Recomandări de lectură – texte fantastice Galaxia 42 | Timpul rearticulat – Originile medievale ale gândirii apocaliptice

În pofida anumitor preconcepții moderne, gândirea apocaliptică (împreună cu extensiile sale milenariste) nu este trade-mark­-ul culturii medievale. Mulți ar fi surprinși să afle că anul 1000 a trecut mult mai neobservat decât anul 2000 sau, chiar și mai recent, 2012. În urmă cu un mileniu, spaimele eshatologice erau apanajul unei minorități aflate la periferia gândirii teologice. Nici nu avea cum să fie altfel: universul medieval este geocentric, rațional și imuabil. Timpul nu acționează asupra lui decât în chip aberant și doar ca urmare a păcatului. Există însă un grup de teologi, avându-l în centru pe Gioachinno del Fiore, a căror viziune revoluționară asupra timpului istoric avea să aducă în prim-plan gândirea apocaliptică și (mai puțin știut astăzi) să deschidă calea democratizării societății.

Sicut in caelo et in terra

Deși multe clișee despre „întunecatul” Ev Mediu au fost spulberate de Școala Analelor (în special Fernand Braudel, Georges Duby, Jean Delumeau, Lucien Febvre, Marc Bloch și Jaques LeGoeff) și de alte revizuiri istorice binevenite, un lucru este de netăgăduit: întreaga societate în Evul Mediu era structurată pe modelul scalae naturae, acea ierarhie fixă, de presupusă sorginte divină, care ordona întreaga creație a lui Dumnezeu pe o scară statornică, având în vârf Biserica și puterea laică (clericii și nobilii războinici), urmate de marea categorie a oamenilor de rând (cei ce muncesc, talpa cum ar veni) și trecând mai apoi prin toate regnurile, încheind cu cel mineral.

Este o ordine organică, moștenită în bună măsură de la neoplatonici și de la Aristotel. Astfel, orice lucru pe lumea asta avea un scop intrinsec (grec. tellos), de la arhiepiscopul Romei (Pontifex Maximus, alintat Papa) la cel mai neînsemnat om de pe Pământ. Mai mult, una din însușirile primordiale a creației divine este plenitudinea: tot ce trebuie să fie, este, căci în înțelepciunea sa, Dumnezeu a creat tot ce e necesar și nu a creat nimic inutil. Și, asemenea părților trupului, fiecare lucru are un loc precis în ierarhia trupului bisericii, trupului acestei lumi, trupului creației divine. În fruntea ierarhiei regnului animal de pildă tronează leul (deși în Renaștere acesta e tot mai des înlocuit de primate), iar la coadă se află – detaliu mai puțin cunoscut – scoica. În fruntea orânduirii laice se aflau regii, urmați de conți, baroni și restul ierarhiei feudale, în vreme ce o ierarhie la fel de bine pusă la punct domina Biserica. Cea mai mare parte a creștinătății se află însă pe ultima treaptă a ierarhiei, la categoria „prostime” (prost având, inițial, sensul de „om din popor, de condiție socială modestă, de jos”).

O Fortuna!

Majoritatea oamenilor de rând își acceptau însă statutul deloc de invidiat tocmai în virtutea însușirii acestor mentalități. Ideea de progres era cvasi-inexistentă. Acel „mai bine” la care visează oricine o duce prost era apanajul lumii de dincolo și venea doar sub forma mântuirii. Firește, necesitățile trupului și ale comunității împingeau adesea la acte de violență, dar niciodată la o schimbare a paradigmei. Negocierea statutului și a resurselor se făcea strict în limita treptei ierarhice în care te aflai. Până și ideea de schimbare era străină de Creație. Desigur, schimbări minore existau și puteau fi observate, dar ele erau o aberație, și se datorau exclusiv păcatului original. Însuși timpul era perceput ca irațional, lipsit de sens și eminamente rău.

Caracterul iluzoriu al schimbării este cel mai bine simbolizat de roata Fortunei, sub imperiul căreia se află umanitatea. Din voia ei regii și regatele se ridică și se prăbușesc. Roata se întoarce, viața merge înainte, neschimbată în esența ei, ciclic, nu liniar. Deloc surprinzător, Hamlet, omul Renașterii prin excelență, se revoltă împotriva nemiloasei Fortuna:  „În lături, Soartă fără de ruşine, Voi zei în plin zbor, să-i luaţi puterea, Sfărmaţi-i spiţele şi-obada roţii, Şi-i prăvăliţi de sus din cer butucul rotund în fundul iadului.” (Hamlet, Actul II, Scena 2). Această structură rigidă și auto-suficientă, străină de ideea de progres, evoluție sau schimbare, ostilă noțiunii de timp, nu avea capacitatea de a genera nici mobilitate socială, nici noi forme politice. Pentru ca acestea să apară, a fost nevoie de o formă specifică de gândire apocaliptică, întâlnită la unul dintre cei mai neglijați „căutători” ai istoriei (pentru a folosi clasificarea lui Daniel J. Boorstin): Gioachinno del Fiore. Însă până să ajungem la Gioachinno, trebuie să menționăm un curent cu iz apocaliptic/milenarist care, fără a fi dominant în gândirea medievală, a făcut carieră până în modernitate.

