ilustrație de J.R.R. Tolkien
(nota bene-gesserit: traducerile poemelor și ale pasajelor critice, biografice și autobiografice îmi aparțin, fiind pentru prima oară traduse în limba română)
Povestea lui Éarendel sau Eärendel o știm, așa cum ne este relatată în Silmarillion și reiterată în cântec în Stăpânul inelelor: bravul corăbier care părăsește țărmurile unui Pământ de Mijloc (Beleriand) stăpânit de maleficul Morgoth, „îngerul” căzut, pentru a cere sprijinul (intervenția armată, cum am spune astăzi) valarilor celor luminoși care trăiesc pe Tărâmul Binecuvântat (Aman). Curajul și eroismul său salvează in-extremis lumea oamenilor și a elfilor – învinși și aproape complet subjugați de Morgoth – și încheie saga silmarililor, nestematele făurite de Feanor, pricina tuturor nenorocirilor care s-au abătut asupra Pământului de Mijloc. Drept răsplată pentru eroismul și curajul său marinăresc, Eärendel este preschimbat în steaua amurgului (luceafăr) devenind el însuși călăuză și patron pentru marinarii de pretutindeni. Puțini știu însă că Eärendel a fost chiar primul licăr din puzderia de constelații ce împânzesc bolta creației mitologice tolkeniene.
1. De la omilii anglosaxone la un „Luceafăr” britanic
În 1914, pe când era student la Oxford, Tolkien se adâncise în lectura poeziei anglosaxone, pe care o găsea adesea intolerabil de plicticoasă, chit că era îndrăgostit de limbaj. Într-una din zile, în timp ce trecea căscând prin versurile lui Cynewulf, ochii i s-au oprit asupra următorului pasaj: Eala Eärendel! engla beorhtast / ofer middangeard monnum sended, „Ave, Eärendel, cel mai luminos dintre îngeri, deasupra pământului de mijloc, trimis printre oameni!” Numele Eärendel (sau Éarendel) l-a atins într-un fel cu totul aparte. Iată ce avea să spună mai târziu, într-un interviu, despre acel moment hotărâtor pentru soarta Pământului de Mijloc: „Am simțit o înfiorare ciudată, de parcă ceva se deșteptase în mine, pe jumătate amorțit de somn. Acele cuvinte tăinuiau ceva nespus de distant, straniu și frumos, ceva dincolo de engleza veche… Nu cred că e impropriu să spun că acel fior ciudat își are originile într-o lume mai veche”.
Dar cine era Éarendel? Această întrebare a generat o căutare de-o viață.
Versurile lui Cynewulf erau despre un sol angelic sau un sol al lui Hristos. În dicționar, cuvântul e definit ca rază luminoasă, sau lumina zorilor. Tolkien îl vedea ca pe o rămășiță dintr-o limbă ce antedatează anglosaxona, ba chiar și creștinismul. (Între timp au fost descoperite nume precum Aurvandil și Orendil în izvoare străvechi, ceea ce confirmă ipoteza lui Tolkien. Aceste forme provin probabil din același strămoș, dinainte ca trunchiul limbilor germanice să se răsfire. Dar semnificațiile proprie și metaforică a numelui sunt necunoscute.) Plecând de la definițiile din dicționar precum și de la poemul lui Cynewulf, unde Éarendel este descris ca fiind deasupra acestei lumi, Tolkien și-a închipuit că Éarendel nu e nimeni altul decât cârmaciul Luceafărului, planeta ce prevestește zorii. Întâlnim acest motiv al cârmaciului ceresc în mai toate mitologiile antice, cele mai cunoscute exemple fiind Ra și Helios, care poartă soarele de-a lungul bolții cerești într-un car/corabie.
Astfel, prima apariție a lui Éarendel și deci prima bucățică de mythos tolkienian ia forma unei poezii în trei strofe, compusă în septembrie 1914 și intitulată „Călătoria lui Éarendel, Steaua Amurgului”:
Din potirul Oceanului, Éarendel s-a ivit
La marginea lumii de mijloc, obscură
Dinspre porțile nopții, crâmpei de lumină
Străbate hotarul amurgului,
Și-azvârlindu-și solie o scânteie-argintie
Pe răsuflarea-nsorită a Zilei în foc sfârșită,
Gonește-n apus spre chindie.
Iar Éarendel fugi de-acel cârmaci fioros
Dincolo de hotarele gliei întunecate,
Sub margini de-Ocean unde-i beznă și-alean,
În urmă, lumea-și înalță pânzele toate;
Și-auzi popoare veselindu-se-n soare,
Și-auzi plânsul lor în van.
Iar lumea se scufundă în ceață și undă
În drumul ei printre ani.
