Textul poate fi ascultat în lectura autorului.
Festivalul Recoltei din ziua de 27 octombrie marcase, la fel ca în fiecare an, venirea iernii. Fulgi mari de zăpadă începuseră chiar din timpul nopții să acopere fără discriminare casele și străzile satului. Toamna durase doar câteva săptămâni, cu temperaturi care deseori coborâseră sub limita înghețului. Bătrânii priviseră îngrijorați către recoltele acoperite de chiciură ce se rugau în bătaia vântului să fie strânse degrabă. „Din `67, de la foamete, nu s-a mai grăbit așa timpul”, își ziceau și știau cu toții că dacă nu aveau să umple hambarele la timp, frigul avea să distrugă toată agoniseala, iar anul următor urma să fie unul sărac. Așa că în ultimele zile dinaintea venirii iernii, înainte ca omătul să acopere lumea cu o pătura groasă, sătenii, cu mic cu mare, se adunaseră să strângă roadele câmpului. Fusese un efort uriaș, dar la sfârșit toată lumea se declarase mulțumită.
– Chiar la timp, zise plin de încântare primarul Robinson în timp ce fuma din pipă și privea ogorul curățat. Ne-am fi amăgit dacă nu strângeam cum trebuie, gospodărește, zâmbi el pișicher, dar așa declar că sărbătoarea va începe peste trei zile!
Toată lumea chiuise și primise vestea cu fluierături de fericire. Consiliul nu se dăduse înapoi de la nici o cheltuială. La ieșirea din sat fusese amenajat un țarc mare, cu un podium la mijloc și cu căsuțe din lemn în care se vindeau vin fiert, mâncare și tot soiul de nimicuri captivante. VENIȚI LA CEA DE-A 10-A SERBARE A RECOLTELOR, scria cu litere de-o șchioapă pe un afiș mare aflat la intrare. „DISTRACȚIE, MÂNCARE, SPERANȚĂ!” continua mai jos. Apoi: „SĂRBĂTORIȚI CU NOI VENIREA IERNII!”
Copiii sosiră primii. La început timizi, stăteau și priveau cu jind la bunătățile înșirate pe tarabele de lemn. Apoi începură să se bată cu zăpadă, împrăștiind grămezile de omăt strânse la marginea țarcului. Râsetele lor zglobii se înălțau nevinovate către cerul din care ningea necontenit de o zi și o noapte. În timp ce aruncau bulgări unii spre alții, cântau un vechi cântec popular:
Iarnă, iarnă fără foc,
N-o să-ți poarte nici noroc,
De te ascunzi chiar sub pământ,
O să stai ca în mormânt!
– Măi copii, liniștiți-vă! le spuse un bătrân care se lupta în zadar să strângă zăpada aruncată în joacă, folosind o lopată mare de lemn ce văzuse zile mai bune.
În curând veniră și adulții. Își priveau cu severitate copiii în timp ce discutau despre vreme, agricultură și politică. În ochii lor se putea citi speranța. Acum că munca se terminase, puteau să se destindă, să glumească și să aștepte cuminți venirea noului an. Cu fiecare oră care trecea, soseau tot mai mulți, îmbrăcați de sărbătoare, cu nasul și obrajii roșii din cauza gerului, ademeniți de promisiunea unei petreceri pe cinste. Vocile lor erau duse de vânt departe peste ogoarele pustii.
Consiliul tocmise și un grup de cântăreți ambulanți care își câștigau traiul călătorind din sat în sat. Muzica se porni voioasă, de petrecere, îmbiind lumea la dans. Nimeni nu stătu pe gânduri. Câte doi, câte trei, sau în hore, oamenii se înlănțuiră pe ritmurile vesele, călcând cu rapiditate pământul înghețat.
– Primarul s-a autodepășit anul acesta, îi spunea un bărbat înalt și ciolănos altuia mic, chel și acoperit cu o haină de blană. Anul trecut nu a fost atât de… bine.
– Păi da, confirmă celălalt cu o mișcare scurtă din cap, dar atunci am avut probleme cu dăunătorii. Acum e altceva! Ne-am scăpat de ei.
Se feri în ultima secundă de o femeie care dansa cu mișcări lăbărțate, ce trecu vâjâind pe lângă el. Nu păru supărat, ci izbucni în râs:
– Marjorie, tot nebună ai rămas! Cum se descurcă John?
Femeia zâmbi și, înainte să fie înghițită de mulțime, îi spuse:
– Face foarte bine, o să fie diseară la întrecere.
Chelul se întoarse către interlocutorul său și își duse degetul spre tâmplă ciocănindu-se de câteva ori:
– Chiar e nebună!
Muzica răsună ore bune, amestecându-se cu fulgii care nu conteneau să cadă. Pe când umbrele începuseră să se lungească, focuri mari fură aprinse în butoaie de metal. Flăcările luminau petrecăreții, brăzdându-le chipurile destinse.
La ora șapte fix, trubadurii își puseră deoparte instrumentele și pe podium urcă primarul. Era îmbrăcat în hainele sale cele mai bune. La gât purta un fular gros ce dădea impresia că ar fi avut capul lipit direct pe umeri.
– Dragii mei, spuse el pompos apoi se opri pentru o clipă emoționat. Atâtea fețe bucuroase…
Trase aer în piept și continuă.
– Mă bucur nespus să vă văd pe toți adunați aici. A mai trecut un an și iată-ne sănătoși și lipsiți de griji.
– Nu glumi cu noi, domˈ primar, se auzi o voce din mulțime urmată de un val de râsete.
