Recomandări de lectură – texte fantastice Galaxia 42 | Când mă voi întoarce

ilustrație de sergeitokmakov / Pixabay.com

‒ Când mă voi întoarce, voi veni cu tunete și fulgere! Neîndurător voi apărea pentru cei nevrednici, dar stăpân binevoitor mă voi arăta celor ce-mi merită mila!

Glasul daimonului reverbera din vârful colinei unde-și avea sălașul, rostogolindu-se la vale printre așezările stăpânite de părintele său.

În hanul satului dinspre miazănoaptea Treimii se lăsă liniștea preț de câteva clipe.

‒ Să ne ferească zeii de un asemenea stăpân! murmură unul dintre meseni. Și să-l țină viu pe ăl bătrân, că slava lui e mai ușor de îndurat.

Ceilalți mormăiră aprobator, apoi reveniră la discuțiile lor, stropite cu băuturi din beciurile răcoroase. Doar câțiva, călători de pe alte meleaguri, mai și îmbucau câte ceva.

‒ Să-l țină viu pe Ystopos, completă mai mult pentru sine un ins înalt, deșirat, ce trecuse demult de vremea tinereții.

‒ De ce, Kollen? se interesă o tânără aflată la aceeași masă cu el.

‒ Pentru că, dacă se-ntoarce viu, nu va avea tăria de a-l învinge pe Azaras. Însă, dacă se-ntoarce mort, puterile-i vor spori de zeci de ori și-l va putea doborî, așa cum a făcut și bătrânul cu propriul părinte.

‒ L-ai prins pe bunicul lui Ystopos?

Kollen încuviință.

‒ Eram un copilandru pe-atunci. Abia ce-mi mijiseră tuleiele deasupra buzelor. A fost întâia dată când m-au luat la război și l-am cunoscut pe daimonul Azaras. Era mândru și iute la mânie, întocmai cum e copilul său acum, dar mai înțelept. A fost ucis într-o bătălie aprigă. Când s-a-ntors, l-a provocat pe părintele său la luptă. Trei zile și trei nopți au pârjolit ogoarele și au otrăvit apele cu suflarea lor veninoasă. În cele din urmă, Azaras a supt viața din bătrânul Zenaides și i-a luat locul. Pe când am ajuns eu înapoi acasă, locurile arătau așa cum le știam dintotdeauna. Doar Culmea Poieniței se transformase într-un loc ars, chel, blestemat, căci acolo căzuse daimonul învins.

Câțiva dintre cei aflați la mesele din jur ascultau și ei fascinați povestea bătrânului.

‒ Ai fost în multe războaie, Kollen?

‒ Multe, oftă acesta. Fiecare doișesime a avut măcar unul, dacă nu două.

‒ Și te-ai întors viu de fiecare dată…

‒ De fiecare dată.

‒ Ești un norocos, comentă un băutor bine făcut.

‒ Sau un foarte bun luptător, aruncă altul, cu chip ce împletea trăsături feminine și masculine.

Cei din jur reveniră cu atenția la mesele lor. Kollen tăcea, sorbind din cornul striat, ciobit la buză. Tânăra care-l provocase la discuție nu-l slăbea din ochi.

‒ Norocoasă a fost familia ta, așa-i? spuse cu glas scăzut. Făcu un semn spre ceilalți din han și continuă: Norocoase vor fi familiile tuturor celor ce se vor întoarce vii. În timp ce pe ale celor ce se vor întoarce morți le așteaptă năpasta.

Kollen bău până la fund, apoi se șterse cu mâneca la gură.

‒ Nu neapărat. Se zice că au fost și cazuri când morții au venit ca o binecuvântare pentru ai lor.

‒ Tu ai văzut vreunul? insistă fata.

Bătrânul plecă privirea și rămase tăcut.

‒ Nu, admise într-un final. Dar se zice că ar fi și dintr-ăștia.

*

Serile deveniseră mai lungi și mai calde. Vânturile își domoliseră urgia, transformându-se în adieri plăcute. Sub atingerea lor, pomii din livadă păreau să-și șoptească unii altora taine doar de ei știute. Rezemată de trunchiul unui symtor, Malyana își amintea de vremurile când Kollen se prefăcea că le ascultă zarva și-o preschimba, pentru ea, în povești din locuri îndepărtate. Pe măsură ce viața trecuse peste ei, istoriile ajunseseră la urechile copiilor ce se zbenguiau prin curte, apoi la ale nepoților ținuți pe genunchi.

Își privea acum bărbatul cum culegea, cu vârfurile degetelor, bucăți de lut din chipurile modelate de el în luptele în care fusese plecat. Fiecare cap ce stătea pe câte un soclu întruchipa un om din alt popor, iar trăsăturile erau atât de veridice, de bine conturate, încât, dacă n-ar fi fost culoarea albă și textura grunjoasă, cine le vedea putea jura că erau dușmani tăiați în bătălie și aduși acasă, pe post de trofee. Kollen le așezase pe piedestale răsfirate printre pomi, după o regulă doar de el știută.

După ce adună câte o bucățică de la fiecare, bărbatul le amestecă în palme, făcând un gogoloi pe care-l înveli cu grijă într-o basma și-l strecură sub haină.

Abia după ce termină o văzu pe Malyana.

‒ Ce cauți aici?

‒ Am venit să vorbim.

Vocea femeii tremura. Chiar și după atâția ani împreună, tot  îi venea greu să discute cu el anumite lucruri. Îl știa cum se simte după cum pășea, cum sufla. O privire, un gest îi ziceau totul despre el ‒ de era vesel, de adunase o supărare, de stătea gânditor.

‒ Despre ce?

Tonul lui nu prevestea nimic bun. Și el o cunoștea prea bine. Știa dinainte ce voia să-i spună.

‒ Kollen, ți-ai făcut partea de războaie în viața asta. Poate e vremea să te odihnești și să-i lași pe alții.

‒ Pe cine, femeie? Fiecare casă trebuie să dea un os. Să-mi las fiii sau fiicele, ori poate nepoții, să meargă și să piară pe cele meleaguri?

‒ De va fi voia zeilor să piară, vor pieri. Dar de vor fi la fel de bravi ca tatăl lor, poate se vor înturna acasă.

‒ Nu știi despre ce vorbești, femeie!

Malyana se apropie de el. Îi ridică o șuviță cenușie de păr căzută peste ochi. Îi studie pielea corai arsă de soare și bătută de vânt, ridurile săpate de timp. Acolo, în spatele lor, îl vedea pe tânărul ce fusese cândva, grody-ul puternic pe spinarea căruia se ridicase gospodăria lor, ce ținuse familia la umbra sa, precum un copac cu trunchiul vânjos, ce-i protejase precum cel mai vajnic animal de pază.

‒ Poate e vremea să-ți trăiești și tu bătrânețea în liniște. Cât vei mai lupta? Până nu te vei mai ține pe picioare, iar sabia-ți va fi toiag?

Kollen o prinse de brațe cu mâinile lui puternice și o privi în ochi.

‒ Am văzut multe grozăvii în bătălii. Și n-au fost puține. Uite-le-acolo! arătă el spre capetele de lut. Unii n-au familii atât de numeroase pe câte lupte am adunat eu. Știu să mă apăr, știu să mă-ntorc în viață. Ei ‒ arătă spre casă ‒ nu știu. Dacă zeii nu se vor îndura de ei cum s-au îndurat de mine, prima lor bătălie va fi și ultima.

‒ Dacă așa le-a fi scris…

Bărbatul n-o lăsă să termine, ci o scutură.

‒ Când se vor întoarce, ne vor bântui. Vor aduce năpasta asupra acestei case. Pentru un fiu, ori o fiică asupra cărora am revărsat doar vorbe de iubire, vom ajunge să avem vorbe de ocară. Să-i blestemăm, dorindu-ne să scăpăm de teroarea lor. Asta vrei?

Ridică tonul la ultimele cuvinte, apoi își luă seama și se opri. Malyana îl înfruntă.

‒ Oricât de bine te pricepi la război, într-o zi va veni vremea să părăsești această lume ‒ fie că o vei face pe câmpul de luptă, fie-n patul tău de paie. Și atunci, la următoarea bătălie, unul dintre ei tot va trebui să meargă. Iar grozăviile spuse de tine se pot întâmpla atunci, la fel ca acum. Doar că, acum, știu că tu ai avea puterea să ne aperi cumva, de ne va paște o soartă așa crudă. Ai găsi o cale. Când nu vei mai fi, însă…

‒ Viii nu pot sta pe potrivă morților. Căci nu e o luptă dreaptă. Cei întorși aduc boli, ghinioane, năpastă.

Kollen îi arătă palmele bătătorite.

‒ Cu astea nu pot face nimic în fața acelor lucruri. Singura putere ce-o avem noi, viii, este să căutăm rugăciuni, ritualuri, blesteme, mantre și penitențe potrivite.

Femeia își mușcă buza, apoi își adună curajul și rosti vorbele ce-o apăsau cel mai tare pe suflet:

‒ Și dacă vei muri tu? Cu forța, știința, dârzenia ta, când te vei întoarce, piatră pe piatră nu va mai rămâne în curtea asta! De-om avea noroc, om pleca în pribegie, cei ce-om mai rămâne cât de cât în putere. Asta de nu cumva vei pune capăt neamului, cu nepoți și strănepoți cu tot. La asta te-ai gândit?

Bărbatul oftă prelung, apoi răspunse cu glas dogit:

‒ Cu fiecare luptă la care plec, iau cu mine povara asta.

Opri protestul femeii așezându-i un deget pe buze. O sărută pe frunte, apoi o strânse la piept.

‒ Când mă voi întoarce, adimyo, îți voi povesti ce cântă vântul pe strunele pomilor. Iar tu mă vei asculta cu ochii închiși și vei ști că nimic rău nu ți se poate întâmpla.

Lipită de el, Malyana stătea deja cu ochii închiși, ascultându-i glasul, De sub pleoape, lacrimile îi șiroiau tăcute pe obraji.