Împăratul celor de pe urmă zile

În preajma anului 660, ca urmare a cuceririlor fulgerătoare ale Islamului, în Bizantium și mai apoi în Vest se propagă ideea unui împărat al zilelor de pe urmă, care va recuceri lumea în numele creștinătății înainte de cea de-a Doua Venire. Parte din „program” era și convertirea tuturor evreilor la „dreapta credință”. La capătul acestei misiuni colosale, împăratul ajunge la Ierusalim, depune coroana la picioarele Mântuitorului (simbolic, pe Golgota) și se retrage, istovit. Este momentul de cumpănă în care Antihristul își încearcă norocul. Timp de trei ani și jumătate, lumea va tremura sub stăpânirea lui diabolică, dar la finalul acestei perioade, Hristos coboară din înaltul cerului, în sunet de trompete, iar timpul terestru ia sfârșit: e Judecata de Apoi. În pofida valențelor apocaliptice ale povestirii, se poate ușor observa că figura Ultimului Împărat se înscrie într-o tipologie atemporală: David, Constantin cel Mare, Arthur, Papalitatea, Frederik al II-lea, cu toții pregătind într-un fel sau altul a Doua Venire și, desigur, Judecata de Apoi.

Ecourile acestor profeții se întâlnesc o mie de ani mai târziu, printre vienezi, în timpul Asediului Vienei de către otomani. Până și Napoleon face referire la ele în 1806, în cadrul întâlnirii cu Sinedriul din Franța. O viziune cu adevărat revoluționară, care avea să schimbe regulile jocului, întâlnim de-abia la Gioachinno del Fiore, în secolul al XII-lea.

Eshatologia lui Gioachinno del Fiore

Gioachinno (1135-1202) a fost primul care a contestat (cu succes) marea ordine divină, tirania Fortunei și a scalae naturae. A fost apropiatul și sfătuitorul papei Lucius al III-lea. A fost în mai toate privințele opusul lui Toma de Aquino: pentru cel mai de seamă reprezentant al scolasticii, răspunsul e universitatea. Pentru Gioachinno, e mânăstirea. Toma e fascinat de logica Grecilor Antici. Gioachinno e fascinat de istoria evreilor. Toma e interesat de silogisme și deducții. Gioachinno dorește să studieze timpul ca proces. De-aici și ideea novatoare de a înțelege Trinitatea ca pe-o manifestare istorică. El închipuie o domnie a Tatălui (perioada Vechiului Testament), o domnie a Fiului (perioada Noului Testament, care se încheie în chip surprinzător de precis în 1260) și perioada Sfântului Duh, care se manifestă, în mod esențial, pe Pământ. Este acel paradis terestru care avea să genereze ideea „Mileniului” și toate încercările (eșuate) de a grăbi înfăptuirea acestui Mileniu pe Pământ. La nivel de paradigme, este pârghia ce va urni muntele gândirii medievale atemporale din loc.

Potrivit unor mărturii, însuși Richard I (Inimă de Leu) ar fi cerut o întrevedere cu Gioachinno în drumul său spre Levant, în ceea ce avea să fie cea de-a treia Cruciadă, dornic să afle dacă expediția va avea sorți de izbândă. Spre surprinderea sa, Gioachinno nu manifestă încredere nici în reușita cruciadei, nici în importanța ei istorică. Îi răspunde însă printr-o întrebare: unde e Antihristul? În zorii secolului al XIII-lea, în ochii majorității, Antihristul era Saladin. Dar răspunsul teologului îl ia complet pe nepregătite: „In urbe romana”. E aici, în Roma, un antipapă aliat cu sarazinii, gata să ducă creștinătatea la pieire. Antihristul încă nu se arătase, dar, conform lui Gioachinno, ieșirea lui din umbră va avea loc în decursul generației următoare. Însă, și aici aspectul crucial al teologiei lui Gioachinno, înfrângerea Antihristului se va face aici, pe pământ, cu mijloace pământești (umane), în timpul istoric.

În această epocă a Sfântului Duh, inițiații se vor împărții în două: cei care vor urca pe munți (în mânăstiri) să vorbească direct cu Dumnezeu și cei care vor vorbi oamenilor. Iar ei vor primi lumina divină direct, fără medierea studiilor teologice și (foarte controversat) însăși a Scripturii. În fruntea lor va fi un papă carismatic, iar triumful creștinătății va avea loc aici, pe Pământ, rezultatul unui proces istoric. (Pentru aceste idei novatoare, Gioachinno și-a atras ura neîmpăcată a lui Toma din Aquino).

Acest triumf putea surveni pașnic, așa cum susțineau Gioachinno și moștenitorii săi spirituali, franciscanii și dominicanii, sau pe căi mai violente, dacă ne gândim la flagelanții revoluționari din perioada Ciumei, extremiștii de la Tabor (142), exaltații care l-au urmat pe Münzer în 1525, anabaptiștii de la Munster din 1534, cu toții milenariști care doreau să stabilească cât mai repede domnia fericirii și a egalității pe pământ. Un caz aparte îl reprezintă scurta „domnie” a lui Savonarola în Florența, după alungarea lui Piero de Medici (în fața invaziei iminente a împăratului Carol al VIII-lea). Inspirat fără îndoială de gândirea teologului din Fiore, Savonarola declară Florența un „Nou Ierusalim”, centrul creștinătății în Renaștere, un oraș „mai bogat, mai puternic și mai glorios” ca niciodată și, desigur, curățit spiritual. Savonarola a fost însă ars pe rug la doar câțiva ani după ce a preluat puterea în Florența.