–Ai dreptate, Johnson, continuă primarul, nu suntem lipsiți de griji, dar asta nu înseamnă că trebuie să stăm mohorâți de dimineață până seara! Nu-i așa, oameni buni?
Ai fi putut să crezi că turuiala sa era cuvântarea vreunui politician care încearcă să își atragă simpatia, dar chipurile celor prezenți contraziceau o asemenea idee. Toți îl priveau cu adorație și îl respectau ca pe un lider. Unicul.
– Am băut si am sporovăit. Am și dansat, iar pentru asta trebuie să le mulțumim lor, făcu un semn larg către muzicieni. Aplauze furtunoase îi acompaniară gestul. Continuă: Datorită efortului din ultimele zile, anul care vine va fi unul îmbelșugat. Și pentru a încheia cum se cade evenimentul, la fel ca în fiecare an, vom sărbători în mod tradițional venirea Iernii! Am căutat în sânul nostru doi tineri. Unul venit pe lume vara sub căldura soarelui, pe obrajii căruia a poposit lumina, celălalt zămislit iarna, luptător cu marele îngheț chiar de la prima sa răsuflare aburită. Aceștia sunt John, fiul lui Martin și a lui Marjorie, și Daniel, fiul lui Oskar și al Ameliei. Haideți aici în față, băieți!
Cei doi ieșiră din mulțime și se cățărară cu agilitate pe podium. Erau frumoși si puternici. Primul purta peste îmbrăcămintea din lână bucăți de rafie împletită, ca o armură. Într-o mână strângea un toiag lung și verde. În părul de culoarea grâului copt, cineva, cine știe, poate mama sau iubita, îi împletise cu grijă flori. Daniel, celălalt, era acoperit de blănuri. Mâinile sale puternice erau goale. Privea încrezător în mulțime, căutându-și părinții. Lumea îi aplaudă îndelung pe amândoi.
– Ce frumos s-au costumat, constată și primarul. Cei doi se vor înfrunta, se vor lupta pentru a aduce omagiul nostru iernii ce tocmai a sosit. Flăcăi, așezați-vă în pozițiile de start.
În mijlocul mulțimii se formă un cerc larg. John și Daniel se așezară războinic unul în fața celuilalt. Unul din muzicieni începu să lovească în ritm lent o tobă. Sunetul înfundat făcu înconjurul țarcului. Tam-tam-tam-tam.
– Frigul vine de peste tot și nu se pleacă în fața nimănui. Dar vara ne dă viața, ne dă puterea și răbdarea să numim iarna prieten, nu dușman, bubui vocea primarului.
Ca la un semnal cei doi tineri făcură un pas unul spre celălalt.
– În Cosmos, materia dintre stele e suspendată în eternitate la cele 270 de grade cu minus! Focul nu arde, lumina se pierde, iar viața dispare. Dar unde e căldură, acolo sângele nu se transformă în cristale de gheață.
John lovi cu toiagul înainte. Celălalt se feri cu agilitate. Mișcarea fu una spectaculoasă, iar mulțimea scoase un oftat.
– De la începutul timpurilor, din vremea bătrânilor, anotimpurile au fost întotdeauna în echilibru. Vara și iarna nu se întâlneau, fiind despărțite de surorile lor, primăvara și toamna. Era un ciclu al vieții și al morții. Doar oamenii, florile și animalele munceau și trăiau împreună.
Din cauza efortului, cei doi tineri suflau jeturi groase de aburi, ca o pereche de dragoni înfuriați ce așteaptă ca furnalele să ajungă la temperatură maximă. Cu un zvâcnet, Daniel sări pe sub toiagul lui John încercând să-i smulgă toiagul, dar mâinile îi alunecară de pe lemnul lucios și rată momentul. Se dezechilibră, dar reuși în ultima secundă să rămână în picioare. Cu coada ochiului zări o mișcare scurtă și se feri înainte să fie trântit la pământ. Mulțimea aplauda încântată. Copiii chiuiau subțire, în timp ce priveau cu fețe nevinovate lupta celor doi. Chipul primarului deveni de piatră iar vocea i se înălță ca o furtună.
–– Apoi totul s-a schimbat. Pentru că eram păcătoși și ne îndepărtam unii de alții, unii au devenit bogați, alții mureau în mizerie. De aceea EL s-a ridicat cu mare putere din Est și a slobozit peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și foc din cer și a stricat cetățile acestea, toate împrejurimile lor, pe toți locuitorii cetăților și toate plantele ținutului acesta. Iar ani de zile noaptea s-a coborât orbindu-i pe cei care mai aveau ochi să vadă. Apoi a venit frigul. Speriați am stat sub povara pământului până când EL s-a îndurat de noi și a deschis cerurile și cu voce de tunet ne-a spus: „puteți ieși la lumină pentru că radiațiile s-au împuținat”. Și într-adevăr, norii s-au dat la o parte iar lumina a venit din nou de la răsărit.
Daniel se împinse din picioare și se izbi cu umărul în pieptul lui John, trântindu-l la pământ. Toiagul sări cât colo. Tânărul încercă să se zbată, să scape de greutatea apăsătoare, dar în zadar. Cel de deasupra sa era prea greu și reușise să îl prindă într-o încleștare de fier.
– „Ieșiți și înmulțiți-vă, căci războiul s-a terminat și Noi am câștigat”, ne-a mai zis EL. „Și de acum să munciți împreună ca să supraviețuiți și să aduceți sacrificiu la fiecare început de iarnă ca să țineți minte pentru ce am adus iarna de zece ani. Și să țineți minte numele MEU pentru că e numele furiei ce se va abate împotriva tuturor celor care nu se supun. Și numele MEU este…
Leave a Reply