Era o zi superbă în Xyra. Picăturile de lumină se scurgeau de pe acoperișuri, conturând cu auriu și verde zidurile, coroanele încă despuiate ale copacilor și vârfurile lungi ale părului său. Și-l lăsase anume desprins, ca în timpul mersului șuvițele negre să-i unduiască pe piept, umplându-i nările cu aroma fină de nisip încins adusă de peste mare.
Nu îi plăcea în mod deosebit cum arăta astfel, dar îl entuziasma contrastul pe care părul lui bogat îl făcea cu țestele trecătorilor, rase până la piele pentru a face loc paraziților atât de râvniți de locuitorii Ximoryei. Îl încânta să își facă loc printre pleoapele mijite ale femeilor elegante care își împodobiseră creștetele cu mici sarcopți multicolori și îl măgulea să se vadă reflectat în pupilele bărbaților ce renunțaseră la pălării pentru a-și aerisi boțurile de carne străină din capetele chele.
Îi plăcea să fie privit lung, de sus în jos și de jos în sus, cu coada ochiului sau direct, fără nicio rușine, pentru că sigur, apoi, avea să fie recunoscut drept cine era. Anonimatul nu îi oferise niciodată oportunitățile ce-l făcuseră cunoscut în mai toate cercurile lumii drept unul dintre cei mai destoinici furi. Novarre Faruz care, deși își arătase fără fereală chipul peste tot pe unde mergea, nu fusese niciodată pedepsit pentru faptele sale, întrucât nimeni nu îl văzuse vreodată furând. Dar, de știut, îl știau toți. Fiecare client care îl tocmise primise din mâinile lui lucrul îndelung râvnit, apoi se lăudase prietenilor, sporindu-i astfel faima.
Novarre răspunse cu un zâmbet la privirea sfioasă a unei fete oprite sub o streașină, chipurile să-și lege pantoful, apoi trecu mai departe, forțându-se să fie atent la ceea ce se petrecea în jurul lui. Tocmai intrase pe o stradă retrasă, mărginită de garduri înalte, din piatră și mortar, peste care alunecau crengi cu frunze galbene. Trecătorii se răriseră într-atât de mult, încât prezența lui exotică stârnea mai curând neliniște decât admirație sau invidie. În aer plutea un miros greoi, de arsură și fier, probabil și de altele, pe care furul nu ajunsese să le cunoască încă. Bănuia că, după îndeletnicirile urchemice ale potențialului său angajator, casa căutată era foarte aproape. Iar ca să ajungă acolo, nu-i rămânea decât să urmărească fumul tot mai gros, tot mai roșu, ce plutea deasupra capului său, uniformizând efectul cromatic al picăturilor de lumină.
Nici nu era mult de mers, își dădu seama îndată ce ajunse în dreptul vălătucilor care se învolburau la suprafața pământului. Dinaintea acestora, gardul din nuiele carbonizate făcea o treabă de mântuială în a-i proteja de privirile curioase ale puținilor trecători. Un bărbat cu părul prins în creștetul capului și un copil care nu-i ajungea nici până la cot se opriseră chiar acolo, în fumul acela gros, și gesticulau cu însuflețire. Primul încerca să îi atragă atenția puștiului, indicând cu degetul mai multe locuri care lui Novarre, de la depărtarea aceea, îi erau inaccesibile privirii. Băiatul îi răspundea cu scuturat de umeri și ochi dați peste cap.
— Ți-am spus că nu mă interesează, îl auzi furul când ajunse suficient de aproape. Ai atâția oameni care îți mănâncă terciul doar ca să ți se încurce în picioare. Pune pe câțiva să-l repare, n-ar trebui să fie mare lucru pentru ei.
— Dar este pentru mine. Trebuie să îndrepți ce ai stricat cu bună știință. Doar ai fost avertizat.
Băiatul făcu o figură spășită – buze țuguiate, privire lăcrimoasă, oftat ușor.
— Am greșit și eu. N-am vrut…
Când îl văzu pe Novarre, se opri și, fără niciun alt cuvânt, îi făcu semn bărbatului cu părul prins în creștetul capului. Acela se întoarse ușor, cu o expresie de nedumerire mijindu-i printre ridurile roș-verzui care îi împrejmuiau ochii. Deschise buzele maronii, arătându-și vârfurile nefiresc de albe ale dinților.
— Jupânul Faruz?
Novarre dădu din cap și fu întâmpinat de o mână întinsă pe care o strânse cu grijă, întrebându-se dacă nu cumva petele colorate de pe pielea necunoscutului erau semnele unei boli contagioase.
— Poți să-mi spui Hayat, continuă bărbatul, reținându-i palma în strânsoare mai mult decât era necesar.
Poate că altul, în locul lui Novarre, ar fi început să se simtă stânjenit și ar fi încercat să se eschiveze. Altul. Novarre zâmbi și strânse palma bărbatului. Pentru el, nicio situație nu era îndeajuns de stânjenitoare încât să facă el primul gestul de a se retrage.
— Recunosc că nu te așteptam așa devreme azi, continuă urchemistul.
— Îmi place să depășesc așteptările.
— Să știi că sunt destul de exigent în privința asta, spuse Hayat eliberându-i, într-un final, mâna.
— Nici nu mă aștept la altceva. Nu-mi plac sarcinile facile sau previzibile.
— Crezi că asta te recomandă pentru treaba pe care am să ți-o prezint?
— Contrariul în niciun caz.
Urchemistul îl privi pe sub pleoape, de parcă ar fi făcut o măsurătoare complicată. Își țuguie buzele, plimbându-și-le de câteva ori de la stânga la dreapta și înapoi. Apoi, într-un târziu, își descleștă gura.
— Îmi place de tine, Faruz. Sper să-mi placă și după ce îndeplinești sarcina pentru care te tocmesc.
Novarre se încruntă, nesigur dacă trebuia să interpreteze în alt fel cuvintele celuilalt.
— Dar toate la vremea lor, nu? Hayat se întoarse spre băiatul care îi privea cu gura căscată. Du-te la bucătărie și cere ceva de băut!
Îl apucă pe Novarre pe după umeri, cu intenția evidentă de a-l conduce spre singura construcție care se ridica în perimetrul delimitat de gardul parțial distrus – o casă cu un singur etaj și cu toate ferestrele dinspre stradă zidite într-un mod grosolan, de parcă oricine ar fi comandat lucrarea ar fi fost și grăbit, și zgârcit cu plata. Urchemistul se opri, înainte să apuce să facă vreun pas.
— Apoi cheamă pe cineva să repare gardul, spuse peste umăr.
Un zâmbet fulgeră pe chipul băiatului, făcându-l să pară nu doar foarte matur, ci și foarte viclean.
*
Casa urchemistului nu impresiona prin stil sau mobilier, cât prin mirosurile puternice care pluteau între pereții înalți și goi ai salonului. Din câte își putea da seama Novarre, niciuna dintre aromele ce-i râcâia gâtul nu era naturală, în stare brută, ci fusese obținută în urma unor complexe procesări urchemice. Când se așeză pe unul dintre cele două fotolii din încăpere, i se păru că mirosurile devin mai grele, înăbușitoare. Înghiți cu greu nodul din gât și încercă să îl alunge cu apa din pocalul pe care băiatul de mai devreme i-l pusese în față, alături de o carafă plină. Bău cu înghițituri mici, până când simți că vasul din palma sa devine tot mai ușor, iar senzația de sufocare slăbește.
După ce băiatul plecă, Hayat se așeză pe brațul fotoliului opus și își înclină capul spre umărul drept. Coada din creștetul capului îi alunecase peste obraz, dar nu făcu niciun gest să o îndepărteze.
— De ce ți-e teamă cel mai mult, jupâne Faruz?
De plictiseală. De discuțiile fără rost purtate, de obicei, cu potențialii săi angajatori înainte să bată palma pentru un serviciu sau altul. Novarre își mângâie șuvița de păr care îi atârna pe piept, și-o răsuci pe după deget, apoi și-o dădu peste umăr, tânjind după aroma fină de nisip încins atât de familiară, acoperită cu totul de mirosurile din casa neaerisită a urchemistului. Îl neliniștea un pic faptul că, deși trăia în Ximorya, Hayat nu avea un sarcopt în creștetul capului. Însemna nu doar că bărbatul era străin de locurile acestea, ci și că se mândrea cu asta. Întocmai ca și el.
