Anul 6578 de la făurirea celor nouă lumi / Anul 581 al Regatului Giuvaierului / Anul Pogorârii Atotștiutorului
În cimitirul întunecat, Vânătorul moțăia sprijinit de un stâlp de căpătâi. Își acoperise partea de jos a feței cu o năframă ale cărei broderii îl apărau de vraja florilor de somnorușcă, dar îl doborâse oboseala firească a trupului de carne cu care nu era deprins. Chiar și prin somn, mâinile lui palide erau încleștate pe arc.
Un zgomot îl făcu să tresară și să-și deschidă ochii ca două oglinzi întunecate, fără irisuri și pupile. După noaptea petrecută printre morminte avea brațele grele și spatele țeapăn. Cu mișcări mai puțin sigure ca de obicei, potrivi în arc o săgeată neagră din lemn-blestemat și cercetă împrejurimile. În lumina nehotărâtă a zorilor, stâlpii de căpătâi sculptați migălos aduceau cu o pădure fără frunze, prin care nu se mișca decât un vânt cernit. Vaietul lui îl trezise. Din cetatea de dedesubt, alte vânturi-bocitoare începură să răspundă cu voci grave. Regatul Giuvaierului era în doliu.
La începutul săptămânii, o mână străpunsese cu un ac lung de argint descântat urma lăsată de capul regelui Diamant Întunecat pe pernă. Camerista regală avea mai presus de orice însărcinarea de a netezi așternuturile în fiecare dimineață, dar în ziua aceea uitase perna. În grădinile palatului, regele își dusese mâna la frunte și se prăbușise. După două zile de chin, invocase cu ultimele sale puteri un vânticel și îi încredințase un mesaj, apoi murise în brațele tămăduitorilor neputincioși, lăsând în urmă un fiu pe care abia apucase să-l cunoască și o soție pe care n-o iubise nicio clipă.
Dar oricine îl ucisese nu se mulțumise cu atât.
Când cele dintâi raze ale soarelui poposiră pe mormânt, pasărea sufletului lui Diamant Întunecat țâșni afară. Se înălță într-o explozie de țărână, fără să poposească fie și o clipă pe stâlpul sculptat de la căpătâi, așa cum se cuvenea. Miezul ei luminos ardea orbitor ca un soare mai mic. Vânătorul ochi și trase. Săgeata neagră tăie aerul șuierând crud, dar abia șterse penele cenușii din coada păsării.
Vânătorul clipi cu furie ca să alunge mingea de lumină ce-i juca pe dinaintea ochilor și ținti din nou. O săgeată asemănătoare cu a lui se ridică din alt colț al cimitirului, dar pasărea le evită pe amândouă. Urca tot mai sus, zburând în zigzag și aținându-se către răsărit pentru ca arcașii să aibă soarele în ochi. Săgețile lor negre se înălțară în urma ei inutile.
Vânătorul își coborî arcul, clătinând din cap. Carnea omenească era un chin, numai mâncărimi, dureri și nevoi. Nu era pentru prima oară când pătrundea în Lumea de Mai Jos, dobândind trupul pe care l-ar fi avut dacă n-ar fi refuzat să se nască, dar nu credea că avea să se obișnuiască vreodată.
În jurul lui, somnoruștele se închideau după ce-și făcuseră datoria de a apăra mormintele de jefuitorii nocturni. Arcașul își desprinse năframa de pe obraz. Lumina aurie a dimineții îi accentua paloarea pielii delicate, fără urmă de rid. Din gluga neagră îi curgeau pe umeri șuvițe de păr castaniu-auriu, mătăsos ca al pruncilor nou-născuți. În apele întunecate ale ochilor lui se întrezărea un luminiș având în mijloc o lespede: piatra de jurământ pe care se legase să ducă la capăt această misiune.
Tovarășul său se apropie, masându-și nemulțumit un umăr. Era la fel de palid și la fel de zvelt, dar șuvița care-i scăpase de sub glugă și-i cădea pe frunte era blond-cenușie.
— Soția? îl întrebă.
Vânătorul încuviință. Era păcat că nu uciseseră pasărea în clipa înălțării ei, dar popasurile făcute de suflet în ultima sa călătorie prin această lume erau cunoscute. Familia era, de obicei, cel dintâi.
O altă pasăre își croise drum prin țărâna unui mormânt și, așezată pe stâlpul de căpătâi, își întindea aripile în bătaia soarelui. Era sidefie, cu irizări trandafirii, iar miezul luminos îi ardea cu o lumină albăstruie, potolită, semn că răposatul fusese vârstnic. Își întoarse capul, privind Vânătorii cu un ochi, apoi cu celălalt. Dar nu-i interesa, pentru că nu era pasărea sufletului regelui. O femeie le văzu siluetele zvelte prelingându-se printre morminte cu iuțeala nenorocului.
*
Dacă pășești pe razele aruncate de Lună pe pământ, vei fi toată viața rătăcitor ca ea, spunea o vorbă din popor. La doisprezece ani, când nu se temea de nimic, Nestemata călcase adesea desculță prin lumina albă și rece, rugând Luna s-o poarte cât mai departe de Giuvaier. Și Luna o ascultase: paisprezece ani mai târziu, când pecetea de legătură de pe dosul palmei ei începuse să sângereze, vestind-o că Diamant era în primejdie, ea se afla la izvoarele fluviului Vidros, prea departe ca să-l poată ajuta. Peste numai două zile, în cabina corabiei zguduite de furtuna ce o purta spre casă, privise neputincioasă pecetea înnegrindu-se, semn că el murise.
