1.
Anii se numără greu, oricum i-ai socoti. Necazurile îi îngrămădesc unul în altul, se rostogolesc loviți de vântul furtunii și apoi cad de-a curmezișul, ca o stavilă de care se izbesc val după val nenorocirile. Oamenii merg la biserică și imploră cerul să nu îi mai înghită pământul. Dar cel de sus și-a întors privirea, și nu de ieri sau de azi. Cred că i-a uitat. Nu-i vede că sunt mici și neajutorați. Vântul le apleacă ogorul, ploaia le opărește copiii, soarele fierbinte le înăsprește chipul și îi usucă de tineri.
Așa a început veacul și poate așa o să se și termine.
2.
Era vară. Un vânt fierbinte rostogolea aerul, pornind de sus, din deal, peste grâul încă necopt în care zumzăiau greierii. Suflul trecea peste Târgul Călărașilor, încolo spre satul Vătămăneasa, învârtejind praful de pe țiglele caselor. După ce trecea de pajiștile umflate de verdeață, se proptea în zidul Codrului, unde se domolea, dar nu cu mult.
Acolo, între lizieră și ultima casă, pe maidanul încins, veneau copiii cu vitele la păscut. De obicei erau mai mulți, dar astăzi, singura care hălăduia după un pic de umbră, era o fată desculță, cu părul negru și cu o rochiță în petice. Pășea nepăsătoare, cu ochii când la cer, când la dobitoace. Din când în când își flutura mâinile, încercând să alunge țânțarii. În urma ei, veneau alene șapte vaci grase. Se legănau din umerii umflați, iar tălăngile prinse de gâtul le bodogăneau spart.
Fata se opri bățoasă la umbra unui corcoduș, singurul care străjuia un grăunte de umbră, și se așeză pe jos. Vacile se opriră și ele. Cea din față veni lângă ea și fornăi, împrăștiind muștele care îi sugeau zeama de pe bot. Avea un singur corn, celălalt era rupt de la mijloc într-un ciot ascuțit. Era și chioară de un ochi de când o săltase taurul și o împunsese. Tânăra o privi fără să se sinchisească și se întinse cât era de lungă, împreunându-și mâinile pe piept. Închise ochii și încercă să nu se gândească la nimic. Pe sub ploape îi fulgeră lumina soarelui. Nu, ar fi trebuit să fie mult mai întuneric, o beznă groasă. Strânse tare din pleoape și așteptă ca amintirea luminii să dispară. Deci așa era să nu mai fi, sau, oricum, pe-aproape, pentru că încă putea să audă zbaterea tălăngilor, vântul și greierii. Își lipi palmele de urechi, dar acum stătea într-o poziție nefirească pentru un mort. Dilema îi fu întreruptă de un bot rece care i se lipi din obraz. Își deschise ochii iritată și se răsti la vacă:
– Piei de aici, tâmpito! Mergi de mâncă!
Animalul o privi cu reproș și se retrase indignat, apoi porni să pască, urmat de celelalte dobitoace. Se afundară în iarbă, pierzându-și urma. Doar crăcanele frunților li se mai vedeau atunci când își ridicau capetele, mestecând mulțumite. Închise din nou ochii, dar mintea îi zbură departe. Un țânțar îi zumzăia pe la tâmple și se ferea cu dibăcie de palmele care se roteau orbește după el. Încercă de câteva ori să-l prindă, dar bâzâitoarea era prea agilă. Se ridică nervoasă în capul oaselor și se așeză cu spatele pe trunchiul noduros al corcodușului. Își trase fusta dezgolindu-și pulpele și se puse pe așteptat.
Țânțarul se roti ca un aeroplan, survolându-i gleznele de câteva ori, apoi se așeză deasupra genunchiului stâng și tropăi de câteva ori, căutând locul potrivit. Când îl găsi își vârî trompa sub pielea fragedă și începu să sugă. Abdomenul transparent i se lăți ca un balon pe măsură ce se umplea de sânge proaspăt. Tânăra îl privi curioasă, apoi, cu mișcări line, cât să nu tulbure insecta, își desfăcu de pe deget un fir de păr din coada Mișei, iapa din grajdul de acasă. Trase de capete până o desfășură cu totul și o lipi de picior, chiar unde i se sfârșea croiul chiloților.
Țânțarul, amețit de gustul sângelui, de tăria lui, sugea mai departe fără să se sinchisească, orb și surd la pregătirile fetei. Aproape că îl puteai auzi gâlgâind, însetat, hulpav, hipnotizat. Dacă ar fi privit în jur pentru o clipă, poate ar fi văzut cum soarele strălucea pe pielea albă a piciorului, oglindind o paloare de eșafod. Și atunci și-ar fi luat zborul și ar mai fi trăit o zi, sau două, sau trei, cam cât îi fusese ursit la ieșirea din ou.