*

Plecară la drum într-o zi mohorâtă. Nori bruni se adunaseră pe cerul gălbui, uruind precum carele prea încărcate ce se rostogoleau pe grohotișul ce migra primăvara dinspre munți și se adăsta la soare pe drumurile ce legau așezările.

Cei rămași acasă îi petrecură până la ieșirea din sat ‒ ba unii, mai ales copiii, merseră alături de ei până la Izvorul Înflorat. Petalele frumos mirositoare ce ieșeau din pământ în locul acela prinseseră să fie tot mai divers colorate, semn că vremea călduroasă căuta să se pună stăpână pe acele meleaguri.

Se adunară în Valea Rădăcinoasă ‒ toți oștenii luați cu arcanul din satele acelei regiuni nici sărace, nici bogate, din Imperiu, căreia îi zicea Treimea. Daimonul se rotea falnic printre țărani și meșteșugari, etalându-și straiele fumurii de parcă ar fi fost o pasăre ce-și cucerea perechea cu penajul frumos împodobit. O liotă de aghiotanți, troglodiți fără minte, abia mai răsăriți decât niște animale, se ținea după el, împingând pe oricine îi stătea în cale.

‒ Loc! Loc! bolboroseau aceștia unul dintre puținele cuvinte învățate.

‒ Facem tabăra aici! răcniră trimișii împărăției.

Se aflau la o azvârlitură de băț de casele lor, iar Kollen văzuse, la viața lui, destui netrebnici ce-și închipuiseră că puteau da o fugă înapoi, pe-nserat, că nimeni n-avea să le observe lipsa. Ei erau primele victime ale războiului: trădători pedepsiți să spânzure în furci pe drumurile ce legau satele, morți-vii ce rămâneau să-și hăulească suferința luni de zile până când, în sfârșit, blestemul ce-i lega se ridica și-i lăsa să se transforme în pumni de țărână.

‒ Să nu cumva să pleci, o sfătui pe Dora, tânăra ce-l descususe la hanul din sat și i se alăturase imediat pe porniseră la drum.

‒ Sunt tânără, dar nu proastă! replică ea. Știu ce pățesc fugarii. Dar de ce ne-am oprit aici?

‒ Ca să ne trieze. Să ne aranjeze în formații de luptă.

‒ Asta înseamnă că n-o să putem merge laolaltă?

‒ De ce-ai vrea asta?

‒ Pentru că sunt la prima mea luptă, iar tu la a nu-știu-câta. Și vreau să-nvăț de la tine.

Kollen își aranjă, lângă o rădăcină noduroasă, desaga în care-și luase cele trebuincioase. Se așeză pe ea.

‒ Probabil că pe mine mă vor așeza în fruntea unei formații. Dacă vrei, pot pune o vorbă să te repartizeze în ea.

‒ Perfect!

Dora se așeză lângă el, apoi îl țintui cu degetul.

‒ Dar să știi că n-o să mă culc cu tine pentru asta!

Kollen hohoti, fără ca vreun mușchi să i se miște pe chip, arătând veselie.

‒ După plictiseala și oboseala călătoriei, după grozăviile ce-o să le vezi în lupte, o să vrei să te corcești cu oricine, fie el și animal, numai să uiți.

Bărbatul închise ochii, așteptând momentul când urma să-i fie strigat numele.

‒ Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt. Însă, dacă vrei un sfat, profită de orice ocazie pe care o ai ca să tragi un pui de somn. O să vină o vreme când ai da oricât pentru o clipă cu ochii închiși.

*

Trei zile trecură până când întreaga armată fu pusă în orânduială, cu apeluri ce începeau dinaintea revărsatului zorilor și se terminau aproape de miezul nopții. Dora se arătă uimită de trimișii imperiali, ce nu dădeau semne de oboseală și nu se opreau nici măcar să mănânce până când nu isprăveau pe ziua respectivă. Kollen o informă scurt că lucru acela nu era de mirare; aveau de-a face cu oameni în care se vărsaseră poțiuni magice menite să le confere anduranță. De la un alt soldat aflase, într-o campanie, că darul acela venea cu un preț: după ce se-ntorceau la palat, respectivii rămâneau simple învelișuri fără voință, fără vlagă ‒ afară numai de cea sexuală. Ca atare, mai petreceau o vreme acolo, bucurând curtezane și fiind hrăniți de bucătari miloși, până când le dispărea și potența. Apoi sfârșeau în arenele de luptă, pradă ușoară menită să ghiftuiască animalele, oferind astfel victorii facile gladiatorilor preferați ai aristocrației.

‒ E nedrept! răbufni tânăra la finalul istorisirii.

‒ Viața e nedreaptă, îi răspunse Kollen și reveni la modelaj.

Când nu era trimis la vreo treabă de către imperiali, ori nu dormea și nu mânca, astfel își petrecea bătrânul vremea: modelând lutul alb luat din căpățânile ce-i decorau livada. De sub palmele lui bătătorite și din degetele sale murdare ieșea la lumină, încetul cu încetul, un chip cu lucrătură măiastră. Părea că stă să spună ceva, dar ochii înfundați în orbite, cu pleoapele pe jumătate închise, îl făceau să pară că mințile îi rătăceau în altă lume.

‒ Arată foarte bine! aprecie Dora. Dar nu seamănă la trăsături cu cei de pe meleagurile noastre.

‒ Nici nu e, îi răspunse Kollen. Așa arată locuitorii Gyntului, cu care ne-am războit în ultima campanie la care am participat. Oameni aspri, iuți la mânie, ce se pricep de minune să-și hărțuiască dușmanul și să-l atragă în ambuscade prin cheiuri strâmte, pentru ca apoi să se facă nevăzuți în burta muntelui. Cunosc peșterile și tunelurile ce-i scot de pe o coastă pe alta la fel cum știm noi drumul către moara de apă, ori către recoltele din câmp.

‒ I-ați biruit? De fapt, ce prostie întreb! Normal că i-ați biruit, dacă te-ai întors viu.

Buricele degetelor bărbatului aplatizară curburile urechilor, transformându-le în mici excrescențe de o parte și de alta a pomeților, cu crestături pe toată lungimea lor.

‒ Nu toate războaiele se-ncheie cu învingători și învinși. Uneori, după multă istovire, cele două tabere cad la pace și fac un pact din care fiecare crede că a primit mai mult decât avea înainte.

‒ Așa a fost cu gynții?

‒ Așa a fost cu gynții. Și nu doar cu ei.

Cantul palmei aplatiză buzele, aproape ștergându-le. Gura părea acum o tăietură în piatră, rece și distantă.

‒ Zâmbesc vreodată?

‒ Gynții?

‒ Da.

‒ Poate. Eu nu i-am văzut.

Dora mai admiră o vreme meșteșugul bătrânului, apoi întrebă, curioasă:

‒ Și pentru ce-l modelezi? Are vreo semnificație?

‒ Fiecăruia dintre noi, după ce a fost repartizat într-o formație, vracii i-au dat să bea peciat. De acum încolo, morții se vor întoarce la casele lor. Cu blesteme sau binecuvântări, după cum o fi să fie.

‒ Așa… Și?

‒ O să vezi.

Dora țuguie buzele, bosumflată. Nu acela era răspunsul așteptat. Supralicită:

‒ Și dacă o să fiu printre primii morți? Dacă pier la noapte-n somn?

‒ Atunci n-o să vezi.

*

Pentru mulți, cel mai îndepărtat punct unde fuseseră vreodată era La Cascadă. Admiraseră cazanul ce înconjura locul, dar puțini fuseseră aceia ce se opintiseră pe cărarea destul de anevoioasă ce șerpuia spre platoul de deasupra. Negustorii ce veneau pe-acolo născociseră în timp un sistem de scripeți cu care-și urcau și coborau mărfurile ‒ asta dacă n-o luau pe Drumul Betelii, ce ocolea cale de câteva zile, dar se dovedea lin și prielnic pentru animale și oameni deopotrivă.

Deși le-ar fi fost mai greu să ducă întregul convoi pe calea lesnicioasă, imperialii aleseseră traseul dificil ca să antreneze oamenii, să-i învețe cu ascultarea comenzilor și cu lucrul în echipă. Pentru toți în afară de daimon, desigur, care putea să zboare.

Kollen bătuse drumul acelea la fiecare campanie ‒ în afară de una, când imperialii se înfuriaseră așa de tare pe o mână de recruți neastâmpărați, încât ordonaseră ca toată armata să parcurgă drumul lung, cărând în cârcă toate poverile ce ajungeau, îndeobște, pe spinările animalelor, ori în căruțe. Ba chiar și pe acestea din urmă fuseseră puși să le ducă pe sus ‒ câte unul, doi, patru, după cât de grele erau și cum se putea. Așa încât, celor ce bombăneau că nu aleseseră calea cealaltă, bătrânul le spunea să fie fericiți că aveau de urcat poteca anevoioasă.

Spre deosebire de alte campanii, un singur om își pierdu viața în această etapă ‒ un amărât cu pielea străvezie, semn de boală a beției, ce ameți în timpul urcușului și se prăbuși de-a berbeleacul, oprindu-se cu țeasta fix într-un bolovan, unde-l și lăsară.

*

Dora se trezi. Căscă ochii mari, privind buimacă în jur. Întinse mâna și atinse mâneca lui Kollen.

‒ Trezește-te! îl scutură ea. Se-aude ceva.

Bătrânul se mișcă. Trase desaga de sub el și băgă mâna înăuntru.

‒ Ai grijă! Să nu fie vreun animal.

Celălalt o ignoră. Cu grijă, scoase afară capul modelat. Învelișul lui alb lucea palid în lumina celor două luni. Gura cu buze foarte subțiri se mișca încet, ca posedată de un spirit poznaș al casei, murmurând o poveste:

În satul de piatră, la ceas de seară, xorii au prins a se foi și mârâi, chelălăind spre luni cu glasurile lor ascuțite. Fata cea mare, ce-abia de număra treisprezece primăveri, a ieșit în curte să vază ce le-apucase. Le-a găsit învârtindu-se în cerc, agitate, amușinând aerul cu trompele. A căutat să le liniștească, dar, chiar dacă i s-au alăturat toți cei patru frați, până la cel mic ce-abia putea să se ție pe picioare, n-a reușit să le astâmpere. Le-au mai dat de mâncare ceva din puținul ce-l aveau, le-au țesălat blana mițoasă, le-au adăpat, dar fără folos.

