Asimov povestește că într-o zi, când trecea cu mașina pe lângă un complex de rafinării petrolifere din preajma New Yorkului, deasupra căruia se înălța un fum negru, gros, soția sa ar fi exclamat: „Uite, dragă, ne apropiem de Mordor”. Asimov a avut în acea clipă o revelație și, nu după mult timp, a postulat sinteza alegoriei lui Tolkien: elfii reprezintă civilizația preindustrială, aflată la apus, iar enții, sau Tom Bombadill de pildă, sunt aspecte ale naturii distruse de valul industrializării, reprezentat mai cu seamă de orci și de căpeteniile lor sinistre, Sauron și Saruman. Este aceasta o interpretare corectă a Stăpânului Inelelor? Asemănări există, cu siguranță. Dar poate fi vorba de o alegorie? Este interpretarea în cheie alegorică a capodoperei lui Tolkien justificată?
Înainte să aflăm răspunsul, chiar de la scriitor, să discutăm puțin locul alegoriei în literatura secolului XX.
Capcanele și atuurile alegoriei
Se cere pusă următoarea întrebare: câte alegorii ați citit în ultima vreme? De fapt, câte alegorii s-au publicat în ultima vreme? Mai scrie cineva alegorii? Nu foarte multe, îmi închipui. Motivul e destul de limpede: alegoria, ca procedeu literar – metaforă extinsă la nivelul întregului text – a căzut în desuetudine în secolul XX, criticată fiind atât de moderniști cât și de noua critică. Moderniști precum Pound, Richards sau Yeats, printre alții, acuză alegoria de un exces de abstractizare, în care toată creația poetică devine un joc aproape matematic de-a descifratul simbolurilor. Ba mai rău, alegoria face câteva presupuneri care au devenit anatema pentru critica literară a secolului XX. Întâi, că forța evocatoare și impactul emoțional al unei scrieri pot fi canalizate rațional, iar apoi, că opera literară este doar un mijloc în vederea atingerii unui scop. În definitiv, este atacată literatura programatică, pentru care mesajul este mai important decât forma. Și într-adevăr, asemenea experimente literare ni se par, astăzi, mult prea artificiale.
Dar n-a fost mereu așa, dacă ne gândim de pildă la Călătoria pelerinului a lui Bunyan (1687), „bestsellerul” premodernității. Succesul Călătoriei poate fi explicat prin reprezentarea duală a lumii ce domina gândirea premodernă în occidentul preponderent creștin. Avem două planuri existențiale, cel al realității materiale, palpabil, dar efemer și, drept urmare, neimportant, și cel al realității divine, imaterial, nepalpabil, dar etern și, deci, esențial pentru om. Călătoria pelerinului Christian este numai la suprafață una în plan orizontal, acoperind distanțe fizice și marcând toposuri lumești. În realitate, ne este descrisă o călătorie spirituală, în plan vertical, acoperind distanțe metafizice și marcând toposuri abstracte, precum virtuțile. E limpede de ce astăzi, când nu mai gândim realitatea ca alăturare a două planuri distincte, un asemenea exercițiu literar nu mai poate avea sorți de izbândă.
De fapt, singura zonă în care alegoria a funcționat și funcționează în continuare cu maxim succes este cea a literaturii subversiv-satirice, pe un spectru larg de culori, de la satira grotescă și tăioasă (Călătoriile lui Gulliver) la cea ludică (Alice în Țara Minunilor) la satira macabră, apăsătoare (Castelul lui Kafka) și nu în ultimul rând, cea eminamente politică (Ferma 
animalelor sau Împăratul muștelor). Asta pentru că alegoria satirică, prin grotescul și exagerările sale, are darul de a reliefa probleme fundamentale ale societății, mai cu seamă acolo unde populația nu vorbește sau este descurajată să vorbească despre ele. Lupta alegorică cu ignoranța, negarea sau cenzura tinde să nască adevărate bijuterii stilistice, ce pot rivaliza cu marile capodopere ale literaturii.
Tolkien și alegoria
În anii ce au urmat publicării Stăpânului inelului, Tolkien a fost asaltat de cititori și critică deopotrivă cu tot soiul de echivalențe și lecturi în cheie alegorică ale operei sale, de tipul „Nu-i așa că X e de fapt Y?”