— Mă tem că timpul trece și cercurile se închid prea repede, spuse într-un final, mai mult ca să evite să mai tragă aerul înecăcios pe nări decât din convingerea că ar fi avut vreun folos încurajând această discuție.
Din experiența lui, cu cât angajatorii se lungeau mai mult la vorbă, cu atât misiunile pe care le propuneau erau mai puțin atractive.
— Bănuiesc că aveai alte așteptări de la viață, continuă urchemistul. Cum ar fi, să te așezi într-un loc al tău și să îți faci o familie.
— Asta ar însemna că, prin ce fac acum, mă îndepărtez de o astfel de posibilitate, spuse Novarre umplându-și pocalul cu apă.
— Sau poate să te apropii cu prudență de ea. Hayat își coborî ochii în podea, fixând mai mult timp decât ar fi fost politicos tălpile pe care furul le ținea încrucișate lângă picioarele fotoliului. Apoi, privirea lui începu să urce lent spre chipul furului, zăbovind ostentativ asupra pantalonilor prăfuiți, a hainei scămoșate și a pielii arse de soare expusă de gulerul descheiat al cămășii demodate. Se spune că ai dobândit o avere considerabilă.
Novarre duse pocalul la buze și bău cu poftă până când îl goli. Cunoștea foarte bine starea hainelor și a cizmelor purtate și nu îl interesa efectul pe care acestea îl produceau asupra celorlalți. Cunoștea rostul fiecăruia dintre cuprii pe care îi câștiga și nu se simțea obligat să dea explicații nimănui.
— Bănuiesc că, dacă m-ai chemat aici, ești de acord cu mine că n-aș fi putut să o dobândesc stând degeaba.
— Și nici lungindu-te la vorbă, nu? Hayat se întinse și îl bătu cu vârful degetelor pe genunchi, stârnind un mic nor de praf din stofa tocită. Fii liniștit, jupâne Faruz, am observat că nu-ți place când te întreb ceva. Se vede limpede pe fața ta, oricât de mult te-ai strădui să-ți ascunzi reacțiile. Nu trebuie să-ți cauți scuze, înțeleg perfect și te asigur că…
— Nu aveam de gând să mă scuz, jupâne Hayat.
— Este în firea noastră, continuă urchemistul de parcă nici nu ar fi sesizat întreruperea. Este în firea noastră să ne exprimăm trăirile și convingerile, că doar de-aia noi le avem și alte specii, nu. Asta ne face umani, capacitatea de a ne exprima. Sigur, sunt situații în care această latură a umanității noastre lucrează profund în defavoarea noastră și atunci se impun măsuri inhibitorii ferme care, dacă mă întrebi pe mine, nu sunt total lipsite de riscuri, dar în același timp sunt singurele a căror eficiență a fost dovedită. Spre deosebire de așa zisele grimase concentrate pe care le facem mai tot timpul, încercând să ascundem de ceilalți, ce gândim și simțim cu adevărat, mijloacele moderne ale Ximoryei sunt deosebit de eficiente.
Novarre era conștient că o astfel de încruntătură tocmai îi înflorise între sprâncene, dar nu făcu nimic să o îndepărteze. Altceva îl deranja și nu avea de gând să ascundă asta.
— Jupâne Hayat, m-ai chemat aici ca să-mi vinzi sarcopți?
Urchemistul începu să râdă și își netezi părul din creștetul capului.
— N-aș îndrăzni. După cum vezi, eu însumi sunt lipsit de beneficiile acestei măsuri extreme. Dar mă gândeam că, pentru un bărbat ca tine, un astfel de ajutor ar fi neprețuit.
— Asta ai înțeles din tot ceea ce se spune despre mine? Că am nevoie de un sarcopt ca să fiu eficient…
— Asta înțeleg din ce văd în fața mea. Un bărbat care vrea să lase o impresie fără să ofere nimic despre el.
— Ai descris întocmai esența unui fur. Și, ca să mă exprim sincer, îmi place să fac întocmai lucrurile din cauza cărora ai auzit de mine: să pândesc, să înșel și să iau ce unii au mai drag doar pentru că le trebuie altora. Nu vorbesc mai mult despre asta, pentru că ar fi o lipsă de respect față de cei care mi-au încredințat taina dorințelor lor.
— Atunci sunt norocos că te-am chemat pe tine și nu pe un altul.
— Depinde ce dorești să fac, spuse Novarre arătându-și dinții. Nu accept orice misiune.
— Sigur că nu, și te asigur că ceea ce vreau de la tine este cât se poate de interesant. Și primejdios, dacă asta cauți.
— Primejdia face parte din felul în care trăiesc. Nu este un scop în sine.
— Deci pot presupune că n-ai avea nimic împotrivă să intri în catacombele victorului Ximory?
Novarre își reținu la timp o exclamație de uimire. Își simțea gura ușor deschisă, așa că se grăbi să îi dea o utilitate înainte să lase impresia unui om tâmp.
— Ce-ar mai fi de furat de-acolo? Toată lumea știe că vistieria Ximoryei, care și-așa este aproape goală, a fost mutată în altă parte.
— Nu-mi trebuie cuprii victorului, spuse Hayat, fac destui ca urchemist. Eu lucrez cu pulberi, iar unele dintre cele mai prețioase se pot obține tocmai de acolo, din tunelurile de sub pământ.
— Asta pare mai mult treabă de ucenici decât de furi.
— Dacă ucenicii ar ști să își apere pielea, cu drag aș trimite unul sau doi și m-aș scuti de niște pungi de cupri. Dar, după cum știi și tu, catacombele alea nu sunt chiar goale.
Novarre simți un fior scuturându-i ceafa. Se întâlnise o singură dată cu vilconii ce trăiau în adâncurile Ximoryei. Și, de atunci, refuzase orice misiune care implica să coboare fie și pe jumătate în pământ.
- Ai nevoie de o armată, nu de un fur.
Se ridică de pe scaun, având grijă să târșâiască picioarele acestuia pe dalele de gresie. Nu voia să mai piardă nici măcar o clipă cu o discuție inutilă. Din partea lui, Hayat n-avea decât să-și găsească alți proști care să-și riște pielea pentru o pungă de cupri.
— Asta-i problema, spuse urchemistul, că nu ne permitem un război cu vilconii. Ar fi prea mult pentru un singur exemplar. Atât îmi trebuie, un vilcon. Unul singur este suficient să scot pulberile de care am nevoie.
Gândul lui Novarre fugi spre vălătucii de fum care îl întâmpinaseră încă de când intrase pe stradă, apoi la gardul care fumega, și la pielea pătată cu verde și roșu a urchemistului, și la gâtul uscat din cauza aerului greu, deși băuse mai multe pocale cu apă decât putea duce stomacul său.
— Răspunsul meu este: nu.
— Ești sigur? spuse Hayat legănându-și coada prinsă în vârful capului. Ai bătut atâta drum până aici…
Novarre dădu să confirme, apoi se răzgândi. Percepuse o schimbare subtilă în mirosurile deja familiare, ceva ca o adiere de vânt, ca o fluturare de pânză. Fără să miște capul, își mută privirea spre stânga, apoi spre dreapta, încercând să cuprindă cu ochii puținele detalii care îl înconjurau – ușile duble din capetele sălii, dalele de gresie ruginie, ferestrele mari colorate de lumină. Avu senzația că nu se afla într-un salon, ci într-un coridor ce lega două clădiri distincte. Iar înspre partea dreaptă i se păru că vede retrăgându-se după ziduri un chip curios. În vârful nărilor îi ajunse o aromă fină de nisip încins.
— Îți pot oferi o răsplată diferită de cele pe care le-ai primit până acum, spuse urchemistul. Pe Ximory nu l-ar costa nimic să le ofere hrivarilor libertatea și, chiar, un petic de pământ pe care să se stabilească. Mai la marginea victoratului, se înțelege, dar nu ar mai avea statutul de sclavi. În timp, poate vor fi chiar acceptați ca cetățeni ai Ximoryei, cine știe?
