru, doar violență și perturbarea organizării sociale poate urma. Indivizii născuți în aceste circumstanțe se îndepărtează atât de mult de realitate încât nu sunt capabili nici măcar de alienare. Comportamentele lor cele mai complexe vor deveni fragmentate. Achiziția, creația și utilizarea ideilor adecvate vieții într-o societate cultural-conceptual-tehnologică post-industrială va fi blocată. La fel cum proliferarea  biologică la șoarece implică comportamentele cele mai complexe ale acestei specii, la fel este și proliferarea ideaticului pentru om. Pierderea acestora comportamente complexe înseamnă moartea speciei.