Recomandări de lectură – texte fantastice Galaxia 42 | Conan cimerianul și umbra sa, Robert texanul (II)

(continuare. articolul precedent, aici)

 

Printre sursele care l-au inspirat pe Howard să-l creeze pe Conan se numără, fără îndoială, cărțile lui Jack London. Sigur, Howard nu a spus niciodată asta, dar nu întotdeauna un scriitor își dă seama de miile de influențe care se contopesc în opera sa. Știm însă din scrisorile lui că London era scriitorul său favorit (alături de poetul Omar Khayyam), iar o lectură a povestirilor cu Conan urmată de una a Operelor alese ale lui Jack London scoate la iveală în mod incontestabil asemănările dintre eroul lui Howard și personajele principale ale câtorva dintre romanele lui London.

Atât Martin Eden, protagonistul romanului cu același nume, cât și Lup Larsen, căpitanul tiranic din Lupul de mare, sunt bărbați înzestrați cu o mare forță fizică și intelectuală, porniți de jos, din sărăcie extremă, și ridicându-se prin forțe proprii, fără ajutor din partea părinților sau al societății. Au în comun cu Conan tenacitatea în fața obstacolelor, o vitalitate și o rezistență fizică ieșite din comun și capacitatea de a învăța repede regulile unui loc nou și de a domina oriunde ajung. De fapt, până și cele două animale care sunt personaje principale în cărțile lui London Colț Alb și Chemarea sălbăticiei au aceleași caracteristici: forță fizică peste medie, inteligență asemenea, o înclinație spre însingurare și capacitatea de a domina o haită.

Martin Eden e lucrător în fabrică, marinar, pescar pe o insulă tropicală și iar marinar, înainte să devină scriitor și să ia cu asalt lumea bună, la fel cum Conan e mercenar, pirat și căpitan de pirați, șef de trib, înainte să ajungă rege al Aquiloniei. Howard insistă în fiecare povestire pe vitalitatea excepțională a lui Conan, „specifică barbarilor”. Ruth, iubita din lumea bună a lui Martin Eden, e fascinată de vitalitatea tânărului încă de la prima lor întâlnire și se luptă în mod constant cu impulsul de a-și pune mâinile pe gâtul lui vânjos. Lup Larsen își domină echipajul prin prezența sa fizică impunătoare și prin capacitatea de a răspunde la violență cu o violență și mai mare, trăsături pe care le are și eroul lui Howard. (Deși, prin comparație cu Larsen, Conan nu e crud din fire, după cum vom vedea mai jos.)

Cadrul social în care evoluează majoritatea oamenilor pe eroii lui London nu-i încape. (Nu-i de mirare că Howard însuși s-a regăsit în ei.) Martin se luptă să-și afle locul în înalta societate, dar, odată ajuns acolo, descoperă că se simte străin printre niște inși ale căror preocupări i se par superficiale. Lup Larsen blestemă ziua când a deschis prima carte, căci cultura sa îl condamnă la plictiseală în mijlocul echipajului său analfabet. Ca să se integreze, ambii ar trebui să facă niște schimbări fundamentale, care ar perverti însăși esența lor și la asta ei nu pot consimți. Asemenea lor, Conan evoluează prin lumea civilizată fără să-și găsească locul în ea. Diferența e că el, fidel adevăratei sale firi, nici nu-și propune asta vreo clipă.

 

Conan nu chiar barbarul

Acum firea barbară a regelui era mai vizibilă, ca și cum la ananghie s-ar fi lepădat de aspectele exterioare ale civilizației, dându-și la iveală natura primordială. (…) Nu se comporta așa cum ar fi făcut-o un ins civilizat în împrejurări asemănătoare și nici gândurile lui nu urmau aceleași căi. Era imprevizibil. Între regele Aquiloniei și ucigașul îmbrăcat în blănuri de pe dealurile Cimeriei nu era decât un pas. (The Hour of the Dragon).