Poate că oferta urchemistului trebuia să fie o momeală irezistibilă, dar pe Novarre nu îl impresiona. Auzise suficiente discursuri despre eliberarea hrivarilor din sclavie, încât să știe că niciunuia dintre cei care le țineau sau le ascultau nu îi păsa cu adevărat. Promisiunile nu alinau rănile pricinuite de lanțuri și bice. Doar faptele. Așa că își încrucișă brațele pe piept și așteptă ca urchemistul să se încurce în propriile argumente.
— Nu face pe nepăsătorul, jupâne Faruz, știu exact unde se duc cuprii pe care îi câștigi, tot așa cum știu și de unde vii tu. Poate că nu am apucat să număr fiecare armă pe care drăguții de hrivari o ascund sub saltelele lor jegoase, dar știu niște oameni care ar putea s-o facă în orice clipă. Ca să-ți dau un indiciu, au uniforme albastre. Și bice cu multe cozi.
Soldații victorului, desigur. Novarre simțea cum pământul începe să-i freamăte sub picioare, amenințând să-l dărâme în orice clipă. Oare cine îl trădase? Și de ce? Stăpânindu-și un tremur al mâinii, apucă pocalul cu apă și îl duse la gură. Acesta era gol și el trebui să mimeze că bea două înghițituri zdravene, ca să nu-și arate tulburarea. Lăsă vasul pe masă și îl privi pe urchemist în ochi.
— Nu ești primul care spune astfel de lucruri.
— Dar sunt singurul care poate să se țină de promisiune. Hayat se ridică de pe brațul fotoliului și își arcui de câteva ori spatele, ca să se îndrepte. Vezi tu, ca urchemist, am la dispoziție o grămadă de pulberi cu care să lucrez, iar unele dintre ele au o capacitate de convingere extrem de mare. Chiar și când vine vorba de un victor.
— Dar când vine vorba de un fur, nu? spuse Novarre și, imediat ce închise gura, își simți gâtul și mai uscat decât înainte. Privirea îi alunecă spre masa încărcată cu sticle și pocale, dar nu cu poftă să bea, ci cu suspiciune. Ce este în sticlele alea?
— Apă. Crede-mă că pulberea la care mă gândeam este prea costisitor de obținut ca să o folosesc de fiecare dată când am nevoie să obțin ceva. În cazul de față, este mai convenabil să fac un schimb onest, spuse urchemistul aplecându-se înainte, de parcă ar fi avut de gând să împărtășească o taină. Neamul hriva merită o soartă mai bună.
— Ți-a luat ceva timp… spuse Novarre înainte să își dea seama că ar fi fost mai înțelept să tacă decât să îl provoace pe urchemist, riscând ca acesta să își retragă sprijinul pe care-l promisese.
Or, dacă distrugea această șansă cu infatuarea lui, ar fi fost la fel de rău ca oricare alt bărbat cu un bici în mână. Își amintea limpede șuierul care anunța că următoarea lovitură avea să muște adânc din carne. Își amintea fiecare icnet de durere, fiecare rugăminte de îndurare, fiecare chip mânjit de pământ, sânge și lacrimi. El auzise, văzuse și inima îi tresăltase de spaimă de fiecare dată, chiar dacă mult timp nu înțelesese de unde venea teama pe care o simțea. Lui nu-i puteau face nimic, doar era fiu de stăpâni.
Ar fi fost de datoria lui să țină biciul în mână. Doar că el ținea biciul în mână și clocotea pe interior. De ură și de neputință. De milă și de teamă. Mâna îi tremura pe coada de lemn și răsuflarea i se oprea în gât, amenințând să îl sufoce, până când tatăl se îndura și îi lua din mână vergeaua cu nodurile ei blestemate. Se încheiaseră, astfel, zeci de cercuri până ajunsese să înțeleagă de ce era mai apropiat de hrivari decât de cei cărora le zicea mamă și tată. Tot un hrivar îi arătase, un hrivar bătrân care îi deschisese o mică poartă din rănile făcute de bici, apoi îl lăsase să privească prin aceasta. Acolo își văzu Novarre mama tânără, slabă ca după o boală grea, alături de o femeie din neamul hriva, rotundă la trup și la zâmbet. Fiecare femeie își ținea palmele pe pântecul celeilalte, palme fine pe pântec uriaș, palme umflate pe pântec sterp. Hrivara își mișca buzele și probabil că mama lui îi imita exemplul. Novarre nu era sigur de asta și nici nu îl interesase să afle. Altceva îi atrăsese lui privirea – pântecul uriaș al gravidei se dezumfla ușurel, ca un balon pe care cineva apăsa cu grijă. În același timp, abdomenul scobit al mamei începea să crească, să se împlinească, de parcă palmele ei ar fi fost în stare să absoarbă pruncul din burta unei alte femei și să și-l însușească.
Novarre nu așteptase ca imaginea celor două femei să pălească și poarta să se închidă. Înțelesese tot ce trebuie să înțeleagă, apoi fugise din casa unde fusese făcut și crescut printr-o minciună. Fugea și acum, dar nu de hrivari și de soarta lor.
— Îmi trebuie un înscris înainte să mă apuc de treabă.
Zâmbind, urchemistul apucă tăblița de ceramică de pe masă și i-o întinse.
— Totul este pregătit.
Mai puțin eu. Furul trase aer în piept, străduindu-se să îi ofere lui Hayat un zâmbet. Nu putea rata o asemenea răsplată din cauza unor frici vechi.
*
O poartă de fier întrețesut cu mărăcini uscați și ramuri arse era singura legătură dintre Xyra și hrubele întortocheate în care își făcuseră culcuș vilconii. Novarre și-o amintea de când, în urma unui pariu pus la beție, se aventurase înăuntru pentru a fura tezaurul golș, despre care se spunea că era tăinuit într-una dintre galerii. Atunci, poarta era vopsită în culorile Ximoryei, albastru și verde, iar singura provocare legată de aceasta erau numeroasele încuietori comandate de victori de-a lungul vremii, la diverși făurari efiși. Pentru Novarre fusese o nimica toată să intre și să descopere niscaiva cufere goale. Cel mai dificil se dovedise ieșitul, căci vilconii tăbărâseră asupra lui ca negura. Fusese nevoie de multă viclenie ca să…
Tresări când își simți brațul cuprins într-o strânsoare neașteptată. Când privi într-acolo, întâlni chipul zâmbitor, plin de pete verzi-roșiatice, al urchemistului.
— Sigur poți intra?
Novarre încuviință din cap, regretându-și momentul de slăbiciune în care lăsase amintirile să îi invadeze gândurile. Nu intrarea era problema.
— Am mai făcut-o o dată.
— Atunci nu știai ce știi acum.
— Nici acum nu știu ce voi ști mai târziu.
— Presupunând că vei avea ocazia de a ține minte.
Novarre se uită cu atenție la Hayat, încercând să ghicească pe chipul acestuia ceea ce cuvintele nu exprimau. Oare urchemistul îl atrăsese în Xyra pentru a-l trimite la pierzanie? La cererea cui? Care dintre cei pe care îi prădase de-a lungul cercului găsise, în sfârșit, metoda de a-l atrage în capcană?
— Pentru un angajator, nu pari foarte încrezător în șansele mele de reușită, spuse Novarre.
— Doar vreau să mă asigur că o să-mi aduci ce ți-am cerut.
— Și dacă nu? Tu nu vei pierde nimic. Nu ți-am cerut avans și poate s-o găsi un altul să facă ce n-am putut eu.
— Credeam că vei gândi ca un câștigător.
Deși nici un mușchi nu îi clintise zâmbetul, dezamăgirea din glasul urchemistului era cât se poate de clară, făcând ca acel credeam să sune în urechile lui Novarre a speram.
— Gândesc ca un om cu spirit practic. Oricât de mult mi-aș dori să reușesc în fiecare dintre misiunile mele, sunt conștient că unele succese sunt aproape imposibile. De-aia ele vin și cu răsplăți pe măsură.