Până la urmă, le-au lăsat în plata lor și s-au adunat înapoi în bordei. Iar xorii au continuat să chirăie vreme-ndelungată. Iar de la un timp, s-au apucat să urle și să hăhăiască în felul acela al lor de părea că ar râde, fapt ce băga spaima în oasele oricărui om cu mințile-ntregi. Li s-a alăturat, de astă dată, vaierul tuturor animalelor din bătătură.

Au ieșit din nou toți copiii afară, doar pentru a se înfiora de grozăvia ce li se arăta. Căci paiele ce acopereau grajdul luaseră foc și ardeau cu flăcări mari, iar animalele adăpostite înlăuntru se zbăteau să scape prin poarta bine priponită. Băiatul cel mai mare, care avea doar zece ani, s-a repezit să ridice ivărul și s-o deschidă, iar bietele făpturi s-au năpustit afară aproape strivindu-l sub labele lor. În timp ce el și sora lui mai mare se străduiau să ia apă din puț și s-arunce spre flăcări, fetele de șapte și de patru ani au fugit prin vecini, trezindu-i să vină să le dea o mână de ajutor. S-au adunat acolo, cu mic cu mare, dând gălețile din mână-n mână și cu mare greu au reușit să țină focul să nu se-ntindă până la bordei, ori la hambarele-nvecinate.

Pruncul cel mic, ce se-așezase-n fund în glodul din curte, printre animalele scăpate de urgie, a văzut în pomu-nalt ce-și apleca crengile peste grajd și se-aprinsese la rândul lui precum o torță, un om ce se uita la toate cele și râdea pe-nfundate. Chiar de era prea departe ca să-i simtă duhoarea de băutură, i-a recunoscut pielea străvezie și ochii-nfundați în orbite. S-a hlizit, căci nu pricepea el mare lucru, arătând cu degetul spre vedenie și glăsuind, printre orăcăielile și chelălăielile animalelor:

‒ Tata s-o-nto’s, tata s-o-nto’s!

*

După încă două zile, ajunseră la un drum larg, unde încăpeau cu ușurință patru care unul lângă celălalt ‒ prilej de uimire pentru majoritatea recruților, ce nu mai văzuseră așa ceva. Câțiva auziseră povești de la neguțători, ori nomazii ce treceau prin satele lor, dar una erau vorbele și alta să vezi așa o cale largă. Odată ajunși acolo, dădură și peste călători care treceau cu treburi dintr-o parte în alta a Imperiului. Prezența armatei îi bucura, făcându-i să se simtă mai în siguranță pe drumul lung prin codrii bătrâni, unde se ascundeau nelegiuiți puși pe căpătuială, haiduci preaslăviți de barzi, dar și bestii înspăimântătoare.

Călătorii se opreau la hanuri, iar armata se odihnea în aer liber. După marșurile istovitoare din fiecare zi, imperialii făceau instrucție cu recruții, învățându-i meșteșugul arcului, suliței, sabiei ‒ după formația unde fusese distribuit fiecare.

Kollen se număra printre cei ce primiseră funcție de conducere, la fel ca alți veterani ai războaielor. Niciunul dintre ei nu avea vechimea și experiența lui, dar unii se dovedeau mai pricepuți în meșteșugul armelor decât el. Însă bătrânul știa că abilitățile de războinic nu erau singurele care făceau diferența pe câmpul de bătălie. Stăpânirea de sine, strategia, precauția, lucrul în echipă și norocul aveau, la rândul lor, un rol important.

Dora se număra printre cei mai iscusiți soldați. Era agilă, avea prezență de spirit și prindea repede tehnicile învățate. Kollen nu-i permitea să se-mpăuneze cu reușitele. Dimpotrivă, nu pierdea nicio ocazie pentru a o pune în situațiile cele mai dificile, alături de alți doi recruți ce se dovedeau destoinici ‒ un bărbat între două vârste pe nume Gundra, înalt, slab, cu pielea striată, tăcut și disciplinat și un asexuat portocaliu care bombănea mereu de unul singur, dar dovedea o dârzenie ieșită din comun. Uneori își spunea Syllas, alteori Hong, după cum îi era dispoziția. Pe tustrei îi forța bătrânul și, când Dora sau Syllas/Hong mai protestau, le atrăgea atenția:

‒ Uneori, luptele durează și o zi întreagă. Dușmanul n-o să vă lase să vă odihniți doar pentru că sunteți obosiți. Alteori, după un marș prelungit, te trezești într-o ambuscadă și trebuie să te organizezi din mers. Ori poate că tabăra e atacată pe timp de noapte și, sculat buimac din somn, ești nevoit să te descurci. Sau, când te-ntorci obosit după o bătălie, te lovești de ariergarda adversarului și trebuie să mai storci din tine o picătură de putere, atunci când tot ce vrei e să te lași să cazi undeva și să dormi o veșnicie.

Le arăta apoi copacii dimprejur:

‒ Acum, aici, suntem în Imperiu. Răufăcătorii stau la distanță, căci găsesc prăzi mai lesnicioase. După antrenamentul de azi, stomacul vi se umple, iar somnul e liniștit. Acolo, departe, n-o să mai fie așa. Prin urmare, mulțumiți-mi că vă-nvăț cu greul, ca să vă fie mai ușor după ce trecem marea.

‒ Marea? ieși din muțenia-i obișnuită Gundra.

‒ Da. Din ce am înțeles de la imperiali, dușmanul cu care ne vom bate este la hotarele Mării Tăcute. Acum, gata cu poveștile! Avem un antrenament de terminat.

În seara aceea, în timp ce-și scotea din palmă așchiile rămase de la mânerul unei sulițe ce i se rupsese-n mâini, Dora îndrăzni să întrebe:

‒ Ce-a fost grozăvia aia, Kollen? Ce drăcovenie ai modelat?

‒ Nu știu despre ce vorbești.

Bătrânul se aplecă să-și aranjeze culcușul. Tânăra îl prinse de braț și-l răsuci cu chipul spre ea.

‒ Ba știi. Fața albă. Povestea. Incendiul. N-am mai auzit de magia asta.

Kollen chicoti.

‒ Abia dacă ai pășit în afara satului tău și crezi că știi despre lume mai mult decât e cuprins în cupola unei flori.

‒ Lasă șaradele! Răspunde-mi la-ntrebare!

Bărbatul se așeză cu spatele sprijinit de un copac.

‒ Când călătorești atât cât am făcut-o eu, înveți multe, dacă ai ochi de văzut și urechi de auzit. Așa am deprins un meșteșug. În fiecare campanie modelez un cap precum acesta. Îi zice masok. De mă-ntorc viu, îl pun în livadă, alături de celelalte. Capetele rămase-acasă îi șoptesc acestuia ce se-ntâmplă-n Treime.

‒ Șoptesc? se amuză Dora.

‒ Pentru vraja ce le unește, distanțele nu-s mai mari decât cămașa de pe tine. Își șoptesc unul altuia prin urzeală. Ce-ai auzit e povestea întoarcerii acasă a celui ce-a pierit dintre noi când am urcat pe platou. Deocamdată, e una singură. Un cântec trist în noapte. Voi fi vremuri când dramele celor întorși se vor împleti în coruri gigantice. Zeci, sute de voci.

‒ Cred că e teribil…, murmură tânăra.

‒ Când vezi teroarea îmbrăcând atâtea haine, ajungi, uneori, s-o admiri.

*

Pentru aproape toți recruții, marea părea un lucru de neconceput. Văzuseră ape curgătoare, dar nu știau încotro călătoreau acelea. Aflaseră din poveștile neguțătorilor, dar nu-și închipuiseră întinderea aceea turcoaz, o câmpie nemărginită cu fire de iarbă ce se ridicau din ape, sclipindu-și în lumina apusului picăturile ce le ornau până la vârf. Un potpuriu de culori se întindea până la orizont, de parcă erau acolo mulțimi de flori cu petale strălucitoare, aplecându-se ușor sub mângâierea brizei.

Portul înțesat cu vase imperiale, ce așteptau să li se umple pântecele umede și urât mirositoare, era fascinant. Ajunseseră pe coastă în a doua parte a zilei, iar bărcile pescarilor își începuseră din nou fojgăiala pe unde, căci vipia zilei se mai domolise. Era mult mai cald decât în satele de unde plecaseră, dar boarea răcoroasă a apei făcea temperatura suportabilă.

În timp ce instalau tabăra pe un câmp întins de la marginea așezării, Dora, Gundra și Syllas/Hong admirau priveliștea cu gura căscată.

‒ N-am crezut că există așa ceva…, șopti asexuatul.

‒ Eu socoteam că sunt doar scorneli ale călătorilor, aprobă și Dora. Mă gândeam că exagerează cu dimensiunile.

‒ Superbă! completă laconic Gundra.

Kollen îi lăsă să se desfete, apoi le tăie elanul:

‒ Bucurați-vă de ea cât încă puteți. După ce ne-om îmbarca și-o să vă vărsați mațele, o să mirosiți doar a vietăți marine și catran, o să vă săturați de aerul sărat, o s-o urâți din toți rărunchii.

‒ Tu ești mereu numai bună dispoziție, îl tachină Dora.

‒ Când am văzut prima oară Marea Tăcută, am fost la fel de entuziasmat ca voi. A doua oară, aș fi plătit oricât numai să nu mai pun piciorul pe punțile alea mișcătoare.

‒ Și de ce-ar fi așa? se minună Syllas/Hong. Iarba aceea e fermecată, sau cum?