De atunci plânsese până nu-i mai rămăseseră lacrimi, ci doar remușcări. Cineva îl ucisese și ea nu fusese acolo ca să-l apere, nu fusese acolo ca să-l salveze, nu apucase nici măcar să-și ia rămas bun sau să-i sărute chipul încremenit în moarte. Și, deși cândva, la mânie, jurase că nu-l va mai vedea niciodată, acum fără el lumea i se părea pustie.
O furnicătură în brațul stâng o făcu să tresară. Își trase cu iuțeală mâneca rasei cenușii a Ordinului Călătorilor, descoperindu-și antebrațul. Pe pielea palidă începuseră să apară litere roșiatice, tremurate.
Am găsit sticluța asta printre lucrurile lui, zicea scrisul. Cred că-i sângele tău.
Nestemata îl contemplă înfiorându-se. Corespondența de sânge era un act intim între două persoane ce se încredeau una în cealaltă, și în întreaga lume numai trei oameni aveau sângele ei. Scrisul de pe braț nu semăna cu al niciunuia.
Îmi dau seama că nu-mi poți răspunde, dar poți citi. Azi am primit o vizită neobișnuită. Două făpturi nelumești, dând târcoale grădinii sălbatice. Ochi fără alb. Au fost văzute și în cimitirul Giuvaierului, în zori. Nu știu cine sunt și ce vor, dar poate tu știi ce-i de făcut. Imenia.
Nestemata simți că i se oprește inima-n loc. Era dimineața în care pasărea sufletului lui Diamant trebuia să fi ieșit din mormânt pentru a-l purta către cele șapte popasuri prin care să-și ia rămas bun de la această lume, înainte de a porni către Lumea de Apoi.
Mai citi o dată mesajul și tocmai dădea să-l șteargă, când mâna văduvei regelui adăugă: El n-a trecut pe aici.
Trebuia să o fi costat scump s-o recunoască, dar Călătoarea nu avea timp să se gândească la sentimentele rivalei sale de odinioară. Își trecu palma peste braț murmurând un descântec și scrisul se șterse. Cotrobăi febril în cufărul ei de călătorie, scoase o pană albă și o sticluță cu cerneală roșiatică, își înmuie pana în sângele superiorului ei din Ordin și își scrise o întrebare pe pielea antebrațului.
Răspunsul sosi câteva ore mai târziu. Pasărea nu trecuse pe acolo, dar un Vânător tocmai fusese văzut dând târcoale grădinilor Ordinului.
Nestemata se cutremură. Vânătorii erau suflete care refuzaseră să se nască. Socoteau că aceia care se nășteau erau impuri și că, întorcându-se după moarte, pângăreau Lumea de Apoi. Prezența lor nu prevestea nimic bun.
Își trecu palma peste braț, ștergând răspunsul, apoi scrise:
Spune-mi, dacă ai vrea să ucizi o pasăre a sufletului, cine ar fi mai potrivit decât Vânătorii?
Nu, veni răspunsul grăbit, alungând din cale scrisul ei. Așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Vânătorii vânează demonii scăpați în lumea asta! Nu vânează suflete!
Îl așteptau, scrise ea. Familia și prima iubire, adică Imenia și eu. Și grădina sălbatică era locul unde-i plăcea lui Diamant să se retragă.
Își imagină pasărea lui doborâtă din zbor și sufletul condamnat să rătăcească pe pământ, pierdut, uitându-se pe sine bucată cu bucată, rămânând în final doar o conștiință fără repere și amintiri, fără identitate și scop, îngrozită de propria-i neștiință. O fantomă.
Trebuie să le tai calea Vânătorilor și să-i opresc, scrise ea. Probabil îl vor căuta în continuare. Și știu un loc unde SIGUR se vor duce.
Apoi, fără să mai aștepte răspunsul, se repezi pe punte, strigându-i furtunii să-și schimbe direcția.
*
Pe câmpurile de bătălie, florile-morților cresc lanuri-lanuri, acoperind oasele împrăștiate și armurile ruginite. Când adie vântul, corolele brăzdate de vinișoare sângerii se tânguiesc ușor, ca un rănit a cărui viață aproape s-a scurs. Când însă vântul se stârnește, câmpul se umple de gemete și vaiete și unora li se pare că deslușesc chiar niște ultime cuvinte. Localnicii cred – și cu îndreptățire – că în aceste flori s-au adăpostit sufletele celor căzuți în luptă și neîngropați, pe care nicio pasăre a sufletului nu le-a putut purta pe drumul dintre lumi. Este un păcat de moarte să rupi vreuna și nici nu ar supraviețui într-o altfel de țărână, una care n-a mustit de sânge și n-a fost răscolită de galopul violent al cailor de luptă, pe care nu s-au împrăștiat cioburile descântecelor spulberate și care n-a înghițit lacomă ultima răsuflare a muribunzilor.