— Promisiunea lui Ximory este cât se poate de reală.
— La fel și posibilitatea ca eu să nu mai ies vreodată de acolo.
Hayat îi întinse mâna.
— Bănuiesc că n-o să afli până când nu încerci.
— Altă cale nu e, spuse Novarre, strângându-i palma plină de pete.
Simți pe piele un fior neplăcut, ca atunci când atingi solzii unui pește crezut mort, dar care începe să miște brusc din coadă și cap. Se bucură când urchemistul își retrase mâna, apoi îi întoarse spatele și se îndreptă spre orașul înălțat deasupra hățișului de crengi. Băiatul care îl însoțea rămase o clipă, cât să îi facă semn cu ochiul, apoi se repezi pe urmele bărbatului ce se îndepărta.
Rămas singur, Novarre își revizui cele câteva unelte aduse într-o raniță veche. După ce băgă toate obiectele la loc, păstră doar ferăstrăul de grădină cu care tăie mărăcinișul uscat ce-i bloca accesul la încuietorile ruginite. Treaba fu mai ușoară decât se așteptase, cu atât mai mult cu cât observă că ușa nu mai fusese încuiată, probabil, de când intrase el ultima dată. Totuși, avu nevoie să se opintească zdravăn în tabla veche pentru ca aceasta să se deplaseze, scârțâind și troncănind, exact atât cât să poată simți aerul stătut din subterană. Mai împinse de câteva ori ușa, agățându-și mănușile într-o spirală de fier ieșită din zid, până când reuși să obțină o deschidere suficient de largă ca să se poată strecura prin ea. Înainte să pătrundă înăuntru, verifică nivelul de păcură din rezervorul lampionului și aprinse fitilul de sub cele două globuri de sticlă. Sub ploaia de lumină, cele două flăcări aveau nuanțe violet, dar el știa că, odată ajuns în întuneric, acestea ar păli și ar slăbi. Făcu primul pas spre hăul negru în care lampionul deschidea două cercuri tremurătoare. Aerul uscat îi râcâi pielea obrazului proaspăt bărbierit și îi irită gâtul, făcându-l să înghită în sec. Ca să își ia gândul de la toate neajunsurile pe care trupul lui de-abia începea să le resimtă, cercetă din mers pereții nisipoși, podeaua prăfuită, luminând fiecare punct ce l-ar fi interesat.
Nu zări mișcare și nici un alt semn care să îi indice prezența unei ființe vii, fie aceasta om sau animal. Pentru moment, era în siguranță. Pentru moment. Novarre știa că observațiile aducătoare de liniște vor scădea pe măsură ce va înainta spre inima hrubei, acolo unde vilconii își aveau culcușul. Își reglă respirația și își potrivi pasul, încercând să se folosească de toate simțurile pentru a anticipa schimbarea. Își ascultă tălpile tocite ale cizmelor scrâșnind în praf; gustă aerul tot mai stătut, tot mai greu de respirat, pe care numai amintirea nisipului încins reușea să o îmblânzească; atinse cu vârfurile degetelor pereții aspri, necunoscuți; lumină tavanul boltit, căutând prin micile crevase și fisuri calcaroase indicii despre liliecii pe care și-i amintea chirăind neîncetat. Oftă încet, chinuindu-și memoria în căutarea unor detalii împinse de mintea lui, obosită de atâtea răni, deoparte, în hățișurile uitării. Oare aici fusese atacat prima dată? Mută fasciculele luminoase de pe un perete pe altul, pe dungile negre și galbene, pe cavitățile săpate în piatră. Nu-și mai amintea și nici că-i părea rău din pricina asta.
Dar i-ar părea să găsească hruba goală.
I-ar părea rău să nu poată fura un vilcon.
I-ar părea rău să rateze ocazia de a ucide alți patru, cinci, o mie, oricâți i-ar ieși în care. N-ar fi ușor, știa, dar nici imposibil. Se încheiaseră ceva cercuri de când nu mai era Novarre un tinerel entuziast, gata să răspundă orbește oricărei provocări.
Merse câțiva pași, până când galeria se desfăcu în trei brațe care se pierdeau în întuneric. Ridică lampionul și cele două flăcări se zbătură în globurile loc înguste, cerând parcă ajutor. Bâjbâind în buzunarul de la brâu, Novarre își pregăti pumnalul. Mânerul lustruit, ușor curbat spre margine, se simțea ciudat în palma lui, parcă mai greu, mai primejdios decât toarta lampionului ținută în cealaltă mână. Cerea o strânsoare diferită și, fără îndoială, o mișcare aparte a mușchilor, dacă ar fi nevoie ca Novarre să îl folosească.
Și va fi, fără îndoială. În liniștea așternută după ultimul său pas, distinse un zgomot îndepărtat, ca de ușă trântită. Dar era greșit, căci venea din spatele lui, nu din adâncurile înspre care trebuia să se aventureze. Se gândi că, poate, urchemistul îi trimisese pe cineva în ajutor sau că vreun curios îl văzuse intrând și voise să vadă ce făcea el acolo. Își încordă atenția, flămând să distingă și alte sunete în afara propriei respirații, poate chiar o schimbare subtilă de aer, dar hruba redevenise la fel de tăcută ca și până atunci. Ca atinse de o suflare răuvoitoare, cele două flăcări se micșorară și, cu o ultimă pâlpâire, se stinseră.
Ceva îl lovi peste față, nu o palmă sau un pumn sau un bici, ci mai curând o adunătură de fire subțiri, nu tocmai moi, dar nici chiar aspre, ceea ce îl duse cu gândul la o coadă de cal răsfirată. Instinctiv, se chirci la pământ împungând aerul cu pumnalul. Își încordă spinarea, gata să sară înainte sau să se rostogolească pe spate, după cum avea să simtă amenințarea. Își duse mâna liberă la obraz și îl simți uscat. Nu îl durea, cât îl furnica pielea gândindu-se la ce soi de scârboșenie ar fi putut umbla prin întuneric. Vilcon nu putea fi, aceia aveau blana scurtă și preferau să muște decât să fie atinși. Se gândi la păianjeni, la mătăsuri zdrențuite, poate chiar vreo păpușă agățată de tavan de vreun glumeț. Poate ar fi fost mai bine să încerce mai întâi să aprindă lampionul care îi atârna în mână. Mai înainte să facă vreo mișcare, atingerea se repetă, de astă dată mult mai consistentă, de parcă o cortină de păr s-ar fi coborât asupra lui și acum i se așeza pe creștetul capului, vălurind apoi peste frunte și peste urechi, amestecându-i-se în pletele lăsate libere, despărțindu-i-le în șuvițe, dezvelindu-i ceafa brobonită de sudoare și gâtul uscat de uimire, înfășurându-i-se ca o coadă, strângând și…
Novarre vru să o cuprindă cu degetele, să o strângă în pumni și să o smulgă de pe el, să o sucească și să o frângă, să o arunce, apoi, cât colo. Reacția lui fusese prea lentă, căci degetele îi alunecau într-una, incapabile să facă diferența între propriul gât și funia care se înfășura tot mai strâns în jurul acestuia. Era moale și fierbinte la atingere, ca pielea lui de fină, și, dacă n-ar fi fost senzația de sufocare care îi încleșta gâtul, poate că nici nu și-ar fi dat seama că un corp străin încerca să devină una cu el. Pradă disperării, împunse întunericul cu pumnalul. O dată, de două ori, de trei, până când se convinse că lama nu întâlnea niciun obstacol. Nu simțea piele sau carne despicându-se, nu auzea metal scrijelind oase. Nimeni nu icnea, nimeni nu se clătina pe picioare, rănit. Dar i se păru că părul care îl înconjura avea de fiecare dată câte o tresărire scurtă, ca atunci când îți auzi numele strigat și te oprești din orice faci, întrebându-te dacă să răspunzi sau nu.