‒ Nu e mai fermecată decât culturile noastre de fayya. Atâta doar că, dacă acolo apa e adâncă până la genunchi, în cazul mării se întinde în afunduri preț de câteva staturi de om. Ierburile ce le vedeți nu sunt o câmpie, ci fire mai lungi decât cel mai înalt copac pe care l-ați văzut vreodată. Și, în vreme ce corabia înaintează, se frământă și se unduiesc de parcă ar vrea să tragă ambarcațiunile la fund. Și chiar așa ar face-o, dacă dulgherii nu le-ar lucra cu meșteșug, ca să alunece pe vârfurile lor.

‒ Dar dacă cineva cade peste bord, ce se-ntâmplă?

‒ Dacă nu se-agață repede de ceva, ori nu-i ajutat, ierburile se vor încolăci în jurul lui și-l vor trage la fund, până sub ape, înecându-l și apoi devorându-l.

Cei trei rămaseră cu gurile căscate, de data asta de oroare.

‒ Eu nu mă sui în așa ceva! spuse hotărât asexuatul. Poa’ să-mi facă cine ce mi-o face, dar eu…

‒ Vei fi ucis pentru nesupunere, replică molcom Kollen. Te vei întoarce, chinuindu-ți neamul.

‒ Măcar e o moarte mai puțin sinistră decât să ajung pradă ierburilor ălora blestemate. Sau să mă-nec în apa de sub ele.

‒ Aici mă tem că te-nșeli. Pedeapsa pentru cei ce refuză să se urce la bord este să fie aruncați în mare.

‒ Ah…

Gundra își scărpina bărbia țepoasă cu degetele sale butucănoase. Dora miji ochii.

‒ Totuși, văd acolo bărci ce se preumblă prin… prin…

‒ Ei îi spun stufăriș, îl ajută veteranul. Nu se vede de aici, dar pescarii au niște lemne legate între ele, date cu o unsoare aparte, care le permite să alunece peste ierburi și să nu poată fi încolăcite de acestea. În schimb, de ele se pot prinde tsuri, creaturi filiforme, gustoase, ce trăiesc agățate pe tulpinile lungi. Și, dacă sunt norocoși, pot prinde gordfei, un fel de șiraguri în ale căror carcase se află pietre prețioase.

‒ Hm… Asta înseamnă că, dacă sunt ființe care pot trăi acolo, fără să fie mâncate de plante, atunci poate că ar avea șanse și cineva căzut peste bord.

‒ Logica și magia nu fac mereu casă bună, hohoti Kollen. Legendele pescarilor spun că stufărișul se hrănește și cu acele creaturi, doar că ele sunt atât de multe și se-nmulțesc așa de repede, încât mereu rămân destule-n viață. Cam ca rozătoarele noastre, cărora le căutăm și le afumăm galeriile, de adunăm grămezi de cadavre, dar tot pe-atâtea rămân. Și-acum, gata! Hai, la antrenament, că parcă văd că vreți să vizitați speluncile de lângă docuri! Și-ar fi bine să n-o facem la ore prea înaintate, că n-am chef de gâlceavă.

‒ Gâlceavă?

‒ O-ho! Ce arătări își fac veacul pe-acolo, mai ales după căderea nopții… Mușchi mari și creier mic, degrabă vărsători de sânge, mai ales după o abțiguială bună.

‒ Ca-n tavernele noastre, observă Syllas/Hong.

‒ Tavernele noastre sunt pașnice precum larma copiilor în comparație cu ce-o să găsiți aici. Hai! Adunați trupa!

*

Când grupul condus de Kollen ajunse pe străzile rău famate din apropierea cheiului, toți recruții erau epuizați. Antrenamentul fusese mai dur ca în alte seri.

‒ Nu-i cinstit! îndrăzni Dora să-i șoptească veteranului. După ce că am pierdut mare parte din distracție, față de restul soldaților, probabil că nu vom rezista mai mult de una-două stacane de băutură și vom adormi.

‒ Perfect! replică bărbatul. Asta înseamnă că veți sta departe de belele. Și, la noapte, masokul n-o să spună povești despre voi.

Grupul se sparse, fiecare căutând să recupereze cât mai putea în speluncile care i se păreau cele mai atrăgătoare. Dora, Gundra și Syllas/Hong îl urmară pe Kollen, ce căuta un local anume. Se opri în cele din urmă în dreptul unei intrări. Deasupra ei trona o firmă din lemn cu o pictură aproape ștearsă înfățișând un cadavru în descompunere.

‒ Aici, la Mortu’, am mâncat cele mai bune rulouri cu carne, spuse veteranul în timp ce dădea la o parte ușile batante, scorojite.

Înăuntru, mirosul de mâncare acoperea aproape în întregime duhoarea trupurilor.

‒ E plin, observă Gundra.

Kollen îl ignoră și prinse brațul unei fetișcane grăsuțe, care asuda ducând tăvi de lemn cu mâncare și băutură.

‒ Jupânul Mațe-Scoase e pe-aici?

Fata aprobă și aruncă, din vârful buzelor:

‒ L-chem.

‒ Fermecătoare nume, murmură Syllas/Hong la urechea Dorei. Nici nu vreau să mă gândesc ce e-n rulourile alea.

Puțin mai târziu, de ei se apropie un ins atât de gras, cum niciunul dintre ei nu mai văzuse vreodată. Părea că burdihanul imens era pe cale să-i explodeze, dacă n-o făcuse deja sub șorțul slinos al cărui cordon ar fi fost de ajuns pentru a-i înconjura pe tuspatru. În locul bărbiei avea o gușă triplă, iar ochii abia se ghiceau ca două fante deasupra obrajilor buhăiți. Picioarele păreau minuscule comparativ cu trupul și se mișcau greoi, dând impresia că insul se târa și că, între membrele inferioare, ar fi atârnat cu adevărat mațele ce nu-i mai încăpuseră în burtă.

‒ Culin! hohoti arătarea când ajunse în dreptul lor, slobozind o ploaie de salivă. Am crezut că te-ai prăpădit, de nu te-am văz’t cu ăilanți.

‒ Încă nu, jupâne, încă nu. Voiam și eu o masă, dar socot că e cam plin pe la tine…

Mațe-Scoase îl bătu pe umăr.

‒ Pentru ieroul meu ie tot timpul! Fleșcăito! Ia de fă loc acolo-n spate!

Musafirii crezură că aveau să fie duși într-o încăpere dosnică, vreo cămară soioasă care dădea spre gunoaiele din curte. În schimb, se treziră într-un separeu de unde vedeau tot ce se întâmpla în sala mare. Probabil că niște mușterii fuseseră îndepărtați de la masa respectivă, deoarece, atunci când ajunseră, fetișcana grăsuță ștergea masa, dând pe jos firimituri și întinzând petele de grăsime în crăpăturile lemnului.

‒ Să-i servești pe Culin și pe pretinii lui ca când de asta ar depinde viața ta, ai înțeles, Fleșcăito? Că, de nu, te bat pân-o să-ți ardă bucile ca para focului.

‒ M-nțeles, se supuse fata.

‒ Io vă las, că-i mult de treabă az’. Da’ mai trec.

Kollen comandă pentru toți, apoi, cât timp fata era plecată să le aducă mâncarea și băutura, arătă spre un colț al sălii mari.

‒ Vedeți vinețiii ăia de la masa de colo? Le zice skari. Cu ăia m-am bătut mai demult.

‒ Adică aici, în local?

‒ Nu. Ei trăiesc în amonte, pe un fluviu care se varsă în Marea Tăcută la o aruncătură de băț de port. Pe vremea aia, așezarea asta era o zonă autonomă. Oamenii de-aici își făceau afacerile cu cei ce veneau din regatele, imperiile și orașele-stat de pe uscat, ori din largul mării. Și cu skarii, dar ei erau ‒ și mai sunt încă ‒ un popor prost. Își fac case, apoi, la furie sau beție, le strică și rămân fără adăpost în nopțile geroase de la ei, de-acolo. Ori își adună bucate și, tot așa, când li se năzare, sparg amforele și butoaiele, de rămân muritori de foame. Apoi le pare rău, se dau peste cap să repare ce se mai poate și, când zici că și-au învățat lecția, o iau de la capăt.

Fleșcăita veni la masă aducând bucatele aburinde și stacanele cu băutură rece, proaspăt scoasă din beci.

‒ Du-te! o îndemnă Kollen. Îți fac eu semn dacă mai vrem ceva.

După plecarea fetei, își continuă povestea:

‒ Așa au făcut și cu portul ăsta. Era loc bun de comerț, câștigau bine, dar, la un moment dat, li s-a năzărit să vină cu armată multă și să-l facă una cu pământul. Locuitorii au cerut ajutorul Imperiului, iar Măria Sa, în marea lui binecuvântare, s-a învoit să-i răzbune și să-i ajute să-și refacă așezarea, dar doar dacă acceptau să devină parte din Imperiu. Uite-așa am ajuns să plec în amonte pe Fluviul-Acelor-de-Gheață, cu o apă atât de rece, încât, dacă-ți băgai mâna-n ea altcândva decât în preajma amiezii, riscai să-ți pierzi degetele.

Luă o gură de băutură, apoi mușcă pofticios din ruloul imens aflat în bolul din fața lui.

‒ Mmmmm, delicios! plescăi, apoi își linse degetele și arătă din nou spre skari. Ne-am bătut cu vinețiii ăia până i-am învins și i-am făcut, la fel, parte a Imperiului. Mulți au fost luați în robie și puși să ridice la loc așezarea asta. Pe-atunci, Mațe-Scoase era un puști slăbănog, cu picioare scurte și rășchirate, ce făcea rost de carne din care mă-sa prepara rulouri ca să-și câștige traiul de pe o zi pe alta. Când portul a revenit la strălucirea de odinioară, și-a deschis hanul ăsta.

‒ Nu vreau să mă gândesc de unde era carnea aia, dacă hanului îi zice Mortu’, comentă Syllas/Hong.

‒ Eu prefer să nu-mi pun întrebări nici acum. Sunt delicioase, asta e tot ce-mi pasă. Cât privește nazurile, am mâncat carne de mort când am traversat Deșertul Ochilor Plânși. În fiecare dimineață, când mă trezeam, mă bucuram că eram încă în viață și că vreun tovarăș murise peste noapte, iar noi aveam ce să mai mâncăm încă o zi.