Sătul de aceste interpretări, Tolkien avea să trateze subiectul în prefața celei de-a doua ediții. În privința nenumăratelor opinii sau presupuneri pe care scriitorul le-a primit legate de motivele şi semnificația poveștii, a spus: „motivul principal a fost dorința unui povestitor de a-şi încerca mâna cu o poveste cu adevărat lungă, în stare să capteze atenţia cititorilor, să-i amuze, să-i încânte şi uneori poate să-i tulbure sau să-i mişte profund”. Iar în privința mesajului „ascuns”, alegoric, pe care mulți îl căutaseră mai ceva ca hobiții comoara lui Bilbo, după plecarea acestuia din Comitat, răspunsul scriitorului e cât se poate de tranșant: „N-a[m] avut nicio intenție în această privință. [Mesajul] nu este nici alegoric, nici tematic.”
Aflăm că structura romanului fusese bătută în cuie cu ceva ani buni înaintea „întunecării din 1939” și că dacă ar fi dorit să scrie despre un război modern, industrial, într-o manieră fantastică și totodată alegorică, „fără îndoială că Inelul ar fi fost capturat şi folosit împotriva lui Sauron; acesta n-ar fi fost anihilat, ci aruncat în sclavie, iar Barad-dûr n-ar fi fost distrus, ci ocupat”. Saruman și-ar fi făcut un Mare Inel propriu, pentru a rivaliza cu Sauron, iar hobiții, urâți în egală măsură de ambele tabere, „nu ar fi supraviețuit nici măcar ca sclavi”.
Verdictul lui Tolkien este cât se poate de tranșant: „Mie, cu toată sinceritatea, îmi displace alegoria în oricare dintre manifestările ei şi-mi displace şi mai mult de când am îmbătrânit şi am devenit destul de abil în a-i depista prezenţa. Prefer istoria, adevărată sau inventată, pe care gândirea şi experiența cititorilor o pot folosi în varii forme. Cred că mulți confundă aplicabilitatea cu «alegoria»; numai că una rezidă în libertatea cititorului, iar cealaltă în dominația intenționată a autorului.”
Tolkien este un bun exemplu pentru ceea ce critica modernistă numește „tipare mitologice”, o asumare în scris a modurilor și temelor mitologice care însoțesc umanitatea din preistorie. Experiența cititorului este deopotrivă continuă și simultană: nu există o ruptură între planuri, o disociere între sensuri, un ordin secund de semnificație, distinct de cel „vizibil”. Și, poate cel mai important, după cum subliniază și Tolkien, cititorul are libertate de interpretare și de asociere.
Aviz, deci, cititorilor și în special fanilor: a face asocieri libere între epicul de factură mitologică a lui Tolkien și orice elemente de istorie, religie, mitologie sau trimiteri literare este un exercițiu intelectual extraordinar, atâta vreme cât rămâne la acest nivel, al exercițiului, al efuziunii de idei, al bogăției de sensuri. Însă a căuta interpretări „ascunse”, de factură alegorică (sau în maniera asta) care să explice sensul „profund” al operei tolkieniene reprezintă un demers nu numai opus intențiilor autorului, ci și o mare pierdere de timp.
Saruman și homo sovieticus
Acestea fiind spuse, există totuși o paralelă pe care Tolkien însuși a trasat-o explicit. E vorba de cele două manifestări principale ale răului, Sauron și Saruman, care oglindesc cele două mari regimuri totalitare ale vremii: Reichul lui Hitler și Uniunea Sovietică a lui Stalin. Dacă intențiile lui Sauron vizează supunerea întregii lumi și exterminarea celor „nedemni de viață”, asemenea lui Hitler, intențiile lui Saruman par, la o primă vedere, nobile, iar retorica folosită de Saruman în încercarea de a-l convinge pe Gandalf să treacă de partea sa amintește mult prea dureros de retorica Partidului Bolșevic sau a Cominternului prin care se încerca atragerea unor tovarăși de drum din Occident. Dar, spre deosebire de o pleiadă de intelectuali de talie, de la Bernard Shaw și Sartre până la Eric Hobsbawm și omniprezentul Slavok Zizek, care au căzut pradă, vai! mult prea ușor, acestei retorici, Gandalf întrezărește numaidecât otrava totalitară din spatele vorbelor cu grijă meșteșugite.
Să facem o scurtă analiză a celebrului discurs, trunchiat din rațiuni de timp în…
Leave a Reply