Iată-l, așadar pe Conan gata de acțiune, lepădând puțina spoială de civilizație pe care și-o însușise și redevenind la „setările” lui originale de barbar. Dar cât de barbar e totuși Conan? Să nu uităm, este produsul imaginației unui băiat în fond de treabă, care, deși ridica zilnic greutăți și participa la meciuri de box, nu a tras niciun pumn nimănui în afara ringului. A reușit el să creeze un barbar, un om primitiv, dezbărat de constrângerile civilizației? Răspunsul meu este că nu, dar că ne-a păcălit foarte bine.

Conan este un luptător remarcabil ca forță și rezistență și numărul mare de răufăcători și monștri pe care îi doboară în fiecare povestire (fiind probabil responsabil de dispariția completă a șerpilor gigantici și a maimuțelor mâncătoare de om – și eventual înaripate – în zilele noastre) sunt o dovadă convingătoare a brutalității lui. Ni se spune că are un trecut „nelegiuit și sângeros”, dar autorul nu face incursiuni în el. Îndură vicisitudinile vieții mai bine ca un om civilizat și nu se simte niciodată pierdut în mijlocul naturii. Și aici se cam termină barbaria sa.

Ajunge căpetenie de pirați, care, se știe, sunt niște oameni răi, dar noi nu-l vedem ocupându-se cu acte de piraterie propriu-zisă (jefuit corăbii de neguțători, omorât marinari nevinovați, răpit și violat femei, ba nici măcar o beție ca lumea nu trage și el). La un moment dat decide să pornească pe urmele unei comori și s-o fure, ca un barbar lipsit de orice respect față de proprietatea altuia, dar, când are de ales între a salva cufărul cu comoara și a salva o femeie care nici măcar nu-i era iubită, salvează femeia fără nicio ezitare (The Teeth of Gwahlur). Dacă fură un inel, o face de la cineva care, la rândul său, îl furase. Când i se oferă șansa să cucerească teritoriile învecinate Aquiloniei, al cărei rege era, refuză să o facă. „Lasă să nutrească alții vise despre imperii. Eu nu doresc decât să păstrez ce-mi aparține. Nu nutresc nicio dorință să stăpânesc peste un imperiu făurit prin sânge și foc. Una e să ocupi un tron cu ajutorul supușilor săi și să domnești cu consimțământul lor. Alta e să subjugi un ținut străin și să domnești prin frică.” (The Hour of the Dragon)

Băiat de treabă în fond, nu? Cât despre domnițele la ananghie, cele mai multe abia dacă se aleg și ele cu o îmbrățișare și un sărut. Da, ni se dă de înțeles că barbarul nostru e mare consumator de femei (ca rege al Aquiloniei are un harem). Într-o altă povestire are o sclavă și ni se sugerează la ce o folosește și altădată are o relație implicit carnală cu căpităneasa de pirați Belit. Cam puțin, dat fiind numărul mare de femei care-i trec prin brațe. Ele însă sunt salvate la finalul povestirilor și apoi nu mai apar, fiind înlocuite de altele, care mai neajutorate, care cu ceva mai multă inițiativă.

„Fată, dacă aș fi Conan, ți-aș trage una în cap și te-aș târî de păr prin praf”, exclama Howard exasperat în timpul unei discuții în contradictoriu cu unica lui iubită, Novalyne Price. Nimic mai fals. Conan nu omoară femei, nu le violează și nu le brutalizează. O dată sărută și el o prințesă cu forța, dar până la urmă fetei îi cam place (Black Colossus). Altădată, fascinat de frumusețea Liviei, îi promite să o salveze din mâinile unui trib de sălbatici în schimbul unor favoruri sexuale (The Vale of Lost Women). Odată scăpată, fata fuge de el îngrozită și se pomenește în altă primejdie. După ce o salvează din nou, Conan, în loc să se simtă jignit în masculinitatea lui de fuga tinerei, renunță la înțelegere, spunând că ar fi la fel de rău ca și cum ar viola-o. Oricum, decide el, Livia este prea moale ca să fie „o femeie potrivită pentru o căpetenie războinică”. Cât despre o iubită de-a sa care îl îmbată și îl vinde gărzilor (The Tower of The Elephant), barbarul nostru îi pedepsește trădarea… aruncând-o în haznaua publică, acesta fiind cel mai rău lucru pe care îl vedem făcându-i-l unei reprezentante a sexului frumos.