Și totuși, în mijlocul câmpului de luptă numit Bocetul Sângelui, unde, cu câțiva ani în urmă, regele Diamant Însângerat își cucerise tronul și porecla, cineva tăiase un cerc larg. Pământul din jur se îmbibase cu seva roșie a florilor, despre care oamenii credeau că e, de fapt, sânge. În centrul cercului, în lumina orbitoare a amiezii, așteptau cinci siluete. Una îi aparținea unei femei înalte, cu părul blond nisipiu tuns scurt și hainele cenușii, comode și nebătătoare la ochi ale Ordinului Călătorilor. Ceilalți patru purtau veșminte asemănătoare între ele: fustanele largi din pânză aspră, încinse cu chimire din piele de care atârnau săculeți cu leacuri și farmece, și veste pe pieptul gol, dându-le la iveală tatuajele de pe brațe. Doi dintre ei erau bătrâni, dar vânjoși, cu bărbi lungi până la piept și plete și mai lungi, aproape albite, cu riduri de râs ca niște raze pornind din colțurile ochilor. Al treilea era roșcat și atât de tânăr, că nici măcar nu încerca să-și lase barbă. Al patrulea era o femeie ciolănoasă și rasă în cap, cu nasul coroiat și pomeții proeminenți, cu pielea uscată de soare și vânt. La centură îi atârnau două toporiști și lângă ea stătea înfiptă în pământ o suliță. Tuspatru aveau dinainte câte o tobă mare, bine prinsă de chimir. Bețele se odihneau pe pielea întinsă, de parcă s-ar fi pregătit de cântat.
Mai devreme vorbiseră și râseseră cu camaraderia celor care trecuseră prin multe împreună, dar acum ascultau toți cu urechile ciulite. Călătoarea descântase vântul cu o vrajă de legare și acesta stătea nemișcat, însă de undeva din lanul de floarea-morților se ridica un vaiet slab: cineva se apropia, încercând să nu facă zgomot.
Clanagk-Eng, căpetenia, scuipă și luă bețele de pe pielea tobei. Fără să mai aștepte un ordin, ceilalți trei făcură la fel. Începură să bată în tobe, bătăi rare, ușoare, patru brațe coborând, patru bețe lovind în același timp patru timpane, apoi celelalte patru bețe atingând pielea care nu se oprise din vibrat.
Cei doi Vânători ieșiră din lan, pătrunzând în cerc. Subțiri în hainele lor întunecate, ca două crâmpeie de nenoroc asmuțite asupra lumii, îi scrutară pe străini cu ochii lor complet negri pe suprafața cărora se oglindeau priveliști stranii. Aveau arcurile deja pregătite. Sub glugi, fețele lor neobișnuite cu arsura soarelui se cojeau pe nas și pe pomeți.
— Plecați! rosti unul dintre ei.
Era imposibil să-i auzi vocea și să nu te înfiori. Nu pentru că ar fi fost plină de ură, de patimă sau de amenințare, ci tocmai pentru că nu conținea nimic: niciun sentiment, niciun accent, niciun freamăt.
Clanagk-Eng își miji ochii și făcu un pas înainte.
— Ce-ar fi să plecaț’ voi, scârnăviilor, pân’ nu vă trimit pe Ceea Lume, de unde venirăț’?!
O zisese fără să se întrerupă din bătutul tobei, pentru că el era cel care dădea ritmul. În spatele lui, Ceallan-Dare, Descântătorul trupei, începu să murmure.
— Vrem doar pasărea, spuse celălalt Vânător, cu o voce la fel de plată ca a primului.
— Singurele păsări de p-aici sunt alea de-o să să găinățeze pă cadavrele voastre vreme de o sută de ani, după ce viermilor le-a fi scârbă să vă mănânce și Ceea Lume n-a vrea să vă primească ‘napoi, zise Clanagk-Eng, care era răspunzător și de insultele ritualice din timpul luptei.
Vânătorul tresări. Clanagk-Eng iuți bătăile tobei și ceilalți îl urmară.
Vânătorii nu erau însă dintre cei care să se întindă la vorbă. Două săgeți zburară din arcuri, una către Clanagk-Eng și cealaltă către Ceallan-Dare. Nici nu se desprinseseră bine că alte două le urmară, trimise către Kennemora și către Ucenicul Gorthe. O pală de vânt le abătu pe toate din drum, ducându-le departe în lanul de floarea-morților. De unde căzuseră se ridicară vaiete, ca și cum săgețile s-ar fi înfipt în carne omenească.
Tobele își iuțiră duruitul. Clanagk-Eng începu să danseze de pe un picior pe altul, urmând ritmul. Îndărătul lui ceilalți făceau la fel. Deschise gura și își urlă provocarea către unul dintre Vânători, care slobozi o săgeată neagră spre inima lui. Vântul o fură și pe asta.
Vânătorul cu păr castaniu lepădă arcul și își trase cuțitul, înaintând spre el. Celălalt Vânător, cel blond, își privi nedumerit arcul, puse o nouă săgeată în el și dădu să-l ia la ochi pe roșcatul Gorthe. Ridicând însă capul, întâlni doi ochi desperecheați, unul albastru și altul verde, privindu-l cu ură de sub o glugă cenușie. Eliberă săgeata și aceasta zbură aiurea. Călătoarea înaintă către el, ușoară ca focurile albastre și înghețate care ardeau în Nordul Îndepărtat. Se mișca în ritmul poruncitor al tobelor și buzele ei murmurau un descântec. Vânătorul blond dădu îndărăt, eliberând săgeată după săgeată, săgeți negre, care nu ucideau numai trupul, ci și sufletul, dar toate se abătură de la țintă.
Era din pricina vântului! Femeia în haine cenușii purta vântul înfășurat în jurul trupului ca pe o armură. Acum că știa la ce să se uite, Vânătorul cel blond îl vedea, o vântoasă vineție de forma unui șarpe, cu un chip omenesc schimonosit de aceeași ură ca fața vrăjitoarei ce-l stăpânea. Apoi femeia ridică o mână și rosti ceva, iar vântul se descolăci de pe trupul ei și țâșni înainte, învăluindu-l pe Vânător și doborându-l la pământ. Călătoarea rosti un cuvânt și vântul se revărsă în el. Furtuna era înăuntrul lui, gonindu-i prin plămâni. Deschise gura să țipe, dar vântul nu lăsă sunetul să iasă. Se strădui să rostească descântecul care deschidea ușa către propria-i lume, dar ceva i-l îndesă înapoi în gâtlejul umflat. Apoi plămânii îi plesniră sub presiunea vântului, care țâșni afară într-un șuvoi de sânge și țesuturi.
