Cezarina Anghilac reușise în proza scurtă să bifeze cam tot ce putea fi bifat în România. După un volum de debut foarte bine primit de public și mai multe povestiri publicate în mai multe antologii și reviste, câteva dintre ele bucurându-se de o foarte mare considerație în rândul criticii literare, variind de la Fantasy la realism, iată că a venit vremea să-și încerce puterile și cu romanul. Astfel, la cinci ani după „Cine doarme și visează” a apărut primul volum, „Promisiuni de sânge”, al romanului Fantasy „În cercul fiarei”, la Crux Publishing. Un timp destul de lung, dar, așa cum știm, lucrurile bune merită să fie așteptate.
Începând de la acțiunea poveștii „Fiară”, care îi și ține loc de prolog, de data aceasta povestită de însăși protagonista Slievi, romanul începe prin a spune trei povești în paralel, a acesteia, a lui Urza, căpetenia unei cetăți nocte, fratele ei, și a oblicitorului Faruz. Dacă în cazul femeii care a adoptat puii de kirb și al înscăunatului situația ne este clarificată încă de la început, motivele pentru care ea se află în exil, cu Miarys şi Mioja adoptați ca propria ei copii, iar el la conducerea așezării fiindu-ne destul de clare, despre Faruz ne vom dumiri abia după mai multe capitole.
„În luminările ce-au urmat, am început să născocesc fel de fel de pricini pentru a mă îngriji de una singură de creșterea kirbilor și, dat fiind că noua ocupație îi răpea fratelui meu prea mult timp pentru a se interesa de soarta micilor fiare, nimeni nu mi-a pus la îndoială poruncile. Rareori trecea Urza pe la noi, însă niciodată nu se arăta surprins de ceea ce vedea. Zăbovea cât să bea un pocal cu vin aspru de mere sălbatice și să se minuneze de cât de repede creșteau puii, după care pleca strănutând, de parcă ar fi umblat numai prin locuri colbuite.”
Romanul debutează, de altfel, destul de solicitant. Pe de o parte, multitudinea de termeni introduși și neexplicați – faptul că ei se explică pe sine prin acțiune e un mare plus, de fapt –, cum ar fi oblicitori, hrivari, sarcopți, sarzi, larpii, urchemiști, morb și altele îl fac pe cititor puțin confuz în primele pagini. Pe de altă parte, mecanica lumii e și ea stranie, succesiunea luminii și întunericului nefiind date, aparent, de mișcarea planetei, ci de cu totul alte fenomene, care adaugă și alte aspecte dinamice. Vei descoperi, parcurgând paginile, că negura aduce cu sine forțe cinetice, iar lumina se materializează în picături. Vei afla că lumea e bântuită de o molimă cumplită. Vei lua la cunoștință că există mai multe clanuri, unele aflate în relații de dușmănie cu altele. Iar în peisajul larg, fiecare personaj are propria sa agendă.
În mare, lumea Fiarei e una medievală, cu câteva accente Steampunk, foarte reușite, dar și cu multă magie țesută în adâncul țesăturii ei. Dacă vorbim despre societate, felul în care piesele se așază pe rând, formând imaginea complexă a relațiilor din timpul pandemiei de morb – da, acolo e în plină desfășurare o pandemie cu origini necunoscute –, este gândit în amănunt și executat cu pricepere de Cezarina. Nu am întâlnit nicio burtă, pasajele explicative sunt scurte și evoluează natural, sprijinindu-se pe dialoguri care nu sună deloc forțat. Iar interesele personajelor principale, mai precis ale lui Urza, Slievi și Faruz, au darul de a se împleti foarte bine în urzeala imaginii de ansamblu.
„O idee ar fi fost să găsească un leac pentru morb sau, ținând cont că el nu avea cunoștințele urchemiștilor, să îl găsească altcineva, iar el doar să i-l prezinte lui Xymori. Sau poate că, în lipsa leacului, ar fi fost suficient doar să îl aducă în fața legii pe cel care crease morbul și, ignorându-i cu bună știință efectele, îl împrăștiase în lume. Ambele soluții ar fi fost ideale, dar imposibile. Doar încercaseră atâția, mulți chiar cu sprijin din partea victorului, și tot fără de rezultat. Tot ce îi mai rămânea era să prindă cât mai mulți dintre nenorociții care prădau orașele părăsite fără să le pese că astfel contribuiau la răspândirea morbului.”
Dacă Slievi are de executat un mers pe sârmă între dorința ei de a-și ajuta poporul, care are nevoie disperată de un conducător, și instinctul de a-și proteja puii, pentru Faruz lucrurile sunt ceva mai clare, el căutându-și reabilitarea, iar pentru asta are nevoie să dea de urma unui nelegiuit. Însă fiecare dintre ei trebuie să facă unele compromisuri, să-și mascheze obiectivele și să le amâne, să se adapteze la situație, la planurile celorlalți.
Nu vreau să divulg mai mult din acțiune, de aceea mă voi limita doar la a-i remarca coerența, pe de o parte, și complexitatea, pe de altă parte. Grupările au fiecare interese majore, pe care și le urmăresc prin tot felul de intrigi, iar cartea ni le prezintă, așa cum îi stă bine unui High Fantasy, de la firul ierbii, adică de la nivelul de înțelegere al personajelor. Care, evident, nu dețin decât informații trunchiate. Deși narațiunea e la persoana a treia, naratorul nu e omniscient, ci doar un povestitor al faptelor care nici nu se avântă în analiză, nici nu încearcă să-l influențeze pe cititor să fie părtinitor cu o tabără sau alta.
Cum spuneam, la început există trei fire narative, fiecare asociat câte unui personaj principal. Însă apar și momente de confluență, iar pe acestea Cezarina reușește să le tensioneze exact cât trebuie. Ba mai mult, abia când Faruz se întâlnește cu Slievi aflăm și noi, cititorii, câteva elemente legate de aspectul fizic al oblicitorului, prin ochii ei.
Dilemele morale mi s-au părut și ele bine alese, în ton cu lumea creionată. Pentru Slievi, deși iubirea unui om pentru doi pui de fiară poate părea că are limitările ei, iar ea cam trece peste ele, motivația descrisă în prolog și propria metamorfoză îi oferă o suprapotențare validă, până la nivelul autentic matern, în vreme ce fratelui ei, dorința de putere îi cauzează o cu totul altfel de transformare decât cea pe care și-ar fi dorit-o. Însă nu doar personajele principale au țeluri complicate și piedici neașteptate. Un aspect în care romanul punctează pozitiv foarte puternic este și varietatea și profunzimea personajelor secundare.
„Lamitt se încruntă, încercând să se concentreze. Deasupra lor, picăturile de lumină prinseseră să tremure în zeci de culori, tulburate de zvâcnetul brusc al unei lerapii ce tocmai se înălța în aer. Vistri se apropie de ei fără zgomot, rotindu-și ochii în jur de parcă s-ar fi așteptat ca o creatură să iasă de după copaci.
– Vulpuri.
Slievi își încordă auzul, încercând să desprindă prin fâlfâitul de aripi sunete familiare. O pereche de glasuri, întrebare și răspuns, îi pișcară urechile.”
Și, peste toate acestea, ritmul alert al acțiunii, împreună cu scriitura perfect adaptată poveștii și lumii ficționale, creează o lectură memorabilă. Consider că în literatura română e nevoie și de romane Fantasy, în care cititorul să…
Leave a Reply