Un murmur prelung îi umplu urechile și strânsoarea din jurul gâtului său se înmuie brusc. O rază de lumină se ivi de după un colț de stâncă, iar Novarre văzu la picioarele lui mii de firicele negricioase. Recunoscu viermii-de-mulțime care se înșiruiau într-o simulare de șarpe pentru a-și ucide prada, dar era pentru prima dată când întâlnea atât de mulți deodată, ceea ce nu putea însemna decât că, în partea aceasta a hrubelor, nu aveau prea multe oportunități de a se hrăni. Altfel, Novarre părea să fie singur, cele trei galerii din fața lui arătau întocmai ca mai devreme. Murmurul încetase, iar frântura aceea de lumină care cine știe de unde venise începea să pălească. Furul își aprinse lampionul și îl ridică deasupra capului, ghidând cele două fascicule înspre coridorul prin care intrase.
— Cine-i acolo?
Așteptă răspunsul în ceea ce i se păru a fi o liniște prevestitoare de rău. Apoi, nemaigăsind niciun motiv pentru care să rămână pe loc, dar și fără să fi găsit altul suficient de bun pentru a înainta, alese galeria din dreapta. Abia apucă să intre, când simți pământul vibrându-i sub picioare, un ecou întârziat al propriilor pași. Își lipi palma de perete, încercând să deslușească un ritm în vibrațiile scurte. Chiar atunci, bolta începu să pârâie și să trosnească, iar Novarre ridică lampionul la timp să vadă crăpăturile înflorind în roca negricioasă, tăind și scuipând așchii subțiri.
Nu apucă să reacționeze. Un curent de aer îl cuprinse din spate și, ridicându-l o palmă de la pământ, îl împinse înainte, trântindu-l cu fața în jos. Lampionul îi alunecă din mână și se izbi cu zgomot de perete, ucigând lumina, dar nu și sunetele din jur. Un huruit amplu ca un tunet se rostogolea din tavan, aducând cu sine zvon de piatră sfărâmată, zvon de nisip scrâșnind și același murmur prelung auzit mai devreme. Novarre își simțea gura și nările pline de țărână întărită. Dădu să se răsucească pe spate, dar o greutate incertă îi apăsa spinarea. Un mârâit slab îl avertiză să rămână unde era, cum era: nemișcat. Din câte își putea da seama, bucățile de piatră continuau să se desprindă din tavan și să cadă tot mai rar. Murmurul încetase, doar că, de data aceasta, cu lampionul distrus, nicio lumină nu avea să-i mai arate că lucrurile rămăseseră la fel. Novarre se sprijini pe palme, apoi, neîntâlnind nicio piedică, se ridică în picioare și își bătu, conform unei obișnuințe nefolositoare, cracii pantalonilor cu palmele.
— E cineva aici?
În loc de răspuns, un fâlfâit ca de aripi îi trecu prin păr, răsfirându-i-l peste umeri. Și mai mulți viermi de mulțime? Novarre se răsuci, făcu un pas înapoi și călcâiul întâlni un obstacol tare, probabil un zid sau o bucată din tavanul surpat. Spre mulțumirea lui, atingerea nu se repetă. Dar nici tăcerea încordată cu care aproape că se obișnuise.
Veneau.
Le auzea tropotul picioarelor răsunând cu ecou prin galerii, sub bolțile crăpate, apoi printre dărâmături, devenind tot mai apăsat, tot mai insistent și mai hotărât pe măsură ce mugetele nearticulate ce-l însoțeau se prefăceau în izbituri metalice asurzitoare, iar izbiturile creșteau și se contopeau devenind un tropot lung. Un miros puternic de umezeală stătută îl plesni peste față, făcându-l să se înece cu fierea care îi și săltase din măruntaie în gât. Se aplecă, gata să verse toată scârba din el, când văzu nu foarte departe de picioarele lui primele sclipiri fosforescente, două perechi de colți albăstrii, spintecând întunericul. Greața de mai devreme dispăru brusc, lăsând loc unei senzații de rece care îi înfioră carnea într-un fel dureros.
Novarre scoase din raniță bastonul telescopic și, pe bâjbâite, îl întinse la maxim, apoi fixă clemele fiecărui segment. Odată arma asamblată, o cuprinse cu ambele mâini și izbi cu sete întunericul. Vâjâitul viguros acoperi pentru o clipă grohăiturile vilconilor, dându-i un fior plăcut. Știa că o singură lovitură era suficientă ca oasele moi ale vilconilor să pârâie, sfărâmate sub pielea solzoasă.
Gâfâind și fornăind printre colții fosforescenți, două creaturi se repezeau deja spre el, urmați îndeaproape de o masă amorfă de umbre fremătătoare, niciuna mai înaltă ca un copil.
Îi lovi cu o singură lovitură de bâtă. Oasele pârâiră, da, iar vilconii scânciră jalnic înainte ca tovarășii lor să se repeadă din urmă și să-i calce cu labele, nerăbdători să ajungă la el. Îi auzea venind, apoi îi auzea întâlnind, rând pe rând, capătul ghintuit al bastonului telescopic. Cădeau urlând, doar pentru ca alții, zeci după zeci, să le ia locul, să clămpănească aerul și să se zvârcolească de durere, neobosiți, nepăsători la soarta care îi aștepta. Probabil știau și ei că furul avea să obosească în curând.
Deja își simțea brațele grele și nu era convins că îndepărtase mai mult de zece, poate douăzeci de atacatori. Nu era obișnuit să folosească bastonul pentru mai mult de câteva lovituri. Și, în orice caz, nu era obișnuit să lovească doar bazându-se pe auz și pe pâlpâirile fluorescente ale colților. Fiecare mișcare a brațelor îi dădea junghiuri în mușchii gâtului și între omoplați. Pârâitul oaselor era o slabă consolare pentru întrebările care-i otrăveau mintea. Oare avea să se termine vreodată atacul vilconilor? Și cum?
Nu îndrăznea să se gândească la felul în care se sfârșise data trecută. Izbea umbrele ce se apropiau și spera ca acestea să se împuțineze de la sine, să aibă un licăr de luciditate în mintea aia simplă a lor și să se înfricoșeze de ușurința cu care își pierdeau camarazii. Deși, dacă ar fi avut capacitatea de a raționa, n-ar fi fost exclus ca o astfel de înțelegere să-i întărâte, mai degrabă, decât să-i pună pe fugă. Auzi un râcâit venind de deasupra sa și, instinctiv, se aplecă. După sunetele pe care le auzea, un șuier prelung urmat de un horcăit agonizant, bănui că vilcon îi trecuse pe deasupra capului și se lovise de roca din spatele său. Doar că, de data asta, oasele nu-i mai pârâiră, iar Novarre nu apucă să înțeleagă de ce. Un alt vilcon era chiar lângă el, îi vedea cei doi colți fosforescenți în timp ce aceștia încercau să i se înfigă în braț. Furul lovi cu bastonul și mâna i se zgudui puternic când arma întâlni o suprafață dură, din care ricoșă cu putere. În loc de pârâitul oaselor auzi un sunet metalic sec urmat de chițcăit ca de rozător. Lovi din nou, mai mult din inerție decât din convingere, de astă dată țintind țeasta creaturii, pe care și-o imagină explodând într-o ploaie de oase și creier. Însă din creștetul acesteia țâșni doar un sunet metalic scurt și sec, menit, parcă, să-i confirme temerile – vilconul din fața lui era protejat de armură.
Acesta mugi, repezindu-se cu întreaga forță asupra lui. Novarre îi simți ghearele celor șase picioare izbindu-i membrele și pieptul, râcâindu-i prin haine, în timp ce el aluneca pe spate, cu greutatea creaturii apăsându-l. Auzea horcăitul umed, lipicios, adulmeca răsuflarea învechită, simțea balele stropindu-i ochii și obrajii, vedea sclipirile albastre ale colților căutând să se unească într-un singur cerc al cărui centru părea să fie tocmai nasul său. Încercă să lovească din nou capul creaturii, dar, de la o distanță așa de mică, bastonul era inutil.