N-ar trebui să ne mirăm. În fond, toți prietenii lui Howard susțin că acesta era foarte politicos cu doamnele.

Sigur, canoanele literare ale vremii nu permiteau să se scrie explicit despre sex. Frumoasa de pe jumătate goală de pe coperta revistei era o prezență aproape obligatorie, dar la fel de obligatoriu era ca toate relele ce i se puteau întâmpla să fie abătute în ultima clipă de erou sau măcar să se fi consumat în culisele povestirii, departe de ochiul pudic al cititorului. Asta explică lipsa scenelor fierbinți. Plus că experiența lui Howard în materie de relații cu femeile era limitată.

 

Femeia, această dulce povară

Maică-sa veghea ca un cerber. Novalyne Price, care s-a întâlnit cu el între 1934 și 1936, povestește că, atunci când îl căutau fetele la telefon, mama lui Howard mințea că acesta nu este acasă. Schemă pe care a încercat să i-o aplice și ei. Dacă adăugăm și excentricitatea scriitorului și puținul preț pe care îl punea pe haine, nu e de mirare că fetele cam lipseau din jurul lui. De aceea, primele domnițe salvate de Conan sunt niște plăsmuiri eterice, frumoase și extrem de delicate, fără vreun scop propriu în viață și gata oricând să leșine la vederea unui pericol. N-au pic de personalitate, dar spaima lor la vederea unui rău încă nenumit constituie un frumos final de capitol. Atâta știa Howard despre femei, din cărțile, revistele și filmele vremii (era mare consumator de westernuri). Ființele dubioase de sex feminin venite cu circul sau cu bordelul prin numeroasele orășele prin care a locuit familia Howard aveau magia păcatului și a pericolului; nu erau de încredere. De aceea, cele dintâi femei cu personalitate din povestirile cu Conan sunt personaje negative, ca Thalys din Xuthal of The Dusk sau Salome, geamăna malefică din A Witch Shall Be Born.

Treptat însă, pe măsură ce Howard le cunoaște măcar pe logodnicele prietenilor săi, și femeile lui mai prind ceva concretețe și curaj. Olivia din Iron Shadows în The Moon fuge din robie, chiar dacă în final tot Conan o salvează. Belit, iubita lui din The Queen of The Black Coast, e căpităneasă de pirați și Conan o acceptă să-i fie șefă. Contesa Albiona refuză să-l trădeze chiar amenințată cu decapitarea, iar Zenobia, o sclavă din seraiul unui rege rival, fură cheile ca să-l elibereze din închisoare (The Hour of the Dragon). Singura iubită a lui Howard, Novalyne Price, o tânără învățătoare cu preocupări literare și interesată să aibă o meserie în loc să stea la cratiță, i-o inspiră pe savuroasa femeie pirat Valeria, membră a Frăției Roșii, capabilă să lupte cot la cot cu Conan și să-i respingă avansurile cu amuzament (The Red Nails). Mie misoginismul lui Howard – chestie care i se impută în mod curent – mi se pare mai degrabă provocat de necunoașterea subiectului decât de niște convingeri profunde, dovadă cele de mai sus.

Chiar și așa, pentru Howard femeile rămân o complicație, iar intențiile lor – greu de deslușit. Dacă pentru Conan reprezintă o povară la propriu, dat fiind că aleargă cu ele în brațe, pentru Howard sunt una metaforică. Într-o epistolă din 1928 către prietenul său Harold Preece, Howard scria, cu teribilismul celor 22 de ani ai săi, descriind niște tinere în costume de baie la vederea cărora se simțise copleșit: „Le-am urât așa cum trebuie că-i urăsc cei slabi pe cei puternici, gândindu-mă cum aceste purcele splendide pot, numai mulțumită înzestrării lor fizice, să calce în picioare visele visătorilor și să îi supună pe visătorii înșiși voinței lor egoiste și materialiste”. Poate de aceea Conan nu are o soție sau o iubită constantă pitită prin vreun palat: ar fi însemnat sfârșitul hoinărelii, al luptelor, al aventurii.