‒ Scârbos! se strâmbă Gundra.

Kollen rânji, cu gura plină.

‒ După ce treci prin primul război, o să vezi că o să uiți chestiile astea cu scârbosul. O să te intereseze doar că ești încă viu.

Bărbatul nu părea prea convins.

‒ Adevărul e că rulourile chiar sunt delicioase! aprecie Dora.

Mâncară și băură pe săturate. Fleșcăita părea mereu atentă la masa lor. Era de ajuns să-i facă un semn pentru a se grăbi să vină. Când terminară, îi întrebă dacă doreau să se simtă și mai bine într-o cameră de la etaj. Dora părea tentată să accepte, dar Kollen i-o reteză scurt.

‒ Mulțumim, dar e vremea să plecăm. Mâine vom porni pe mare.

Mațe-Scoase veni să le ureze drum bun, iar veteranul îl plăti cu generozitate.

‒ Fii mai bun cu Fleșcăita! îi zise la plecare. E o fată de treabă.

‒ Știu, știu, da-i bine să-ți ții muncitorii pe vârfuri, că altfel le crește nasul! se amuză hangiul.

‒ Eu aș fi vrut să mai stăm, protestă Dora când ieșiră în stradă.

‒ Știu. Dar, în caz că n-ai observat, la masa vinețiilor începuse deja gâlceava. Nu mai e mult până când pumnalele o să iasă din cingători. Ca acolo, le arătă Kollen un local în fața căruia vreo cinci persoane se luptau pe viață și pe moarte. Hai să-i culegem pe ceilalți și să mergem înapoi în tabără.

‒ Dacă vor vrea, observă Syllas/Hong.

‒ Cine nu vrea, e luat cu forța, nu se lăsă înduplecat veteranul. Îl avem pe Gundra cu noi.

De undeva, din speluncile de pe marginea falezei, se auzeau răcnetele daimonului Ystopos și ale troglodiților lui, urlând precum fiarele în noapte.

*

Sub coroana deasă a tagerilor s-a format o baltă ce seacă doar în zilele cu arșiță cumplită, își începu povestea masokul. De-acolo, fata cu părul roșu, căreia abia îi înmuguriseră sânii, a auzit o chemare, ca o tânguire. Întâi a crezut că visează, căci dormea de câteva ore bune. Apoi și-a dat seama că era aievea. Și-a ciulit urechile, căutând să înțeleagă ce voia a spune. Când și-a dat seama, s-a înfiorat:

– Hadri, Hadri, haide de m-ajută! M-au bătut și-am fugit; m-au săgetat. Abia m-am târât până aici.

Fata știa despre poveștile celor ce se-ntorceau, așa că a strâns între degete pătura aspră și și-a mușcat buzele, dar n-a cutezat să se ridice de pe patul de paie.

– Hadri, știi că ești lumina ochilor mei! M-am juruit ție când ți-am furat o sărutare în noaptea de Ah-Nain. Hadri, ajută-mă, salvează-mă! Nu vreau să mor!

Strângând pătura în jurul ei, tânăra s-a ridicat din pat și a venit la fereastra ale cărei obloane rămăseseră întredeschise. Le-a împins și s-a sprijinit de pervaz.

– Lidar, de ce-mi faci asta?

– Hadri, ajută-mă! Nu vreau să mor!

– Nici eu nu vreau, iubitule! Dar… mi-e teamă! Ești chiar tu, sau doar o vedenie?

– Abia ce-am plecat și te-ai îndepărtat de mine? Asta doare mai tare decât rănile…

– Nu-nu, sunt a ta pe vecie, Lidar! a șoptit grăbită fata. Dar… De ce nu mergi la ai tăi? Eu… Mie… Mi-e frică!

– Îl știi pe tata! Dacă ar afla că am fugit, ar săvârși el ce n-au putut face imperialii. M-ar ucide cu mâinile lui. Hadri, te rog…

Dora, Gundra și Syllas/Hong se treziseră și ascultau litania căpățânii albe. Kollen părea să-și vadă liniștit de somn. În vocea masokului apăru o schimbare. Părea că vorbea pe două voci. Cea dintâi relata mai departe discuția dintre Hadri și Lidar. A doua, cu un semiton mai jos, începu să vorbească despre o colibă izolată pe una dintre colinele Treimii.

…Iar copacul acela era bătrân și pe jumătate putrezit pe dinăuntru. Ci se mișca precum un apucat, împins de-o umbră, de parcă un vânt năprasnic se abătuse doar asupra lui. Și pârâia din toate cele, aplecându-se tot mai primejdios spre colibă cu fiecare scuturare a sa.

Poveștile continuară să se împletească, istorisite pe două voci. Cei trei soldați ascultară, în parte fascinați, în parte îngroziți, cum fata se lăsă în cele din urmă convinsă de glasul iubitului ei și sări afară pe fereastră, pentru a merge să-l ajute, doar pentru a nimeri în ghearele unui padaq ce pândea între crengile groase ale copacului și-i sări în spinare, înfingându-și colții ascuțiți în ceafa ei. Între timp, de la atâtea scuturat, copacul cel putred se rupse și se prăbuși peste colibă, sfărâmând-o, omorând-o pe bătrâna țintuită la pat și ologindu-l pe unul dintre nepoții ei.

*

Dimineața, aflară despre tânărul Lidar, ce murise după ce-i fusese tăiat gâtul într-o încăierare. Și despre Jakha, femeia ce agățase o prostituată; aceasta o condusese pe chei, unde, alături de acoliții ei, o jefuise și o aruncase în mare.

‒ Au mai murit și alții, îi informă Syllas/Hong.

‒ Era de așteptat. Întotdeauna se întâmplă așa când armatele poposesc aici. Ați văzut și voi celelalte tabere, cu soldați adunați din alte regiuni ale Imperiului.

Kollen mânca liniștit, ca și cum nimic nu se întâmplase.

‒ Masokul a spus doar două povești.

‒ Așa este. Ale celor din Treime.

‒ De ce?

Veteranul ridică din umeri.

‒ Așa funcționează vraja.

‒ Și până unde merge? Dacă cineva și-ar clădi sălaș pe buza Viroagei?

‒ Habar n-am. E magie. Nu-i pui întrebări magiei.

‒ De ce?

‒ Pentru că atunci n-ar mai fi decât o amărâtă de știință, de-aia!

În cursul dimineții, mai sosiră încă două grupuri de recruți ‒ unul dinspre tărâmul ce se întindea de cealaltă parte a Fluviului-Acelor-de-Gheață, celălalt din partea opusă a portului. Și printre aceștia, Kollen se dovedi a-i cunoaște pe unii.

‒ Ăla de colo, le arătă el celor trei tovarăși ai săi, e din neamul twessilor. Are o inimă pe atât de mare, pe cât de desăvârșit e ca luptător. Prima dată când mi-a sărit în ochi a fost când a trebuit să trecem un defileu primejdios, cu ape-nvolburate, ce-și repezeau undele-nspumate în sus, pe versanți, apucând sodații de picioare și trăgându-i spre afund. Cel puțin trei oameni a salvat de la moarte și a venit cu un plan care să facă mai sigură traversarea. L-am urmărit apoi în bătălie ‒ de fiecare dată a-ncercat să ajute unii răniți să se retragă spre tabără, ca să nu fie măcelăriți. Iar după lupte, oricât era de istovit, mereu se preumbla pe câmpul ticsit cu cadavre, căutând muribunzi și încercând să-i dea pe mâna vracilor, cu speranța că se mai putea face pentru ei ceva.

La orele amiezii, când începuse îmbarcarea la bordul corăbiilor, se întâlni față în față cu cel despre care vorbise.

‒ Koh’lleen! De când nu te-am mai văzut! hohoti străinul.

Îl privi de sus până jos, apoi rânji.

‒ Te-ai mai împuținat la trup, parcă. Ai mai îmbătrânit.

‒ Chiar tu ai spus-o cândva, Sal’duhur: câtă vreme mai pot ridica sabia, voi fi un soldat de nădejde.

‒ Încă mai ai monstruozitatea aia care poate tăia trei dușmani odată?

Kollen desfăcu chingile sacului și desprinse teaca uriașă, ce părea a ascunde un drug de fier. Sabia pe care o scoase de acolo chiar semăna cu unul ca dimensiune, dar era lucrată cu meșteșug. Prinse plăselele cu ambele mâini și ridică spada ca pe o jucărie, învârtind-o prin aer.

‒ Stai, nebunule, că-i retezi cuiva capul! se amuză celălalt. M-ai convins! Sub scoarța aia crăpată, miezul e încă verde.

‒ Ba bine că nu! replică bătrânul, sprijinind vârful armei în pământ. Și pariez că nici tu nu ești mai prejos, chiar dacă-mi pari un pic mai adus de spate decât ultima oară când ne-am văzut.

‒ Așa e. Sufletele răpuse ne dau putere și ne prelungesc viața, dar bolile își cer și ele tributul. Oricât am vrea, nu putem deveni nemuritori devorând ființa altora. Mai devreme sau mai târziu, trupurile astea de carne tot ne vor trăda.

Sal’duhur păru să devină visător.

‒ Mi-aș dori să se-ntâmple când stau întins pe patul meu de paie, ori când culeg recolta din câmp. Să nu mă-ntorc din bătălie…

‒ Știi cum spune cântecul: La luptă să pleci tânăr / Atacând cu cea mai ascuțită armă / Și să te-ntorci bătrân / Protejat de scutul înțelepciunii.

‒ Chiar crezi că, dacă ne-ntoarcem bătrâni, după multe bătălii, n-o să mai fim un blestem pentru ai noștri?

‒ Nu pot decât să sper.

Cei doi dădură din cap, nostalgici.

‒ Să nu te-ntorci! își urară unul altuia, apoi reveniră la formațiile lor și, cu ordine scurte și severe, le îndemnară să se îmbarce.