— Nuntirea muștelor și adăpătoarea topoarelor, asta ești, urlă Clanagk-Eng, izbind pământul cu călcâiele și întețindu-și bătăile în tobă.
Nu mai avea greutate, nici el, nici ceilalți toboșari. Nu mai existau nici soarele, nici căldura, nici durerile prea multelor nopți dormite pe pământul gol, ci numai ritmul incantației, bubuindu-le în piept ca o inimă imensă, turnându-le putere în vine. Vânătorul se apropie de căpetenia toboșarilor, târându-se negru și nefast pe fața zilei, ca un păianjen pe marmura unei statui. Fără de voie, începuse să se miște în același ritm, al tobelor și al descântecului. Clanagk-Eng zâmbi. Nu era trup omenesc care să reziste magiei tobelor. Deștepta ceva ascuns adânc în tine, dormitând în locuri unde lumina gândului nu pătrundea, o poftă sălbatică ce-ți gonea prin sânge și-ți mișca mădularele.
Duduitul spori. Stropi sângerii din florile strivite țâșneau de sub călcâiele toboșarilor. Părea de-acum că pământul însuși era o tobă în care picioarele lor băteau în ritm. Era un moment în care nu te întrebai dacă brațele te vor mai ține, ci dacă vei mai reuși vreodată să le oprești. Vânătorul cu păr castaniu încercă să se împotrivească, dar trupul refuză să-l asculte. Se mișca de-acum în același pas cu bătrânul. Vânătorul își cumpăni cuțitul, căutând să-l arunce. Kennemora lăsă toba deoparte și păși alături de Clanagk-Eng, dansând în același ritm cu el, cu sulița pregătită.
— Patru corbi să-ți ducă oasele în cele patru vânturi / Patru zefiri să-ți poarte părul în cele patru zări / Să nu ți se mai întâlnească mână cu mână, ochi cu ochi și genunchi cu genunchi pân’ nu s-a-ntâlni Luna cu Soarele, răcni Ceallan-Dare și în aceeași clipă Kennemora azvârli sulița.
Vârful acesteia pătrunse în pieptul Vânătorului, sub claviculă. El urlă împleticindu-se, dar durerea îl ajută să se smulgă de sub stăpânirea ritmului. Își trase gemând sulița din rană, se feri pe sub brațul Kennemorei evitând lovitura toporiștii ei, aruncă o privire către tovarășul său fără suflare și se năpusti afară din cerc, în lanul de flori ale morții care i se încurcau printre glezne.
Un vaier venea pe urma lui. Se răsuci și o zări pe Călătoare alergând după el prin lan, în timp ce florile se culcau la pământ dinaintea ei, căci în fața femeii gonea vântul, deschizându-i o cărare lată. Era un vânt războinic, unul dintre acelea care își uită menirea și dau la nesfârșit roată vechilor câmpuri de luptă, tânjind după iureșul glorios al bătăliei. Acesta era mânjit deja de sângele celuilalt Vânător și hăulea triumfal. În jurul lui, florile morții tălăzuiau ca o mare și deasupra lor se ridicau gemete, horcăituri, plânsete, ca și cum morții înșiși ar fi gonit pe urmele Vânătorului.
Se împiedică de o platoșă lepădată printre rădăcini și se prăbuși în genunchi. Veșmântul negru îi era îmbibat de sângele scurs din rană și vederea începea să i se întunece din pricina durerii. Nu mai putea lupta și nu mai putea fugi. Cu o mână tremurândă, își atinse umbra și rosti descântecul care deschidea ușa către lumea sa. Umbra se desprinse de pământ și pluti în aer dinaintea lui, mai întâi întunecată, apoi limpezindu-se și dând la iveală între contururile ei piatra rotundă din Luminișul Jurământului. Vânătorul se ridică și se azvârli cu disperare înainte. Simți atracția propriei lumi cuprinzându-l, gata să-l poarte departe, dar ceva îl apucă de picioare, ținându-l pe loc. Era vântul și în spatele lui se apropia Călătoarea, cu o flacără dansându-i pe vârfurile degetelor, iar după ea venea femeia cea cheală, cu câte un topor în fiecare mână. Vânătorul simți un șuvoi fierbinte scăldându-i vintrele și urlă de groază și umilință. Două mâini se iviră în cadrul umbrei și el le prinse cu ultimele puteri. Simți strânsoarea vântului cedând, auzi o voce deformată de ură răcnind cuvinte, apoi ceva îi șuieră pe deasupra capului și, în sfârșit, răcoarea propriei lumi îl înconjură.
*
— Știi, cred că n-a mai fost niciodată așa de ascuțită, zise Kennemora, așezându-se pe un buștean lângă Călătoare.
Bărbătoasă și directă, preocupată numai să lupte, să bea și să fută, Kennemora nici că putea fi mai diferită de Nestemata, prințesă înrudită cu linia regală a Giuvaerului. Dar când Nestemata cădea pradă furiilor ei mocnite, Kennemora era singura care îndrăznea să se apropie de ea.
Nestemata continuă să-și plimbe gresia peste vârful suliței Kennemorei.