Trecu luminat printr-un hău ne-nstelat
Ca un far pe-o insulă-n mare
Și-n tărâmuri întinse, de muritori necuprinse
Singur pribegea făr’ de zare
Pe urmele Soarelui din corabia laptelui
Navigând bolta cerească,
Pân’ ce-a sa strălucire pieri în zorire
Și căzu răpus cu Răsăritu-n privire.
La scurt timp, apare și primul poem care leagă călătoria lui Éarendel de primele elemente constitutive ale mitologiei tolkeniene, intitulată The Shores of Faery și gândită ca prima parte a unui poem mai lung, Călătoria lui Éarendel.
Dincolo de Taniquetil
În Valinor.
O, la apus de Soare, la răsărit de Lună
E Sălașul-port al Stelei, far –
Turnul alb al Pribeagului,
Și stânca din Eglamar,
Unde Vingelot poposește
Cât Eärendel privește
La minunăția ce se-ntinde-n zări,
De-aici și până-n Eglamar
Departe, dincolo de Taniquetil
În Valinor, în depărtări.
2. Eärendel – erou prototipic pentru Tolkien
Eroismul lui Éarendel este eroismul exploratorilor care se avântă spre țărmuri necunoscute, și nu pare deloc întâmplător că scrierea poemului coincide cu expediția lui Sir Ernest Shackleton în Antarctica, din acea vară. Este un spirit rătăcitor, tratat în manieră romantic-medievală, un pribeag navigând pe alte căi decât majoritatea, un fugar în căutarea singuratică a unui ideal eluziv. În el arde pasiunea pentru ceea ce Tolkien numea „imaginarul feeric” sau de basm (faery). Potrivit criticului John Garth,
Aventura marinarului este cea a tipului romantic/cavaleresc dotat cu „prea multă imaginație”, care nu se mulțumește cu dezideratul iluminist de-a examina lumea în detalii tot mai mărunte. Éarendel sparge toate tiparele convenționale în căutarea autorealizării, într-o confruntare cu sublimul natural. Dintr-o perspectivă religioasă, neexprimată, el caută să zărească chipul lui Dumnezeu.
Însă Garth se oprește aici, fără a face o observație crucială, din punctul meu de vedere: aceeași pasiune și curiozitate o întâlnim la personajele principale din Hobbitul și Stăpânul inelelor. Éarendel, sau Eärendel, cum avea să fie ortografiat ulterior, preluând convențiile fonetice din limbile inventate de Tolkien, este prototipul eroului tolkenian. Curiozitatea, setea romantică de cunoaștere neintermediată (prin studiul „tomurilor”) îi mână în principal pe Frodo, pe Bilbo și pe ceilalți hobbiți în aventura lor primejdioasă. Dorința de-a explora lumea, de-a o cunoaște nemijlocit și de-abia mai apoi de-a o împărtăși și altora. Această experiență neintermediată a lumii mari, ce se află dincolo de orizonturile cunoașterii lor, se opune unui alt tip de cunoaștere, specific mai degrabă idealurilor iluministe, atât de frumos rezumat de Eminescu în imaginea bătrânului dascăl, cu haina roasă-n coate, uscățiv și gârbovit, aplecat asupra tomurilor peste care strălucește lumina lunii (Scrisoarea I).
3. Prizonierii turnului de fildeș: decădere și melancolie
Avem și astfel de personaje „iluministe” în Tolkien, și de regulă sunt fie decăzute, fiindcă au pierdut contactul cu lumea vie, organică, din jur, fie pasive și neputincioase în fața răului care se răspândește din Mordor. În primul caz, îl avem pe Saruman, care în carte (și mai puțin în film) ajunge să respingă orice posibilitate ca Inelul Suprem să se afle în continuare pe Pământul de Mijloc, pentru că tomurile spun altceva, și tomurile nu se înșală. Mai mult, afundat tot mai puternic în teorii și filosofii rupte de realitatea existenței, devine un utopist, în cel mai stalinist mod cu putință: disprețuiește viața și o pune mai prejos de ordine. Or, Tolkien s-a ferit întotdeauna de acest tip de utopism (cu valențe distopice), fiind mai întâi de toate preocupat de prezervarea vieții. În al doilea caz, îl avem pe Denethor, căruia timpurile i-au hărăzit să fie un lider providențial („all we have to decide is what to do with the time that is given us” spune Tolkien prin gura lui Gandalf, fiind probabil povața sa de căpătâi), dar care, pierdut printre tomuri străvechi și filosofii rupte de realitate, se dovedește slab, neputincios și anti-eroic, până la urmă. Este și principalul motiv pentru care atlanții lui Tolkien (numenorienii) se abat de la calea cea dreaptă și ajung să vâneze nemurirea, închipuindu-se mai presus ca valarii.
Leave a Reply