*

‒ E-adevărat?

Dora se aplecă peste balustrada corăbiei, alături de Kollen. Firele de iarbă pe care plutea aceasta își întinseră vârfurile spre ea, de parcă o amușinau.

‒ Ce să fie? întrebă veteranul.

‒ Ce-ai discutat cu twessul. Despre veteranii care, dacă se-ntorc, nu vor mai fi blestem pentru ai lor.

‒ Se spun multe. Nu știu ce e adevărat și ce nu.

Tânăra pufni. Când n-avea chef să răspundă, bătrânul o scotea din sărite cu filozofia lui de doi bani.

‒ Aș vrea să știu ce crezi tu, din ce ai văzut de-a lungul vieții! încercă să fie mai directă.

‒ Am auzit multe, repetă Kollen. Se zice că, atunci când mori în luptă, partea bună a sufletului e absorbită de cel ce te-a ucis, în timp ce partea rea e atrasă spre locurile de unde a plecat. De aceea întoarcerea aduce atâtea lacrimi și durere.

‒ Asta înseamnă că, dacă o persoană n-a adunat în ea decât bunătate, n-are ce blestem s-aducă înapoi.

‒ Poate. Dar de-ar fi doar scorneli, ori întâmplări deosebite, asta n-am știință.

Atenția Dorei fu atrasă preț de câteva clipe de Gundra, al cărui mers apăsat îl recunoscu atunci când uriașul păși pe punte. Fața lui avea o culoare nesănătoasă, întunecată, și, după câțiva pași, îl văzu repezindu-se la bordaj și vomitând zgomotos în marea de dedesubt.

Tânără se concentră din nou asupra veteranului.

‒ Și cum rămâne cu partea bună? Chiar așa e, cum se zice?

Pentru a nu-i oferi prilejul celuilalt de a se eschiva, completă:

‒ Ai supraviețuit multor războaie. Cu siguranță ai omorât destui oameni. Ai simțit vreo transformare?

Kollen oftă.

‒ Războiul e ceva ce-ți schimbă total percepția asupra vieții, asupra lucrurilor importante, în general. După ce suferi de foame, apreciezi orice bucate, fără să mai pui întrebări. După ce aproape mori de sete, bei orice, chiar și apă coclită dintr-un ochi de mâl. După ce te culci cu frica de a nu fi atacat în somn, adormi într-o clipită chiar și când întreg satul se veselește-n jurul tău. După ce nebunia luptei te-ndeamnă să faci grozăvii pe care nu ți-ai fi închipuit vreodată că le poți face, înveți să lași mândria deoparte. Și, după ce vezi de-atâtea ori moartea cu ochii, te bucuri de fiecare clipă a vieții, cât de măruntă ar fi ea.

Își scărpină obrazul aspru, cu fire de barbă și semne ale unor tăieturi vechi, apoi ridică din umeri.

‒ Sau poate că toate astea ar fi venit oricum, odată cu înțelepciunea bătrâneții.

‒ Tu care crezi că e adevărul?

‒ Ce vrei, de fapt?

Kollen se răsuci spre tânără și o privi cu ochii săi bătrâni, ce văzuseră atâtea. Surprinsă de faptul că era direct, ca niciodată, Dora tresări și nu-și găsi cuvintele.

‒ Vrei să-ți spun povestea pe care mi-am făcut-o în minte, ca să mi se pară că totul are sens? Ți-e mai simplu să crezi fabulația mea, decât să încerci să pui lucrurile cap la cap, așa cum ți se vor părea ție?

Abia atunci reuși tânăra să-și recapete stăpânirea de sine și să-l înfrunte.

‒ Mi-e frică, Kollen! Și mie, și lui Gundra, și lui Syllas. Iar când ți-e frică, ți-e mai ușor să mergi mai departe dacă te agăți de o credință, fie ea și falsă. De ce socotești că stăm lângă tine și-ți înghițim ordinele fără crâcnire, ba îți suntem și ajutoare când vrei să-i disciplinezi pe restul? Pentru că, în teama noastră, ne gândim că avem mai multe șanse să nu murim dacă stăm în preajma ta. Că ești, cumva, un fel de talisman norocos care ne poate salva. Că, dacă suntem scăldați suficient de mult timp în lumina ta, se va lipi și de noi un pic din norocul și iscusința care te-au ajutat să supraviețuiești atâtor și atâtor lupte.

Spusese totul dintr-o suflare, iar acum încerca să tragă aer în piept. Livid, Gundra se apropiase și el. Syllas/Hong apăruse de nicăieri și, ținându-se cu mâna de o parâmă, urmărea la rândul său discuția. Veteranul îi privi, tăcut, de parcă i-ar fi scrutat până în străfundurile sufletelor. În cele din urmă, reveni cu privirea asupra întinderii turcoaz.

‒ Prima dată a fost dureros, începu el să istorisească. Binele și răul din noi se află într-un fel de echilibru, un pact pe care-l negociem clipă de clipă, de cele mai multe ori inconștient. Când se revarsă prea mult bine, e ca o arsură. Focul dă viață, mâncare, căldură, cicatrizează rănile și vindecă infecțiile. Dar doare al naibii. La fel am simțit și eu întâia dată. Parcă cineva îmi turnase otravă pe gât. Am asudat și-am bolit, ca la friguri. Mi-a luat multe zile până când m-am liniștit. Dar nu pot zice c-am observat o schimbare prea mare. Cum am spus mai devreme, războiul te transformă, te face să vezi altfel lumea. Nu știam să cern care lucruri veneau de la el, care de la cei uciși.

Chicoti.

‒ Dar bunul acela nu înseamnă că devii un bonom. Ați simțit pe pielea voastră muștruluielile mele! E vorba doar că, război după război, ajungi la o stare de ușurare. Gândurile și faptele rele nu te mai chinuie, ci le lași să iasă imediat ce apar, apoi te simți iar împăcat. Ești tu, acolo, adunat în tine, nu mai alergi de nebun de la disperare la extaz, de la supărare la bucurie, de la tristețe la veselie. Inimă ușoară și nostalgică, așa cum a zis odată un bard din ținuturile Bundului. E drept că le cam încurca el când venea vorba despre popoare, dar știa cum să-ți ungă sufletul.

‒ Și-atunci, interveni asexuatul, dacă ar fi să te omoare cineva pe tine, n-ar fi doborât de atâta bunătate? Mai ales dacă ar fi un ageamiu ca mine, de exemplu?

‒ Poate că nu. Pentru că, așa cum ți-am spus, îmi mine nu crește bunătatea și scade răutatea. Ci se produce o armonie, o împăcare lăuntrică. Nu mai sunt bun și rău, ci un întreg, cu de toate.

‒ Și-atunci, la moartea ta, nu te… rupi. Cel ce te-ar ucide n-ar lua binele din tine și n-ar rămâne răul care să se-ntoarcă, bântuindu-ți neamul. O parte de împăcare merge la ucigaș, alta revine acasă.

‒ Așa sper, murmură Kollen. Dar e posibil și să mă-nșel, iar la moartea mea să mă rup într-o lumină ce va fi sorbită de celălalt, respectiv un spirit întunecat ce și-ar blestema neamul până la a cincea spiță.

‒ Tu ești bătrân, spuse Dora. Sigur ai mai văzut oameni ca tine, care-au trecut victorioși prin atâtea războaie și, când le-a venit sorocul, s-au întors.

‒ În Treime? Nu. Ți-am mai zis asta. În alte locuri am auzit c-ar mai fi fost, dar cine poate ști cât din poveștile barzilor e adevărat și cât e scorneală?

*

Călătoria pe mare dură multe zile. Pentru însoțitorii lui Kollen, crescuți între coaste muntoase și coline deluroase, care văzuseră pentru prima dată o câmpie în cursul acelei călătorii, ideea unei întinderi imense precum Marea Tăcută era ceva greu de cuprins cu mintea. Priveau câte un țărm ce se ivea la orizont și-l ascultau pe veteran povestind despre popoarele ce se găseau dincolo de el și despre bătăliile purtate de-a lungul vieții lui pentru a le înfrânge pe unele sau pe altele, pentru cine-știe-ce pricină.

‒ Pare că, dacă n-ar fi fost Imperiul să facă ordine, lumea asta ar fi rămas înapoiată, barbară! observă la un moment dat Syllas/Hong.

‒ Firește că așa trebuie să ni se pară, comentă Kollen.

Asexuatul miji ochii, încercând să-și dea seama dacă interlocutorul era serios, ori sarcastic.

‒ Crezi că e posibil ca, uneori, Imperiul să fi văzut lucrurile greșit?

‒ Prin simplul fapt că e Imperiu, orice acțiune a lui e corectă, puse veteranul capăt discuției, apoi continuă să povestească despre culmile acoperite cu zăpadă purpurie ce se ițeau în depărtare.

Deși puntea le oferea un spațiu destul de mic, Kollen insista în fiecare zi ca soldații din subordinea lui să facă exerciții. Nici Gundra și ceilalți care mai sufereau de rău de mare nu erau cruțați. Când Dora încercă să le pledeze cauza, bătrânul rămase impasibil.

‒ În luptă, nimeni nu va avea milă de tine dacă nu te simți bine. Ori dacă ai fost rănit și abia te mai ții pe picioare. Dacă vrei să ai o șansă de a rămâne în viață, trebuie să fii capabil să lupți indiferent de starea în care ești.

‒ Cred că ești singurul care-și terorizează oamenii așa.

‒ Și dacă ar fi așa, nu m-ar interesa. Prețuiesc viețile voastre, nu suferința. Dar pun rămășag pe ce vrei tu că Sal’duhur și încă vreo câțiva fac exact același lucru.

‒ Câțiva bătrâni, ca tine?

Kollen zâmbi ‒ un lucru rar, apoi începu antrenamentul.

Într-una dintre seri, în timp ce urmăreau stelele cerului reflectându-se în picăturile de apă de pe vârfurile stufărișului, tânăra îl întrebă:

‒ Daimonii de ce nu sunt puși la conducerea formațiilor?