Inutil era și efortul lui de a se feri de mușcătura vilconului smucindu-și capul dintr-o parte în alta. Un ac de foc îi străpunse dintr-odată spatele țestei, înmuindu-l. Vilconul ateriză pe el ca pe o pernuță moale, mormăind satisfăcut. Își înfipse colții în brațul pe care furul și-l ridicase, cine știe cum și când, în dreptul feței. Novarre abia dacă simți mușcătura săpându-i în carne. Probabil că lovitura de la cap îi amorțise capacitatea de a mai simți durerea. Sau, poate, de vină era gândul de o luciditate insuportabilă că aici și acum, în bezna curmată de colți urât mirositori, urma să se sfârșească totul.
Capul îi vâjâia și vilconul mârâia neîncetat, ținându-i la distanță pe cei din neamul său. Novarre încercă să se ridice, gândind că era de o mie de ori mai bine să moară luptând decât sfâșiat de creaturile acelea scârboase. Bănuia și că moartea prin luptă era și mai scurtă, și mai puțin agonizantă decât alternativa ei. Colții vilconului sclipiră scurt, gata să apuce, apoi păliră brusc când un țipăt se înălță din corul de mârâituri. Un cerc de lumină străpunse întunericul, arătându-i pentru o clipă lui Novarre fața solzoasă, acoperită cu mucus, a creaturii. Apoi, chiar când închidea ochii, icnind din pricina durerii provocate de apariția bruscă a luminii, vilconul în armură alunecă într-o parte, eliberându-i pieptul de greutatea trupului său. Novarre trase aer adânc, se înecă și scuipă tot cleiul care i se adunase în gură. Mijindu-și ochii, observă că, în stânga lui, creatura învelită în foi groase de cupru, legate cu funii, zăcea pe o parte, cu labele superioare chircite în dreptul coifului improvizat dintr-un rest de burlan. Puțin mai departe, câțiva vilconi cu piele gri, lucioasă ca solzii, zăceau chirciți, cu urechile vârâte între umeri, de parcă o cumplită durere le-ar fi țintuit capetele băloase. Deși încă mai vedea puncte roșii și verzi, Novarre era convins că nu el îi adusese în starea aceea. Nu vedea răni, nu vedea sânge și, cu excepția unui murmur slab, din direcția vilconilor nu auzea niciun sunet.
Apoi văzu cum printre trupurile nemișcate înainta o siluetă îmbrăcată în ceea ce părea a fi un sac făcut din stofe fine. Un lampion similar cu cel pierdut de el îi lumina chipul tern, albicios, lipsit parcă de trăsături. Ar fi putut fi al oricărei femei din miile pe lângă care furul trecuse nepăsător, dar el tot îl recunoscu. Nu trecuse așa mult timp de când obișnuia să-și piardă somnul la Porumbelul Sălbatic, undeva în marginea Ximoryei, așteptând un nou contract. Nu trecuse așa mult timp de când aceeași femeie apăruse, parcă, de niciunde și îi luase palma cu care strângea pocalul cu țuică roșie într-ale ei. Întocmai cum făcea și acum, ajutându-l să se ridice din țărână.
Numai că, atunci, ea se îndepărtase imediat, lăsându-l nedumerit și cu palma sângerândă de la o înțepătură pe care nici nu o simțise. Se întorsese mult mai târziu, când negura începea să se risipească, și îi arătase, cu degetul, scările spiralate spre odăile de închiriat. Novarre se simțea sleit după atâtea luminări petrecute în expectativă și, ca să fie sincer, nici nu îi plăcuse prea mult ca femeie. Avea ochii atât de decolorați încât păreau atinși de cataractă, iar părul de un argintiu artificial îi stătea lipit de obrajii uscățivi. Încercase să se scuze dând vina pe băutură, dar ea părea hotărâtă să obțină ce voia. Cu o iuțeală neașteptată, își strecurase mâna pe după centura lui și, de acolo, își îndesase tot mai adânc degetele fierbinți. Imediat, Novarre simțise că vintrele îi luau foc și nu avu încotro decât să o urmeze pe scările care, privite de jos, păreau să urce la nesfârșit. Când se trezise și o găsise dormind lângă el, se strecurase cu grijă din pat, apoi din odaie, în ciuda durerii de cap năucitoare. Ba chiar îndrăznise să spere că amintirile tulburi în care apărea ea nu erau decât închipuiri alimentate de prea multă băutură.
Acum, privindu-i ochii terni, liniile nedefinite ale chipului, îi era cât se poate de clar că se înșelase. Și că greșise făcându-se nevăzut într-un fel atât de nedemn.
Numai că femeia îi zâmbea dintr-un colț al gurii și Novarre se așteptă ca ea să-i reproșeze plecarea furișată. Sau să repete mișcarea de la han. Însă ea își întinse gâtul spre vilconii risipiți în poziții incomode în jurul lor.
— Alege-ți unul, spuse.
Glasul abia dacă îi era o șoaptă, dar din inflexiunile acestuia răzbăteau o forță și o hotărâre care pe Novarre îl făcură să își piardă cuvintele. Fiecare sunet ieșit dintre buzele ei pale părea să vină dintr-o altă melodie, dintr-o altă gură, spus cu altă voce, pe un alt ton, dar împreună alcătuiau un întreg neașteptat de armonios. Furul își scutură umerii cuprinși de fiori. Era pentru prima dată când îi auzea vocea și acum înțelegea de ce.
Ca să își limpezească mintea vrăjită de glasul ei, se aplecă spre cel mai apropiat vilcon. Pipăi gâtul moale, acoperit de bale și cruste lunecoase ca solzii, al creaturi, apoi trecu la următorul, pe care îl izbi cu vârful cizmei în coaste. Trupul neînsuflețit se contorsionă în aer, pârâind din oasele sfărâmate, apoi se prăbuși cu un bufnet și un mic nor de praf.
Femeia se încruntă, scuturându-și capul cu fermitate. Deschise gura, dar dintre buzele albicioase nu ieși șoapta pe care furul spera să o audă din nou, ci un oftat înciudat. Novarre simți o durere fulgerătoare în spatele capului, amintindu-i că în timpul căderii se lovise atât de rău încât aproape leșinase.
— Ce vrei? spuse el, pipăindu-și părul năclăit de sânge.
Femeia ridică laba unui vilcon, întorcând-o pe ambele părți. O ținu sub nas un timp de parcă ar fi vrut să adulmece pe îndelete pielea solzoasă, apoi o lăsă să cadă cu un bufnet în țărâna galeriei. Întoarse spre Novarre o față dezamăgită. Probabil aștepta ca el să facă sau să spună ceva.
— De ce mă urmărești? zise Novarre, tot mai iritat de tăcerea ei.
Ea ridică dintr-un umăr, alintându-și obrazul de stofa rochiei. Un fel de a refuza care, venind din partea oricărei alte femei, ar fi părut cochet și misterios. Din partea ei, nu era decât o imitație involuntar parodică.
— Te-a trimis Hayat să mă spionezi?
Obținu o ușoară clătinare din cap înainte ca ea să se apropie de peretele galeriei și să-și lipească urechea de stânca netedă.
— Atunci?
Fără să se depărteze de perete, femeia ridică un deget în aer, cerându-i liniște.
Novarre pufni pe nări, masându-și în continuare spatele capului. Ăsta era unul dintre ultimele lucruri pe care avea de gând să i le dea. Liniște. Nu până când nu-i va fi auzit glasul din nou. Numai gândindu-se la cât de suave fuseseră cele două cuvinte pe care le auzise ieșind din gura aia absolut banală, se simțea răscolit pe dinăuntru.
— Cine ești? șopti el.
Femeia îl împinse dintr-odată, iar Novarre căzu ca un sac.
— Hrisserinne, șopti ea și, mai înainte ca ultimul sunet să se stingă, pereții galeriei începură să se zdruncine, cernând o pulbere albă.
Un huruit puternic păru să se desprindă din chiar măruntaiele pământului, urmat de zvonul mai multor obiecte căzând unele peste altele. Novarre se ridică în genunchi, acoperindu-și instinctiv capul cu palmele. Știa că o astfel de precauție ar fi fost inutilă dacă tavanul urma să se prăbușească, dar măcar el făcea ceva. Hrisserinne rămăsese în picioare, cu spatele drept, de parcă era surdă. Se gândi să o strige, însă își dădu seama că prăbușirea anticipată de zgomot întârzia să se producă. În peretele galeriei se deschise o mică trecere cât să se poată strecura, prin ea, un om. În spatele lui începu să simtă o foială neliniștită și, când se întoarse într-acolo, Novarre văzu că vilconii își mișcau membrele, gemând.