— Păcat că toporișca aia s-a dus în Lumea de Apoi, continuă toboșara. Era o toporișcă bună.
— Nu scapă Vânătorul ăla așa ușor! șuieră Nestemata fără să-și ridice ochii. Nu-l las eu s-o șteargă în lumea lui și să se vindece de dureri. Nu câtă vreme am arma care l-a rănit!
Gresia hârșâi cu violență pe fier, subliniindu-i spusele. Nestemata știa că undeva, în aceeași clipă, Vânătorul se zvârcolea de durere.
— De ce nu ești mulțumită? Am omorât unul, l-am pus pe fugă p-ăllalt și nu ne-am ales nici măcar c-o zgârietură, zise Kennemora.
— Pentru c-am dat greș, răspunse Călătoarea. Trebuia să-l omorâm și pe al doilea. O să se întoarcă după pasăre. Acum trebuie s-o găsesc înaintea lui și s-o apăr până părăsește lumea asta.
— Și nu știi tu unde s-a dus? Cine-l cunoaște mai bine ca tine?
Nestemata clipi alungându-și lacrimile. Își aminti mesajele răzlețe care îi apăruseră uneori pe braț după despărțirea lor, scrisul acela familiar pe care-l ștersese fără să-l citească. Pusese mândria mai presus decât dragostea și acum nu mai avea nimic: nici trecutul, strâns împletit cu al lui Diamant, nici prezentul clădit pe minciuna că nu-l mai iubea și nici viitorul, redus la răzbunarea pe care jurase s-o abată asupra ucigașilor lui.
— Cred că știu unde s-a dus, dar… dacă greșesc?
— Hai mai bine să dăm de ăla care l-a tocmit pe Vânător! propuse Kennemora. Îl convingi tu să-l facă să se retragă.
— N-are rost, zise Nestemata. Odată ce Vânătorii au jurat să îndeplinească o misiune, nu mai pot sălășlui în Lumea de Apoi până n-o duc la capăt. Și, dacă mor înainte s-o încheie, sufletele lor rămân aici.
Ceilalți trei toboșari stăteau pe vine ceva mai la o parte, trecând între ei o ploscă cu rachiu, din care luau cu grijă numai câte o înghițitură.
— Nu înțeleg de ce-i pa…, zise roșcovanul Gorthe, apoi se uită instinctiv către Călătoare și continuă, vorbind mai încet: Nu înțeleg de ce-i pasă. La cum s-a purtat regele cu ea, ar trebui să se bucure c-a murit. De ce-i așa de furioasă?
Ceallan-Dare clătină din cap. Era silit să tacă, întrucât timp de o oră sau două după o luptă nu putea vorbi decât cu Glasul Marilor Descântece. Răspunse așadar Clanagk-Eng:
— Pentru că i s-a lipit de inimă, măi băiete! Tare mult l-a mai iubit!
— Dar… protestă Gorthe. A luptat alături de el chiar aici, pe câmpul ăsta! Și el s-a însurat cu alta și pe ea a silit-o să se înroleze în Ordin.
Ceallan-Dare mârâi scurt și-i trase o palmă peste ceafă. Lămuririle le lăsă pe seama lui Clanagk-Eng.
— Dac-ai fi numa o țâr’ mai oaie, zău c-ai behăi, mă băiete! Ordinu’ nostru îi singuru-n care nu să intră cu forța. A intrat c-așa a vrut ea și o să-l răzbune c-așa are chef și nu tre’ să îi esplice de ce unui țângău ca tine, care nu poa’ să convingă o scânte’oară să s-aprindă. Porniși focu’?
*
Vânătorul reveni în Lumea de Mai Jos și rana de sub claviculă îi pulsă dureros, făcându-l să cadă într-un genunchi. Nu se vindecase în timpul Trecerii în Lumea de Apoi și nici apele Lacului Tămăduirii nu o făcuseră să se închidă.
Noul său tovarăș se aplecă îngrijorat deasupra lui. Vânătorul îi permise să-i desfacă veșmântul la piept. Pielea din jurul rănii se înroșise și era fierbinte. Îi făcu semn celuilalt să-i dea plosca. Turnă apă pe rană și răceala ei îl mai alină.
— Trebuie s-o ucid, zise Vânătorul printre dinți. După ce ne terminăm misiunea, trebuie s-o ucid pe vrăjitoare. Altfel o să mă chinuie mereu.
După o vreme, durerea rănii se mai domoli. În schimb, o fiară prinse să-i roadă stomacul pe dinăuntru. Scoase un soi de piatră rotundă și tare din tașcă, mușcă din ea și înghiți strâmbându-se. Locuitorii acestei lumi o numeau „pâine”. I-o întinse și celuilalt, care clătină din cap.
— Când ești în Lumea de Mai Jos trebuie să mănânci mâncarea lor, oricât de scârboasă ți se pare, îi explică Vânătorul. Trupul ăsta are nevoie de ea.
— Nu vreau să mă murdăresc cu mizeria lumii ăsteia, zise celălalt. Am… am auzit de la alții că, dacă primești prea mult din ea în tine, începi să te transformi. În…
Șovăi, apoi adăugă, îmbujorându-se de jenă:
— În ei.
— Se poate, zise Vânătorul. Dar, dacă nu asculți de nevoile trupului ăstuia, el te va pedepsi.
Stătură un timp în tăcere. Vânătorul culese o pietricică de pe jos.
— Uite! zise el. Nu toate lucrurile de pe lumea asta sunt urâte.