 

Conan al nimănui și Robert al mamei

E posibil ca ideea femeii ca distrugătoare a viselor unui bărbat să-i fi venit lui Howard privind la căsnicia părinților săi și la certurile continue legate de lipsa banilor. Biografii săi cad de acord că doctorul Isaac și soția lui, Hester, nu au fost fericiți împreună. La un moment dat, Hester a început să susțină din senin că se trage din regii Irlandei și că s-a măritat sub nivelul ei și s-ar fi apucat chiar să vorbească cu un fals accent irlandez. Unii spun că din răzbunare, mama a ținut copilul cât mai mult pe lângă ea, ca să îl scoată de sub influența tatălui, ajungând cu timpul să îl controleze total. Alții susțin că doctorul fiind mult timp plecat la consultații și Hester fiind bolnavă, era cumva inevitabil ca Robert să stea mereu în preajma ei. Novalyne Price povestește că, în timpul primei lor întâlniri, Howard a anunțat-o brusc că trebuia să se întoarcă pentru că se făcuse ora la care îi dădea medicamentul mamei sale bolnave… deși tatăl său, doctor, era acasă. Spre lauda lui, a revenit și și-au continuat plimbarea. Spre lauda ei, Novalyne n-a dat bir cu fugiții. Sau nu atunci.

Poate tocmai pentru că Robert se sufoca între cei doi, părinții lui Conan nu există. Eroul nu vorbește deloc despre ei și nici scriitorul nu ne povestește cine vor fi fost. Putem presupune că un barbar nu ar povesti despre maică-sa, fiindcă-i un dur, dar n-ar avea măcar niște povești despre un tată care i-a pus sabia în mână și l-a învățat s-o folosească? Nu s-ar gândi niciodată că tatăl său ar fi mândru dacă l-ar vedea? „M-am născut în toiul unei lupte”, spune el odată. „Primul sunet pe care l-au auzit urechile mele a fost zăngănitul spadelor și urletele celor uciși.” (Black Colossus) Și altă dată, aproape ca o replică dată mamei sale și pretențiilor ei aristocratice: „Nu am sânge regal. Sunt barbar și fiu de fierar.” Și așa-i tot ce aflăm din povestirile publicate cât a trăit autorul, orice adăugiri biografice producându-se după moartea lui Howard, când alții au preluat subiectul Conan în povestiri sau în romane grafice.

Sau poate Conan nu are pe nimeni ca să nu aibă pe cine pierde. Robert i-a oferit eroului său o viață eliberată de teama că persoanele iubite ar putea muri, lucru de care el nu a avut parte. Hester Howard s-a îmbolnăvit de tuberculoză când Robert era încă mic și, deși a murit la 67 de ani, o vârstă respectabilă la acea vreme, copilul și apoi adultul Howard și-a trăit toată viața sub spectrul morții mamei lui. Poate de aceea a încercat să se împrietenească cu moartea, curtând-o în mod constant prin poeziile pe care le-a scris.

Dacă părea să se fi împăcat cu ideea morții sale, se știe însă că avea oroare de moartea celor la care ținea: când câinele lui, care-i era foarte drag, era pe moarte, Robert a plecat din oraș și a revenit abia după ce totul se terminase. Când Novalyne s-a îmbolnăvit grav și s-a internat în spital, a evitat să o vadă, lucru care a contribuit la destrămarea relației lor. Unii speculează că de aceea s-a și sinucis înainte de moartea mamei lui, pentru a nu fi confruntat cu asta. După ce Howard și-a dobândit faima sa postumă, un psiholog a apreciat că probabil suferea de depresie cronică.