Dar vilconii erau morți.
Hrisserinne izbi cu piciorul tigva unuia care abia începea să zvâcnească din degete.
— Alege.
Novarre se simți cuprins de teamă în fața acestei femei care nu putea fi altceva decât o țipătoare, altfel n-ar fi avut cum altfel să fie atât de fascinat de șoaptele ei.
— Acum, mârâi ea și până și cuvântul acela scrâșnit printre dinții strâmbi avea în el o dulceață neașteptată.
Novarre apucă de braț cel mai apropiat vilcon, dar creatura începu să se smucească și să clămpănească din colții umeziți de bale, astfel că el nu avu încotro decât să-i dea un pumn în capul turtit. Se opinti să și-l salte pe umăr și, chiar atunci, o lovitură nevăzută îi nimeri spinarea, făcându-l să se dezechilibreze. Auzind un mârâit în spatele lui, pivotă pe piciorul drept și îl flexă pe cel stâng în aer, izbind un vilcon în plină figură. Un trosnet de oase îi confirmă precizia mișcării, iar creatura solzoasă căzu urlând. Totuși, asta nu-i oprea pe ceilalți să se ridice și să se apropie, închizând în jurul lui un cerc de figuri amenințătoare, dincolo de care Novarre nu mai putea zări nimic.
Ba da, o vedea pe ea stând în dreptul spărturii din zid. Un vilcon păru că vrea să se aproprie, făcu un pas înainte, apoi iute se dădu înapoi și veni să se alăture mulțimii care îl înconjura pe Novarre.
— Vino, șopti Hrisserinne făcând un semn din deget.
Vilconii se opriră s-o privească, expunându-și cefele acoperite de solzi gri. Buzele albicioase ale femeii continuau să șoptească chemarea. Novarre profită de răgaz ca să se strecoare, aplecat de spinare, printre ei. Când ieși din încercuire, îl văzu pe vilconul înfășurat în metal căznindu-se să se ridice în picioare, dând greș de fiecare dată din cauza greutății care îi apăsa pieptul. Burlanul îi alunecase de pe cap, expunându-i ochii sticloși, înconjurați de solzii umezi, lipiți de pomeții turtiți. Creatura mârâi prelung și chemarea lui Hrisserinne fu acoperită de rumoarea creaturilor care își reveneau din transă. Le auzea mugind și tropăind din copite ca să se dezmorțească.
Le auzea trosnindu-și fălcile, mușcând aerul.
Și se auzea spunându-și că lucrurile nu se puteau termina așa.
Novarre se repezi spre cercul de vilconi și, cu pumnii strânși, izbi din ambele părți deodată capul vilconului cu armură. Un os pârâi, iar vilconul se înmuie de parcă ar fi fost făcut din cârpe. Înainte ca acesta să se prăbușească la pământ, Novarre îl prinse și și-l săltă pe umeri, constatând cu mirare că acesta nu era mai greu ca un copil. Simți o altă creatură întinzând o labă păroasă ca să-l apuce și se răsuci, izbindu-l peste față cu copitele trofeului său. Apoi nu mai îndrăzni niciunul să se apropie.
Hrisserinne începuse să cânte. Sau, mai curând să murmure un cântec, căci Novarre nu auzea niciun cuvânt desprinzându-se dintre notele armonioase. Deși tare i-ar fi plăcut.
— Vino, spuse ea cu vocea potrivită după ritmul melodiei.
Ținându-și spatele încovoiat sub greutatea vilconului capturat, el făcu după cum i se poruncise. Câțiva pași mai târziu, îndată ce ajunse lângă ea, cântecul se frânse în mijlocul unei note înalte. Mâna femeii se întinse după a lui și-i strânse cu putere degetele. Cu o mișcare scurtă a ochilor, Hrisserinne îl făcu atent la praful care încă se cernea în fire subțiri din tavanul galeriei. Prin acesta, furul zări, crescând parcă din dărâmături, câteva siluete albastre deosebit de subțiri și, în același timp, deosebit de late în zona capului. Praful și lutul întărit abia dacă oftau sub picioarele lor mari, protejate de ghete din piele de tigru de deșert, la fel de silențioase precum animalul din care fuseseră făcute. Pentru o clipă, Novarre simți din nou în nări aroma fină a nisipului încins, mirosul luminii nefiltrate de nori, adierea blândă a vântului. Senzația liniștitoare de familiar se risipi când soldații victoriali ajunseseră suficient de aproape ca el să înțeleagă că diformitatea capetelor acestora era dată de paraziții uriași care le acopereau, ca niște pălării demodate, creștetele netezite de lamă.
Dintre uniformele albastre își făcu loc un bărbat cu picioare scurte. Capul lui era decorat cu mici paraziți aurii, care sclipeau în lumina felinarelor purtate de doi dintre soldați.
— La ordinul victorului Ximory, ești arestat, spuse pipernicitul.
Novarre puse vilconul jos, își îndreptă spatele și făcu un pas înainte.
— În ce temei?
Nu strânsese pumnii, nu ridicase vocea, nici măcar nu se încruntase când vorbise, dar tot avu senzația că atitudinea lui avea ceva provocator. Bărbatul cu picioare scurte își ridică ostentativ bărbia.
— Ai pătruns ilegal pe domeniul victorial și ai produs numeroase pagube.
— Dacă acesta este domeniul lui, spuse furul, ar fi trebuit să-l curețe de vilconi.
— Asta îl privește pe el, în calitate de proprietar. Tu, pe de altă parte, în calitate de fur, ar trebui să taci, spuse bărbatul cel pipernicit, iar Novarre se pomeni închizând gura fără voia lui, subjugat de fermitatea glasului.
Își dădea seama că întâlnise un alt țipător, doar că acesta părea mult mai stăpân pe arta sa, de vreme ce îl putea face să reacționeze doar în anumite momente. Auzi mârâitul lui Hrisserinne în urechea stângă, dar, oricât se străduia, nu reușea să îi pese. Bărbatul pitic murmură ceva spre oștenii care îl înconjurau, iar aceștia se repeziră la Novarre, strângând funii și fier în pumnii lor bătătoriți.
— Nu, strigă Hrisserinne înainte ca vreunul dintre ei să apuce să se apropie.
Bărbații încremeniră în plină mișcare – unii cu picioarele ridicate, pregătiți să facă un pas înainte, alții cu mâna pe arme, unul cu capul ușor aplecat, ca un tigru de nisip înainte de atac. Doar ochii li se mai mișcau pe fețele împietrite, privind când la femeie, când la fur, căutând o explicație pentru ceea ce li se întâmpla. La o lungime de palmă deasupra ochilor, sarcopții își frământau de zor pântecele, disperați că își vor pierde gazdele. Singur pipernicitul părea imun la furia țipătoarei, iar buzele lui mărunte tocau neîncetat aerul, născând nu murmure joase, ci un cor de huruituri greoaie, ca și când mai multe butoaie ar fi pornit de-a dura pe alei pietruite.
Hrisserinne își țuguie buzele, parcă pentru a sorbi tot aerul stătut al hrubelor, lipsind astfel, de suflare, orice ființă ar fi avut trebuință de acesta. Novarre bănuia că, în loc, ea se elibera de cuvinte scurte și aspre, încărcate de greutatea unei furii cumplite. Le simțea țâșnind ca apa, împroșcând în jur rece și negru, biciuindu-i pielea dezgolită, agățându-i-se în haine și în păr. Însă, oricât s-ar fi pregătit să o audă bubuindu-i în urechi, vocea ei întârzia să ajungă la el, înghițită de huruitul care creștea în intensitate.
Eliberați de sub puterea cuvântului ei, soldații priviră recunoscători în sus chiar când bucăți mari de rocă începeau să se desprindă din tavan ghidate de buzele pungite ale țipătoarei. Încercară să se ferească, acoperindu-și, cu brațele, creștetele îngreunate de sarcopți, și câțiva chiar reușiră, pe când toți ceilalți căzură în genunchi sau se chirciră de durere când pietrele le izbiră frunțile, și brațele, și spinările.