‒ Ei nu-și pot conduce nici măcar propriile porniri. Distrug și binecuvântează cu aceeași ușurință și lipsă de discernământ, după toanele și dispoziția de moment. E bine să ții lumea cât mai departe de ei.

‒ Totuși, mulți își doresc să stea în preajma lor. Iar în lupte am înțeles că sunt aprigi.

‒ Au puteri deosebite, sunt feroce și perseverenți. Dar nu sunt invincibili, dacă la asta te referi.

‒ Tu ai putea ucide unul?

‒ Cu o strategie bună, cu noroc și cu nebunie, da, aș putea. Dar nu cred c-aș scăpa cu viață din înfruntarea aia.

Veteranul admiră un roi de insecte ce aluneca pe un fuior de ceață purtat de vânt, coborând spre o pată luminoasă de pe suprafața mării, unde dispăru.

‒ Cât despre cei ce caută compania daimonilor, nu sunt cu nimic diferiți de insectele alea. Zboară nesăbuit spre lumină, fără să știe că vor fi devorați.

‒ Unii vor scăpa. Și vor deveni protejați.

‒ Până la următoarea toană. Noi îi vedem pe daimoni mereu înconjurați de acoliți. Dar aceștia sunt întotdeauna alții. Se înalță și coboară la fel ca efemeridele.

‒ Troglodiții rămân.

‒ Cine se uită la ei, ca să vadă dacă sunt aceiași?

Dora se aplecă mai mult peste bordaj, privind marea întunecată. După o vreme, șopti:

‒ E normal să-mi fie frică, Kollen?

Înainte să-l lase să răspundă, completă:

‒ Să nu crezi că sunt lașă. Vreau să lupt! Vreau să devin o războinică adorată de toți, o partidă dorită de oricine, un idol pentru tineri. Dar…

‒ Ai fi nebună să nu-ți fie frică, răspunse veteranul. Și, când vei vedea ce înseamnă cu adevărat o luptă, te vei teme și mai mult. Dar acolo, în teroarea paralizantă, vei găsi și curajul de a da tot ce poți ca să supraviețuiești. Ca să-l ajuți pe cel de lângă tine.

‒ Ție ți-a fost frică?

‒ Mi-a fost. De fiecare dată.

În depărtare, se auzi un urlet. Un nefericit căzuse peste bord, prea beat ca să se mai țină pe picioare, ori, poate, aruncat de cineva care-i purta pică. Urletul se opri la fel de brusc cum începuse.

‒ Și încă-mi mai este.

*

Mai mulți soldați își pierdură vețile căzând în mare ‒ unii accidental, alții ca urmare a unor răfuieli. Doar unul era din satele Treimii, iar masokul îi recită sinistra poveste a întoarcerii într-o noapte întunecoasă precum smoala, așa cum deveniseră toate în ultimele zile. Nici zilele nu se luminau ca de obicei. O pâclă rece rămânea aproape permanent la câteva picioare de vârfurile plantelor mării, ce păreau, la rândul lor, să fi devenit mai aspre, mai primejdioase, frecându-se de bordajul corăbiilor de parcă ar fi încercat să-l răzuiască până la schelet.

Kollen nu se mai abătuse pe acele meleaguri. După cum înțelesese de la un imperial laconic, traversau un canal prelung ce lega Marea Tăcută de o altă mare, magică, unde ambarcațiunile pluteau pe bule de apă călătoare, sub care se căscau hăuri de aer.

‒ Se zvonește că, dincolo de Marea Ușoară se află tărâmuri cu bogății nenumărate. Dar, ca să ajungem acolo, trebuie să trecem de illfriți, iar ei au refuzat orice înțelegeri comerciale. Vor să rămână singuri stăpâni pe poarta spre o bunăstare de care cetățenii Imperiului au nevoie.

Veteranul nu auzise despre poporul acela, iar imperialul comentase laconic „O să-i vezi”. Spusese asta de parcă ar fi vorbit despre frunzele ce cădeau toamna din copaci. Dar realitatea se dovedi a fi alta. Teroarea începu o dată cu zorii cenușii ai unei zile ca oricare alta. Soldații și marinarii fură treziți de strigătele oamenilor de cart. Buimaci, urcară pe punte, ori se ridicară din colțurile unde șezuseră și asistară la un spectacol înfricoșător.

Cerul se umplea cu păsări de foc. De ce dădeau mai vârtos din aripi, flăcările se întețeau, până când bietele făpturi ardeau precum torțele și se prăvăleau în apa nămoloasă, unde plantele se răriseră, lăsând locul unor emanații urât mirositoare. Vaporii se aprindeau, scântei ce pocneau făcând un vacarm de nedescris și riscând să dea foc corăbiilor. Vracii se străduiau să invoce umezeala aerului, pentru a stăpâni urgia și a nu-i permite să se răspândească de la un vas la altul, precum niște arcade gigantice de care Kollen văzuse într-o bătălie străveche, desfășurată pe terenul blestemat al unei necropole.

Iar acela se dovedi a fi doar începutul. Căci, după ce scăpară, observară că ziua și noaptea nu se mai succedau așa cum le știau ei rostul, ci erau înconjurați de un crepuscul etern.

Putea fi dimineață, la fel de bine cum putea fi miezul zilei, ori seara, atunci când se treziră atacați.

Corăbiile inamice părură a se forma din nimic. Unii dintre soldați jurau că fuioarele de negură se adunaseră în jurul vegetației mării și se transformaseră în ambarcațiuni. Erau lungi, cu prorele înalte ornate cu creaturi înspăimântătoare ce arătau spre cer cu degete ascuțite, din unghiile cărora țâșneau periodic fire luminoase ce electrizau aerul.

Illfriții înșiși arătau ca niște ființe desprinse din cele mai întunecate coșmaruri. O pieliță le unea coatele cu șoldurile, permițându-le să planeze spre corăbiile adverse fără să recurgă la abordaj. Capetele erau decorate cu căști ticsite cu coarne metalice, de care se foloseau pentru a-și sfâșia inamicii. Torsurile depășeau lățimea șoldurilor, iar picioarele relativ scurte și crăcănate arătau că nu s-ar fi descurcat bine într-o confruntare pe teren plan, sau într-o urmărire pedestră. Pentru lupte la înghesuială, fără mult loc de desfășurare, păreau însă a fi mai bine adaptați decât armata imperială.

Aceasta din urmă compensa prin calitatea armamentului. Însă, în îmbulzeală, cuțitele indigenilor, cu lame de o calitate îndoielnică, erau la fel de eficiente ca săbiile călite cu grijă de fierari pricepuți.

Lui Kollen nu-i plăcea faptul că lupta se ducea pe mare. Nu putea controla atacul și retragerea, ci stătea la mâna corăbierilor, fiind nevoit să se bazeze pe iscusimea cu care căpitanul își îndruma echipajul. Dar, așa cum le spusese soldaților până atunci, în război nu era cazul să te aștepți la lucruri plăcute. Dimpotrivă.

Organiză apărarea ținând cont de poziția vaselor inamice. Câtă vreme se aflau la distanță, traseră cu săgeți. Când illfriții săriră pe puntea ambarcațiunii, oamenii săi dovediră că antrenamentele nu fuseseră în zadar. Atacatorii fură căsăpiți sau împinși peste bord, fără să provoace nicio pierdere.

Pe alte câteva corăbii, lucrurile stăteau la fel ‒ toate conduse de veterani pe care Kollen îi cunoștea. Pe restul, bătăliile se dovediră mai echilibrate, iar atacurile illfriților mai greu de respins. Daimonii luptau feroce, ridicându-se spre cer cu mișcări complicate, descriind volute ca și cum ar fi efectuat un ritual straniu, apoi plonjând spre suprafața mării. Fulgerele aruncate de acrostoluri încercau să țeasă o pânză de lumină în care să le prindă, să le încetinească mișcările, dar rareori reușeau trei-patru corăbii să se sincronizeze suficient timp încât să fie eficiente. Zburătorii prinși de pânze erau scuturați de frisoane, urlau, se mișcau haotic și se îndepărtau cu greu. Ceilalți, însă, atacau devastator.

‒ Cu ei alături, nu putem pierde acest război, observă Dora.

‒ Și illfriții au daimonii lor.

‒ Și? Sub stindardul Imperiului sunt adunate cinci sau șase popoare. Avem mai mulți daimoni decât pot aduna ei.

‒ Ilfriții sunt un popor ciudat, după cât am apucat să-i văd. Locurile în care sălășluiesc sunt stranii. Iar dacă au avut curajul să se opună Imperiului, atunci cu siguranță ascund unele taine de care trebuie să ne temem. Daimonii pot lua forme nebănuite.

‒ Se transformă? interveni și Gundra.

Confruntarea părea că-l ajutase să se întremeze, sau, cel puțin, să uite de starea de rău.

‒ Nu. Doar că forma unui daimon de pe aceste meleaguri poate să nu semene deloc cu ce știm noi despre creaturile astea.

*

Formația lui Kollen reuși să nu piardă niciun om. Dar săteni din Treime muriră pe alte corăbii, iar masokul le spuse poveștile, împletindu-le într-un cor precum firele ce se adunau pe urzeala războiului. Pe unii îi trezi din somn. Alții nici măcar nu se culcaseră, căci orele de odihnă nu mai erau ca înainte. Fiecare dormea pe apucate, între confruntări.

‒ Te-am înjurat în sinea noastră, dar acum îți mulțumim, recunoscu Dora.

‒ Știu, răspunse simplu veteranul.

‒ Războiul e tortură, recunoscu și Syllas/Hong.

‒ Loc blestemat, completă Gundra.

După prima confruntare, illfriții nu mai atacară la loc deschis. Îi atraseră pe imperiali pe canale sinuoase, izolând corăbiile și împiedicându-le să-și acorde ajutor între ele. Necunoscând geografia locurilor, unii căpitani se treziră cu chilele împotmolite între colți de stâncă, pradă ușoară pentru indigenii ce știau locurile ca-n palmă. Rolul daimonilor devenea, astfel, mai important ca niciodată, nevoiți să supravegheze în permanență toată armata și să intervină pentru a permite salvarea celor naufragiați pe recife.