Era o pietricică ruginie, cu dungi subțiri, albe și cu suprafața lustruită. Fusese cândva într-un râu, dar cum oare ajunsese atât de departe de apă? O ridică la ureche și pietricica începu să toarcă ușor, spunându-i o poveste pe limba ei. Și-ar fi dorit să o înțeleagă.
— Asta a fost îmblânzită de om cândva, zise el.
— E doar o piatră ca toate pietrele, ridică celălalt din umeri.
Vânătorul vru să protesteze, pentru că nu mai era altă piatră care să aibă aceleași dungi albe, în aceleași locuri și care să spună aceeași poveste. În aceeași clipă, însă, rana îl înjunghie din nou, așa că scrâșni din dinți și tăcu.
— Poate de aceea n-ai reușit să ucizi pasărea, zise într-un târziu celălalt. Poate că Lumea de Mai Jos te-a corupt prea tare.
— Pasărea asta nu s-a dus acolo unde ar fi fost firesc să se ducă, se apără Vânătorul. Nici măcar pe câmpul de bătălie nu a apărut. Nu e o pasăre ca toate celelalte. Dar mai avem de vizitat locurile greșelilor lui.
Piatra care se numea pâine îi lăsase o arsură în gâtlej. Își strecură pietricica în gură și și-o plimbă pe limbă. Era netedă și răcoroasă.
*
Vânticelul căruia regele muribund îi încredințase cel din urmă mesaj al său încetase de mult să mai existe, înghițit de un vânt tropical. Era o soartă comună adierilor mici. Pierise înainte să vadă lumea, înainte să-și cunoască puterile, înainte să scuture un copac înflorit, să poarte mirosul dulce al pâinii coapte, să se strecoare prin părul înmiresmat al unei femei sau să facă măcar câteva pozne, ca un copil ce era. Dar nu înainte să primească o misiune. Și, știindu-și soarta cea mai probabilă, vânticelul își rostise mesajul ori de câte ori se întâlnise cu vreo altă vântoasă, și o făcuse cu atâta patimă, încât veni un moment când, în întreaga lume, toate vânturile vorbiră cu grai omenesc, purtând pretutindeni ultimele cuvinte chinuite ale cuiva care era deja în mormânt.
Iubirea mea, îți vorbesc cu ultimele puteri de pe acest pat al suferinței din care știu că nu mă voi mai ridica. Am fost ucis de dușmanul nostru comun, dar nu doresc să mă răzbuni, jelea vântul pătrunzând noaptea prin hornuri.
Am încercat să fiu un rege cât mai bun pentru poporul meu, dar am fost un rege lipsit de bucurie, pentru că toată bucuria mea erai tu, vuia furtuna perpetuă de deasupra Mării Indigo.
Moartea ar fi o eliberare dacă n-aș ști că nu te voi găsi acolo unde mă duc, șoptea o briză matinală prin frunzișurile muntelui zeilor, Arhama.
Aș vrea să te mai văd o ultimă oară, nu ca să îți cer iertarea, pe care n-o merit, ci fiindcă ai fost și vei rămâne balsamul sufletului meu, șuiera crivățul gonind printre turlele străvezii ale palatelor de gheață din Nordul Însingurat.
Chipul tău e singurul lucru pe care vreau să-l iau la drum cu mine, șopteau, urlau, jeleau și murmurau vânturile din întreaga lume. Vino la locul greșelii mele! Îmi voi petrece ultimele zile de pe această lume așteptându-te acolo.
Și, până la urmă, mesajul ajunse la cea căreia îi era destinat.
Dar nu era singura care îl auzise.
*
Inima Călătoarei bătu mai tare în timp ce pătrundea prudentă în luminișul în mijlocul căruia se înălța Copacul Dintâi, în fața căruia ea și Diamant își juraseră credință și unde reveniseră câțiva ani mai târziu, cerându-i să-i dezlege de promisiune. În acea primă noapte, plini de vise și speranțe, își săpaseră jurământul în coaja Copacului și el li-l primise. A doua oară, cu rănile războiului abia vindecate, stătuseră unul lângă altul aproape fără să se privească și-și rupseseră legământul. Căci, insistaseră sfetnicii, un prinț bastard ajuns rege avea nevoie de o soție dintr-o familie regală dacă voia să-i fie recunoscută domnia. Foșnind nemulțumit, Copacul le acceptase cererea și jurământul cioplit în scoarța sa se ștersese. Nestemata plecase prima, fără să spună un cuvânt și fără să se uite-napoi.
N-ar fi crezut niciodată că avea să pătrundă în luminiș pentru a treia oară. Copacul Dintâi se înălța neschimbat, căci pentru el timpul suferinței ei însemna abia o clipită. Era atât de gros, încât zece bărbați abia l-ar fi putut cuprinde și scoarța lui cenușie era acoperită de jurămintele făcute de oameni încă din vremuri devenite acum istorie. Sprijinise cerul să nu cadă în ape în zilele Facerii Lumii, fiind unul dintre cele dintâi lucruri făurite de zei, la fel cum bucata de pământ în care își înfigea rădăcinile groase fusese cel dintâi uscat. Era atât de bătrân, încât frunzele, cândva verzi, i se îngălbeniseră cu toatele, de parcă ar fi trăit o toamnă fără de sfârșit.
Nestemata se simțea vulnerabilă fără nici măcar o adiere de vânt care să-i slujească drept platoșă, însă nu-l putuse aduce aici: copacii și vântul erau dușmani. Nu se vedea nici urmă de Vânător. Nu se vedea însă nici pasărea, ceea ce în sine era un avertisment că dușmanul pândea ascuns prin preajmă.