Prin praf și piatră, pipernicitul înainta încet, mărunțind din buze cuvinte pe care Novarre nu reușea nici să le audă, nici să le deslușească. În aer persista un zumzet nedomolit, ca de viespar. Instinctiv, își căută bastonul telescopic și nu întâlni altceva decât aer. Privi spre Hrisserinne, care stătea dreaptă în stânga lui, râcâindu-și cu degetele gâtul. Ochii ei terni căpătaseră o strălucire febrilă, iar pete de roșeață reușiseră să străpungă stratul de vopsea de pe obraji. Novarre vru să facă un pas spre ea, însă o toropeală deosebit de puternică îi înmuie pe rând, fiecare bucată de corp, pornind de la picioare, trecând prin piept și brațe, corodându-i fiecare gând, arzându-i pleoapele.
*
în cercul trecut
— Vreau să-i schimb firea.
Fiica lui își încrucișase brațele pe piept și acum îl privea drept în ochi. Era prima dată când deschidea gura, după multe luminări de tăcere încăpățânată în care Hayat bănuise că ea își aduna toată forța glasului pentru o lovitură deosebit de puternică. Faptul că, în loc să țipe, Hriss alesese să vorbească, îi întărea temerile. Urchemistul încercă să își găsească o poziție cât mai confortabilă în fotoliul plin de perne, dar nu reuși decât să își zgândărească junghiul din spinare. Scoase un pui de pernă cu dungi albe și roșii de sub șezut și, imediat, Hrisserinne i-l trase din mâini, apoi îl trânti pe dalele de marmură așezându-se cu picioarele încrucișate pe el.
— Nu se poate, îi spuse Hayat.
Ea îl privi dintr-o parte, punându-și toată insistența și scepticismul în căutătura aceea tăioasă.
— Dacă te gândești la vreo unsoare, este pierdere de vreme, continuă urchemistul. Unsorile sunt temporare, efectul lor ține atât timp cât sunt folosite.
Hrisserinne ridică dintr-o sprânceană, aducând și mai multă neliniște tatălui ei. Își rotunji buzele, scoțând un șuierat ușor.
Cu palmele sprijinite de brațele fotoliului, Hayat se aplecă înainte. Știa de ce venise ea, iscoadele lui îi povestiseră cum, în perioadele în care își refăcea glasul, Hrisserinne umbla de năucă prin bodegi și spelunci, căutându-și, chipurile, jumătatea. Era convins că fiica lui cunoscuse mii de bărbați astfel, dar aflase și că ea se oprise într-un sfârșit, căci îl găsise pe cel care credea că i se potrivește. Un fur, după cum umbla vorba. Unul faimos și suficient de viclean ca să nu poată fi prins.
Poate ar fi fost mai bine pentru Hrisserinne să rămână cu glasul ei, să fie scutită de compromisurile unei relații. Sau poate că ar fi fost mai bine pentru toți ca țipetele astea care se adunau ca o greutate imensă în gâtul ei să fie eliberate treptat, prin certurile mărunte dintr-o relație de cuplu.
— Se poate și altfel, șopti Hriss în timp ce pieptăna cu degetele ciucurii pernuței pe care stătea.
— Să te-aud, spuse Hayat mai mult ca să câștige timp decât ca să o încurajeze.
Din tonul pe care îi vorbise fiica lui, era limpede că aceasta avea deja un plan pe care era hotărâtă să îl urmeze și, mai mult, avea să facă tot posibilul ca și tatăl ei să facă la fel.
Hrisserinne își întinse capul înainte și își rotunji din nou buzele arse de vânt.
— O-bli-ci-tor.
Hayat izbucni în râs. Izbucni în râs pentru că nu știa cum altfel putea să reacționeze la auzul unei idei așa de îndrăznețe. Da, oblicitorii puteau fi modelați în spiritul adevărului și al loialității, pentru a servi unor scopuri precise. Dar…
— Oblicitorii sunt ce sunt pentru că asta au ales să fie. Nu poți să iei un om, orice om, pe sus, să-i înfigi un sarcopt în cap și să te-aștepți ca el să urmeze, de bună voie, calea adevărului. La un moment dat, ceva tot va merge prost și el se va întoarce împotriva ta.
Hrisserinne îl privi dintr-o parte, cu o sprânceană vopsită în argintiu arcuită pe jumătatea dreaptă a frunții.
Hayat bănuia la ce se gândea fiica lui în timp ce îl fixa cu ochii ei spălăciți și reci, ca de mort: că nici ea nu își dorise să fie ce ajunsese, dar că nu avusese posibilitatea de a alege. Că nu i se lăsase posibilitatea de a alege. Că propriul ei tată nu îi dăduse nicio alternativă. Urchemistul era convins că, în sinea ei, Hriss îl învinovățea pentru darul primit fără să-l dorească, ignorând motivul ce-l împinsese pe el să facă dintr-o fetiță plângăcioasă o țipătoare a cărei voce putea tăia mai precis decât cel mai ascuțit tăiș. Dar fiica lui nu avea de unde să știe cum era să te trezești odată cu lumina și, lângă tine, să nu găsești femeia lângă care te-ai trezit de atâtea ori zâmbind, ci un cadavru rece, cu ochi sticloși. Ea nu știa ce însemna să îți înghiți doliul ca pe o tinctură amară și să îți pui toate speranțele într-un boț de carne care-ți plânge în brațe căutându-și mama. Ea nici nu își putea imagina pustiul simțit de el când toate bonele pe care le angajase fuseseră indiferente la plânsul neconsolat al singurei lui fiice. Cât de mult îl duruse că altora nu le păsa de copilul lui măcar pe jumătate cât îi păsa lui și cât de mult își dorise ca Hrisserinne să fie scutită de toate eforturile, umilințele și insistențele îndurate de el însuși pentru a-și îndeplini chiar și cele mai banale dorințe. Voise ca fiica lui să primească totul doar rostind un cuvânt.
Iar acum era rândul lui să îi ofere ce dorea, nu?
— De asta mă ocup eu, zise Hriss. Să-l aduc în punctul în care poate fi convins.
— Și-atunci? Ce nevoie ai de mine?
— Să-l chemi aici. Și să vorbești cu Ximory.
— Cum îl cheamă?
Hriss își plecă privirea și o ușoară culoare răzbi prin paloarea obrajilor. Buzele ei conturară un nume fără ca vocea să-l facă auzit. Hayat se gândi că ea nu l-ar putea rosti cu glas tare fără să-i spargă geamurile care deja se zgâlțâiau în cercevele.
— Îl iubești?
— Nici vorbă, spuse ea și podeaua păru să vibreze la cuvintele ei. N-aș umbla atât după un bărbat, dacă aș ști că există un risc oricât de mic să mă subjuge.
— Dacă nu-l iubești, de ce te străduiești atât?
— Pentru că Novarre Faruz trebuie să fie al meu.
Hayat închise ochii, pregătindu-se ca jumătate de casă să se dărâme sub forța numelui pe care fiica lui îl rostise. Spre mirarea lui, nu se întâmplă nimic. Nu auzi niciun tunet, niciun vuiet, niciun alt zgomot care să îi confirme temerile. Când întredeschise pleoapele, văzu că odaia arăta așa cum o știa, iar Hrisserinne zâmbea cu o inocență pe care nu o mai arătase din copilărie.
— Sângele a vorbit, șopti ea. El mi se potrivește, deci mi se cuvine.
Iar, prin asta, Hrisserinne îi amintea tatălui său că ei niciodată nu-i plăcuse să cedeze nimic din ce avea impresia că îi aparținea. Deja, urchemistului îi părea rău pentru nefericitul bărbat al cărui sânge fusese declarat compatibil cu al fiicei lui. Desigur, i-ar fi părut și mai rău dacă ar fi refuzat să o ajute, așa că strigă după unul dintre ajutoarele sale să-i obțină imediat o programare la victorul Ximory. Și, apoi, să i-l caute pe Novarre Faruz.
ilustrație de darksouls1@pixabay
Leave a Reply