Firul negru mușcă din piele. Coborî ca un val, tot mai aproape, lăsând o dâră rozalie în urmă. Fata apăsă și mai tare. O durea, dar nu se lăsă. Cu o mișcare exersată trecu ghilotina peste țânțar. Îl prinse de la trompă, care se frânse de la mijloc, apoi îi zdrobi capul. De la presiune, burta se împroșcă pe fund precum o beșică, stropind în jur. Cele șase picioare i se crăcănară larg. Firul trecu mai departe, neoprit, neștiind că a curmat o viață. Fata adună între degete rămășițele strivite ale gânganiei și le goni pe o frunză, apoi își înfășură înapoi pe deget firul negru din coada Mișei.
Vântul se întețise. Deasupra târgului norii se ciocneau cu zgomot. Huruiau și se încălecau sălbatic. Goneau dinspre est, din marile stepe, de acolo de unde, ziceau bătrânii, vin cele mai rele furtuni. Se șterse cu dosul palmei și se ridică în picioare. Căută vacile care pășteau mai încolo, înghesuite în tufe și o chemă la ea pe cea chioară:
– Asineto! Vină-ici, urâto. Hai să mergem acasă.
Vaca ieși dintre frunze și clipi spre ea cu singurul ochi bun. Scutură din cap și fornăi lung apoi porni voioasă pe drumul ce ducea către Târg. Celelalte o urmară la comandă. Fata, istovită de căldura zilei, s-ar fi urcat în cârca uneia, dar nu mai era chip să le oprești de-acum.
Un șomoltoc de praf și de frunze rostogoli în calea ei și se înfundă în gârlă. Începu să picure, stropi mari și lați, reci ca de toamnă, îi vâjâiau pe lângă urechi și obraji. Îi veni un gând, nu știa de unde, pe care îl rosti într-o doară, ca pentru ea:
– Cum se mai schimbă timpul…
3.
Cu 67 de ani înainte, pe 23 aprilie, pe rit vechi, sub o vreme curată, în gara din Călărași sosea o garnitură trasă de o locomotivă Șerepanov. Nu ar fi fost mare bai, dacă nu era chiar primul care trecea pe acolo. Localnicii, mulți la număr, cum se făcea odinioară la asemenea întâmplare, s-au adunat cu mic cu mare și s-au îmbulzit pe peronul îngust, curioși să vadă minunea. După lungi ore de așteptare, într-un final, monstrul mecanic și-a făcut apariția. La început învăluit în abur, ca un dragon scufundat în apă, împresurat de limbi fierbinți care se învârtoșau ca șerpii nou născuți. Când s-a apropiat destul cât să-i ghicești lungimea, a fornăit neanunțat, iar babele și-au împleticit semnul crucii, iar bărbații au scuipat în sân.
Pe urmă, își vor aminti ei a doua zi, dihania s-a apropiat molcom, călcând apăsat. A scheunat prelung și s-a oprit în loc. Cu un ultim oftat, a eliberat presiunea din cazane și s-a înțepenit în barele de oțel de sub roți, unde a rămas aproape moartă, răsuflând greu. Mulțimea strânsă a stat liniștită pentru câteva momente. Nimeni nu a îndrăznit să zică nimic, de frică să nu întărâte balaurul. Prin unul din ochii transparenți ai monstrului s-a ițit un cap urât, murdar de funingine, care a strigat la ei:
– Khoroshiye lyudi, eto Kalarasy?
Gloata a priceput întrebarea. Unul mai curajos, un bărbat vânos, cu barba creață, înfipt în cizme de piele zbârcite și cu o pușcă ruginită pe umăr, a ieșit în față și a strigat tare:
– Da! Aici e Călărași!
Mecanicul a hăhăit spre el și a scos pe geam o sticlă pe trei sferturi goală, din care a băut cu sete câteva înghițituri dintr-o zeamă tulbure. Apoi a chiuit năprasnic și a dispărut înapoi în cabină. Târgoveții au răsuflat ușurați. Acum că au auzit huiduma vorbind în grai înțeles și îi mai știau și numele pe deasupra, era scris cu litere frânte pe coastele sudate, balaurul fusese îmblânzit.