Kennemora o urmă cu sulița deja pregătită. De data asta își lăsase toba deoparte, ca să se poată mișca mai iute.
O săgeată neagră țâșni din tufișurile de pe marginea luminișului.
Ascunse în desișuri, tobele începură să duruie ca o furtună ce se anunța undeva departe. Vânătorul își văzu și cea de-a doua săgeată ratând ținta. Săgețile Celuilalt nu se dovediseră nici ele mai norocoase. Își șterse cu mâna tremurândă fruntea acoperită de o sudoare rece și încercă să gândească. Era pe jumătate năuc de durere. De când revenise în Lumea de Mai Jos, rana nu-i dăduse pace aproape deloc și, ducându-și mâna la ea, descoperi că începuse să sângereze ușor.
— Ah, da! șuieră el. Femeia știe Magia Sângelui!
Celălalt îl privi nedumerit.
— De-aia n-au lăsat-o să se mărite cu regele.
Cel care îl tocmise pomenise despre asta, dar el nu făcuse legătura.
— Uite, zise Vânătorul, arătându-i glifele desenate pe frunțile celor două femei. Vrajă de protecție cu sânge.
Săgețile lor n-aveau să-i nimerească, dar vrăjile protectoare aveau limitele lor. Ei doi puteau continua așa cum plănuiseră. Își puse arcul pe spate și se repezi în poiană. Singur. Călătoarea nu știa despre Celălalt și ăsta era un avantaj pe care voia să-l păstreze. Își trase sabia și se năpusti asupra ei, dar femeia cu sulița îi tăie calea, zâmbindu-i cum i-ar zâmbi un carnivor prăzii sale dac-ar putea. Trupul i se mișca în ritmul tobelor, care se întețise. Își repezi sulița spre el și el o pară și sări în lături. Ea îl atacă din nou și din nou și el dădu înapoi, apărându-se, atrăgând-o după sine.
Simți ritmul învăluindu-l, mișcându-i picioarele, gonindu-i prin vine, dar de data asta nu i se mai opuse, ci se lăsă luat în stăpânire. Se pregătise dansând în păduri sau prin lanuri sub privirile dezaprobatoare ale Celuilalt, până când trupul lui își însușise instinctiv mișcarea. Se simți purtat pe sus, ușor ca aerul. Rana nu-l mai durea. Blocă o lovitură a sulițașei și se feri de o alta care-i șuieră pe la ureche. Văzu o deschidere și lovi, făcându-i o tăietură în brațul drept. Femeia icni. Rana însă nu începu să sângereze. Vrăjitoarea o ajuta cu magia ei!
— Hai să vedem cât pot să te tai până-ncepe să te doară prea tare, râse el.
Se răsuci în jurul ei ca un vânt și reuși s-o rănească în braț, în pulpă. Vârful suliței ei îi brăzdă dosul palmei. Vânătorul își luă avânt pe trunchiul unui copac, sări peste capul ei răsucindu-se prin aer și dădu s-o lovească în spate, dar ea se lăsă într-un genunchi și se răsuci, rănindu-l în gambă. Vânătorul se împletici în lături și chiar atunci un junghi cumplit îi sfâșie pieptul.
Călătoarea ținea în mână un vârf de suliță și își trecea gresia peste el murmurând ceva. Durerea întunecă privirea Vânătorului. Se aruncă instinctiv într-o parte și simți ceva șuierând și izbind locul unde stătuse. Sări în picioare și scutură din cap, ascultând cu încordare șuieratul suliței. Se feri din nou la timp și reuși să pareze, deși vederea abia i se limpezise. Ritmul se năpustea asupra lui ca o avalanșă de pietriș, furându-i terenul de sub picioare. Îi era imposibil să-l mai urmeze.
Apoi, deodată, tobele se poticniră. Numai cât o bătaie de inimă. Dar, când își reluară cadența, sunetul păru împuținat și o auzi pe vrăjitoare strigând: „Nu!”
Vânătorul se simți inundat de un sentiment de triumf. Cât timp sulițașa o apărase pe Călătoare, tovarășul său se apropiase pe furiș de toboșarii ascunși și îl doborâse pe Descântător, așa cum plănuiseră. Sulițașa și vrăjitoarea schimbară o privire, apoi femeia cheală se repezi în tufișuri, în ajutorul tovarășilor săi. Vânătorul se răsuci către Călătoare.
Ea dădu îndărăt, dar murmura deja un descântec. O negură deasă începu să se prelingă dintre copaci.
Când negura se împrăștie, târându-i-se rece și umedă pe piele, Vânătorul nu mai era în poiană. Îl înconjurau zidurile unei cetăți și fiecare cărămidă era un trup omenesc, trupuri peste trupuri, moarte, schilodite, cu săgeți și capete rupte de sulițe ieșind din răni, cu guri căscate și fețe strâmbate de agonie și zidurile se strângeau în jurul lui și în ele nu se vedea nicio poartă, nicio ieșire, doar arhitecturi complicate din cărămizi umane, cu sânge închegat în loc de mortar. Vânătorul dădu înapoi icnind și, la auzul vocii lui, sute de ochi se deschiseră, ochi sticloși, ochi acoperiți de sânge, orbite goale, perechi în care stângul privea fix înainte în timp ce dreptul rămânea dat peste cap, arătându-și albul. Și, cu o lipsă de grabă pe care numai morții o pot avea, ochii aceștia îl căutau pe el, sute de pleoape clipind ca și cum zidurile ar fi fost asaltate de fluturi grotești, sute de globi oculari răsucindu-se lent. Și, când aveau să-l găsească…
— Nu sunteți aici! murmură Vânătorul.