În timpul uneia dintre misiunile de salvare, se întâmplă lucrul de care Kollen se temuse cel mai mult. Tocmai Ystopos, daimonul  Treimii, intervenise pentru a permite retragerea cu ajutorul bărcilor a supraviețuitorilor unei confruntări ce se terminase cu zdrobirea babordului corăbiei de țărmul zimțat al unei insule sterpe. La început, nimeni nu păru să bage de seamă tulburarea care cuprinsese apa din canal. Pornise ca un tremur, cu emanații sulfuroase, de parcă undeva, în străfunduri, avea loc un cutremur. Abia când dintre unde se ridică o umbră întunecată, deveni clar despre ce era vorba.

Kollen o zări printre primii. Soldații săi, bine instruiți, reușiseră din nou să-și distrugă adversarii, iar acum corabia căuta o ieșire din canal. Dar asta era treaba căpitanului. Veteranul urmărea celelalte bătălii, încercând să învețe cât mai multe despre tactica illfriților, despre punctele lor tari și slabe.

Și atunci îl văzu.

Daimonul local se ridică asemenea unei coloane de piatră, prin crăpăturile căreia se zărea un foc roșu, încins. Un bolovan se alungi, modelându-se de parcă ar fi fost făcut din lut și căpătând aspectul unui tentacul. Cu o singură izbitură, strivi doi marinari ce încercau să fugă de la locul naufragiului.

Ystopos îl zări și-și îndreptă toată atenția asupra lui. Cu illfriții, soldații imperiali se puteau lupta. Cu daimonul, nu.

Ystopos se dovedea mai rapid și mai plin de energie decât oponentul său, dar acesta era mult mai masiv. Descărcările de energie îi produceau tremur prin trupul de piatră, dar nu păreau să-l vatăme prea tare, în schimb o lovitură de-a lui îl trimise pe daimonul Treimii rostogolindu-se prin aer, cu fulgere sărind haotic în toate direcțiile.

Își reveni repede și atacă din nou, cu mai multă furie. Arcele de lumină ce-i țâșneau din tot trupul formau o pânză ce îmbrăcă adversarul. De data aceasta, efectul asupra acestuia fu vizibil. Daimonul de piatră se cutremură, iar de la îmbinări țâșni lavă. Câțiva stropi săriră până la Ystopos, care urlă de durere. Fulgerele se subțiară, tremurătoare, iar oponentul profită de ocazie ca să-l lovească din nou. Îl trimise în picaj spre suprafața mării. Ystopos își redresă cu greu căderea, ridicându-se înapoi în aer. Se scutură, apoi se repezi și, din zbor, își revărsă luminile arzătoare asupra unui grup de illfriți aflați pe punctul de a măcelări soldații imperiali ce se retrăgeau în dezordine.

Îl atacă apoi din nou pe monstrul de piatră, cu mai multă furie.

‒ N-am știut că e așa puternic și viteaz. Îl credeam un fanfaron, murmură Dora.

‒ Daimonii sunt puternici și viteji, o lămuri Kollen. E în natura lor. Dar nu cred că asta va fi suficient aici…

‒ Adică?

Un nou atac al lui Ystopos fu respins.

‒ Nu știu dacă-și poate învinge adversarul.

‒ Posibil. Bănuiesc că, la un moment dat, se va retrage ca să-și revină.

‒ Un daimon nu se retrage. Dacă se angajează într-o luptă cu alt daimon, o duce până la capăt. Până când moare ori unul, ori celălalt.

‒ Păi, după cum arată lucrurile, cred că Ystopos va pierde, observă Syllas/Hong.

‒ Mda. Iar asta înseamnă că va muri.

Bătrânul strânse balustrada de lemn cu degetele sale lipsite de unghii.

‒ Și se va întoarce. Cel mai crunt blestem pentru cei de-acasă. Când supraviețuitorii din rândurile noastre vor reveni în Treime, s-ar putea s-o facă la câmpuri pârjolite, case pustiite și familii schingiuite.

Încruntat, privea încleștarea celor două ființe. Fulgere luminoase electrizau atmosfera. Lava era deja vizibilă prin multele crăpături apărute în trupul gigantului de piatră, dar loviturile acestuia aveau un efect tot mai devastator asupra daimonului zburător.

‒ Căpitane! strigă Kollen.

De pe covertă, cel strigat privi în direcția bătrânului. Cilii de pe bărbie stăteau zburliți, dându-i un aspect înfricoșător.

‒ Trage cât de aproape poți de insula aia și dă-mi o barcă!

‒ Ce vrei să faci? îl descusu îngrijorată Dora.

‒ Să-l ajut pe Ystopos.

‒ Dar chiar tu ai spus că, dacă lupți cu un daimon, sunt mari șanse să fii ucis! protestă Syllas/Hong.

‒ Monstrul e ocupat. Îl pot lua prin surprindere.

‒ E periculos, comentă și Gundra.

‒ Așa e. Dar, chiar dacă e să moară cineva, mai bine eu decât Ystopos. Eu mi-aș chinui neamul. El ‒ toate satele.

Corabia își schimbase cursul, alunecând spre insulă.

‒ Venim cu tine! propuse, impulsiv, Dora.

‒ Nici nu se pune problema.

‒ De ce? Patru avem mai multe șanse…

‒ Să fim văzuți și uciși, o întrerupse Kollen. În plus, nu aveți suficientă experiență ca să vă luptați cu un daimon. În confruntările cu illfriții vă puteți dovedi foarte valoroși.

‒ Dar…

‒ Mai aproape de atât nu mă apropii! interveni căpitanul. Nu știm ce colți de stâncă sunt sub apă.

‒ E suficient. Dați-mi o barcă și lansați-mă la apă!

‒ Kollen…

Veteranul o apucă de umeri. Se uită în ochii ei galbeni.

‒ În primul război, important e să rămâi în viață. Asta v-am învățat, asta trebuie să faceți.

‒ Vreau ca și tu să rămâi în viață.

‒ Și eu.

*

Plantele se iveau din ape ici-colo, pâlcuri izolate. În canal, marea părea un morman de gudron ce se unduia pe sub fundul bărcii.

Ar fi fost mult mai simplu dacă alți daimoni ar fi venit în ajutorul lui Ystopos. Dar așa ceva era de neconceput. Doar dacă monstrul de piatră ar fi câștigat confruntarea s-ar fi gândit un alt daimon să-și încerce puterile cu el.

Lucru care se putea întâmpla în orice moment. Deși Ystopos era perseverent și feroce, se vedea că atacurile sale aveau tot mai puțină forță. Nici adversarul său nu arăta bine, dar loviturile sale păreau să fie la fel de devastatoare.

‒ Piatra rămâne la fel de dură până se sfărâmă, murmură pentru sine Kollen. În timp ce aerul poate fi când uragan, când simplă briză.

Manevră barca printre colții de stâncă. O făcu destul de stângaci, deoarece nu avea în el sânge de marinar. Dar se descurcă s-o aducă la mal. Aerul mirosea tot mai tare a ars. Firele de păr de pe corp i se ridicaseră, electrizate.

Sări pe piatra caldă și legă parâma de ciotul retezat al unui copac. Un semn de optimism, de speranță că ar putea rămâne în viață pentru a reveni pe corabie.

Se cățără cu grijă pe coastă. Din vârful ei, daimonul de piatră îi apărea în toată splendoarea lui. Fisurile din roca neagră se lărgiseră, iar lava curgea din ele la fel ca siropul din copacii de fynn, în livada de acasă. Avea chiar și o culoare asemănătoare, galben-roșiatică.

Kollen încercă să-și imagineze că era în perioada recoltei, când trebuia să găurească scoarța dură, să adune lichidul în găleți, apoi să pună cepuri făcute din același tip de lemn, pentru ca rănile să se vindece, iar copacii să dea rod și anul următor.

Coborî panta cu grijă, căutând să rămână în spatele monstrului, ca să nu fie observat. Probabil că Ystopos îl zărise, căci își înteți atacurile asupra adversarului, atrăgându-i atenția spre canal, nu spre insulă. Dansul său devenise o explozie de lumini ce se roteau și biciuiau aerul. Tot mai haotic, observă veteranul.

Ajunse jos. Se găsea la nivelul a ceea ce, probabil, ar fi fost genunchii daimonului, dacă acesta ar fi avut picioare. Până la urmă, nu conta. Putea fi un simplu soclu, ca la colecția lui de masoki. Important era că pe el se sprijinea monstrul. Își calibră cu grijă în mână sulița lungă, groasă, apoi o zvârli cu putere într-o crăpătură.

Creatura se cambră, semn că vraja pe care vraciul corăbiei o țesuse pe vârful de diamant, la cererea lui Kollen, avusese efect. Crăpătura se căscă mai tare. Veteranul își luă avânt și sări pe suliță, apăsând cu toată greutatea. Coada pocni, iar piatra se despică precum scoarța unui copac. Crăpătura urcă, desfăcându-se în mii de fire tot mai fine, ca o pânză.

Urletul terifiant al monstrului aproape că-l asurzi pe bătrân. Dar reflexele antrenate în atâtea războaie îl făcură să se ferească la momentul potrivit, în timp ce daimonul se prăbușea, lipsit de stabilitate. Se izbi de sol, provocând un cutremur, și rămase așa, parte deasupra pământului, parte deasupra apei, căutând să găsească un punct de sprijin pentru a se ridica. Ystopos se prăvăli asupra lui, revărsând fulgere orbitoare. Multe dintre ele nimereau alături, căci daimonul de aer era epuizat. Dar cele care loveau în plin făceau trupul de piatră să tresalte, să se despice tot mai tare, lăsând să se scurgă lavă ce ardea preț de câteva clipe, apoi se transforma într-o grămadă neagră, fumegândă.

‒ Ai grijă! strigă Kollen.

Prea târziu. În picajul pe care nu-l mai controla cum…