Curioși, au cercetat trenul de la un capăt la celălalt. Au urcat pe tamburi, au ciocănit în plăcile grele de oțel, iar unul și-a pus chiar și limba să vadă dacă pișcă. Niciunul, însă, nu l-a văzut pe Piotr coborând dintr-un vagon mai din capăt, cocârjat de greutatea unei sacoșe imense, care îi brăzda pe umeri vestonul umplut cu păr de câine. Îl vor cunoaște mai târziu, la cârciumă, unde îl vor întreba cum a trăit două săptămâni în intestinele monstrului de fier. Apoi îl vor lăsa în pace o vreme, dar nu mult, pentru că bărbatul venit din stepa înghețată va deveni, peste câțiva ani, cel mai faimos om din țară.
4.
În pânza de păianjen a așezărilor umane, Călărașiul e o articulație nevăzută pe un fir invizibil. E vechi de șase sute de ani, de pe vremea domnitorului Alexandru cel Bun. În mare, de atunci nu s-a schimbat prea tare, prizonier într-o vale rotundă, gâtuit de pădurile bătrâne ce se cocoșează peste malurile Bîcului. În mijlocul târgului, pe un piedestal înconjurat de dale de piatră șlefuite, se înalță un monument, mărturie a faptului că așezarea a fost cândva la est de-un hotar, iar acum zăbovește la vest. E o statuie ecvestră, dar nimeni nu știe cine e în șa. Poate o fi Ștefan sau poate e Soloviov, ori cine știe, o fi Piotr. Nu e semnat și nici revendicat. Ulițele se lățesc, bună parte din ele desfundate, de-o parte și de alta e pieței, intersectându-se care-cum, fără prea mare logică, și se îngustează către mahalalele care îl mărginesc precum o centură soldățească.
Primăvara, când e cald, livezile de peri domnești își scutură aroma pe la geamuri, lenevind prin colțurile încăperilor până târziu, în vară. Toamna e mereu promoroacă, se așează molcomă, pe unde apucă, îmbrățișând crengile, acoperișurile, frunzișul, chiar și oamenii. Îi înlănțuie de la brâu în sus, pe barbă și gene, spre sprâncene și pe chică.
Pe Ulița Mare, singura care are nume, celelalte străzi sunt cunoscute după locatarii mai înstăriți, se înșiră, ordonate, primăria, poșta, prefectura, biserica și o garnizoană.
Dimineața, străzile răsună de rumoarea lucrului de peste zi. La două porți distanță de biserică, Leopold, pantofarul cocârjat cu palmele veșnic cojite de la aracet, arunca o găleată de apă care se scurge strălucitor spre gura de canal. Mai în față, chiar la colț, pe o alee scorojită și întunecoasă, doamna Reihartd, singura nemțoaică din Călărași, bucătăreasa unui restaurant cu nume uitat, conversează zgomotos cu Lazăr, contabilul îmbrăcat ca un cioclu. Bărbatul răspunde absent în timp ce o privește cu indulgența celui obosit și nepăsător. De partea cealaltă, la brutărie, dinspre care plutește greu un miros de pâine coaptă și de arsură proaspătă, Daniil, ucraineanul inimos, împarte covrigi moi unor școlari din primară, care coboară pe treptele cărămizii din sala de clasă.
Printre mușteriii matinali mai e și Sașa cârpaciul, care are doi copii cu două femei, Pavel avocatul, care își înșela clienții și Rudi, colecționarul de timbre, ce miroase a lichior și hârtie. În jos, la intersecția cea mare, e Lola, târfa bătrână care încă mai are de muncă, e voluntară și educă adolescenții timizi. În rest, case țuguiate, unele mici și strâmbe, aplecate către ogor, altele mari și frumoase, cu ochiul spre cer.
Nimeni nu mai știe cum au apărut primii oameni prin părțile astea. Unii sunt de părere că i-a coborât Dumnezeu, dar alții, mai păgâni, știu altă poveste.
*
Din Codrul des al Bîcului, într-o zi cețoasă, au apărut, cu roua picurându-le pe zale, o ceată de călăreți. Vorbeau într-un grai neînțeles, mormăiau din gât și rânjeau sălbatic arătând spre soarele care apunea. Pe fețe erau mânjiți cu seu și funingine, iar caii aveau în copite potcoave groase, cu țepe de fier în trei capete, trecute prin corn și îndoite amenințător. Ședeau moale în șei, cu spatele boțit pe gâtul bidiviilor, dar nicidecum neatenți. Își țineau palmele noduroase sprijinite pe săbiile și securile înfipte în coburi și aruncau priviri iuți împrejur. Din când în când, unul se mai scutura de apă, iar fierul din inele zornăia. Când au ajuns pe malul râului, într-un luminiș larg, s-au oprit să-și adape animalele. Râul se vălătucea printre câțiva bușteni căzuți de-a curmezișul firului de apă și pe urmă călca domol pietrișul, alunecând nestingherit înspre vale.
ilustrație de Devanath @Pixabay.com
Leave a Reply