Ca de-atâtea ori în ultimele zile, mâna lui căută pietricica ruginie și se încolăci în jurul ei. Pietricica toarse fericită.
— Tu ești aici, tu ești reală! murmură el.
Uneori tot ce aveai, tot ce-ți rămânea, era ritmul. Dar, pentru un toboșar demn de toba sa și de sângele strămoșilor, asta era de ajuns. Clanagk-Eng privi cu coada ochiului către ucenicul Gorthe, care stătea cu brațele pe lângă trup, privindu-l prostit.
— Ce stai și te uiți ca broasca-nainte să sară-n tigaie, fecioraș? Bate colea, că-i nevoie de noi!
Descântătorul lor era scos din joc. Dar ritmul era putere.
Clanagk-Eng scoase un hăulit, ridică ambele brațe în aer și le coborî cu putere asupra tobei. Tatuajele care-i acopereau pieptul și brațele se închiseră la culoare, devenind mai negre ca păcura. Simți ritmul curgându-i prin vine și-l mână prin brațe și bețe către pielea nerăbdătoare a tobei, care-l primi vibrând ca o femeie dornică.
Unul din blestemații ăia cu ochii numai negru se ivi dintre tufe și înaintă către el. Tânărul ucenic dădu să lase toba și să taie calea arătării.
— Treci la locu’ tău, băiete! îi strigă Clanagk-Eng. Ce vreai, să te tăi în săbii cu el? Numa toba ne mai scap-acuși!
Băiatul își ridică brațele, cu chipul schimonosit de furie, și le coborî asupra tobei. Arătarea șovăi o clipă, apoi decise în mod înțelept cine era cel mai periculos dintre ei doi și înaintă către Clanagk-Eng.
— O mie de năluci blestemate / Să te joace zi și noapte…
Descântecul său n-avea nicio putere, dar știa că, în luminiș, Călătoarea, alertată de semnalul lui, murmura aceleași cuvinte.
Scoțând un hăulit jos, fără cuvinte, căpetenia toboșarilor schimbă din nou ritmul cu unul săltăreț, de joc și copacii din jur prinseră să freamăte. Pe scoarța lor se iviră chipuri strâmbe, cu gurile ca niște goluri de întuneric. Erau duhurile oamenilor ce se legaseră cu copacii aceștia, încercând să fure nemurirea, pe vremea în care plantele mai colindau prin lume. Acum se deșteptaseră din somnul de veacuri în care îi cufundase plictiseala statului pe loc și, însetate de viață, ieșeau la dans, răsucindu-se printre trunchiuri, hăulind, învârtejindu-se în jurul arătării din Ceea Lume și încercând s-o prindă în horele lor. Blestemăția se apăra, numai că sabia era neputincioasă în fața nălucilor.
Kennemora se ivi neauzită din tufișuri, cu toporișca pregătită.
Clanagk-Eng zâmbi. Uneori tot ce aveai era ritmul. Asta și încrederea că tovarășii tăi aveau să-și facă partea lor.
Vânătorul se răsucea într-un cerc lent, luptându-se cu spaimele pe care vraja ei i le trezise în minte. Nestemata își trase spada și se apropie. Nu era o luptătoare precum Kennemora, dar știa să mânuiască o armă suficient cât se apere. Sau să ucidă.
Creatura bâjbâia în continuare, murmurând ceva. Călătoarea îi studie pielea netedă ca de copil, părul fin, chipul palid, ochii stranii, complet negri, în care se oglindeau imagini din altă lume. Nu trebuia decât să-i înfigă spada în pântece. Sau în spate.
Ar fi fost corect, își spuse ea. Într-o înfruntare față în față, el ar fi fost mult mai îndemânatic, mult mai iute. Nu exista împrejurare în care ei doi să poată lupta cu șanse egale. Vânătorul se opri în fața ei, privind-o fără s-o vadă. Nestemata ridică mâna, gata să lovească. Kennemora n-ar fi șovăit.
Și-n clipa aceea, el întinse fulgerător brațul și o atinse. Tresări surprins, apucă în pumn piepții tunicii ei și o trase mai aproape, în timp ce sabia lui i se repezea în întâmpinare, înfundându-i-se în pântece și ieșindu-i prin spate.
Călătoarea țipă și-i căzu la picioare
Vraja pe care o țesuse se spulberă.
Privirea Vânătorului se limpezi. Ridică spada pentru o nouă lovitură.
Ceva străbătu luminișul ca un fulger.
— Nu! strigă Nestemata în timp ce pasărea sufletului își înfigea ghearele cu furie în fața Vânătorului, lovindu-i capul cu aripile și dând să-i scoată ochii cu ciocul.
Vânătorul încercă s-o apuce, dar pasărea se îndepărtă în zbor, apoi reveni și mai feroce. Vânătorul își scoase cuțitul și izbi la nimereală, reușind să-i brăzdeze pieptul. Pasărea își înfipse ghearele în obrazul lui. Vânătorul șuieră de durere și o apucă în ambele mâini. Ciocul ascuțit îi sfârtecă mâna dreaptă, dar el reuși să nu o scape. Își puse mâna stângă în jurul gâtului păsării, gata să i-l frângă.
Scâncind de durere și de groază, Nestemata se târî prin poiană către vârful de suliță și-și trecu din nou gresia peste el, cu furie.
Vânătorul țipă și căzu în genunchi, scăpând pasărea, care se îndepărtă fâlfâind greoi.
În tufișuri, tobele răpăiră a moarte.
Leave a Reply