Demult, tare demult, existau prin București, dar și în restul țării deopotrivă, o sumedenie de prăvălii pitorești: Tutungeriile. Mai erau cunoscute și ca Debite de tutun.
Îndeobște, de acolo se puteau cumpăra țigarete. Dar pe lângă țigarete sau chiar țigări de foi, Tutungeriile erau seducătoare prin pitorescul celorlalte lucruri pe care lumea le putea cumpăra: portțigarete, brichete și fiole cu benzină plus pietrele pentru brichete, agende de diferite formate, călimări cu cerneală albastră sau roșie, pixuri și stilouri, cărți poștale, coli de scris, plicuri și timbre, bricege cu mărimi diverse, piepteni de plastic, lame de bărbierit și aparate de bărbierit, savoniere de plastic și săpunuri, parfumuri mai ieftine sau mai scumpe, brelocuri cu poze de artiști plus multe alte minunății.
Toate acestea se aflau expuse într-o vitrină de doi metri, vitrină la care căscam ochii și-mi promiteam solemn ca atunci când voi fi mare să cumpăr tot ceea ce-mi poftea inima de acolo, practic toată marfa expusă. Nu mi-am dus la îndeplinire promisiunea, dar asta ar fi altă poveste pe care, dacă sunteți cuminți, am să v-o spun cândva.
În fine, afară de cele enumerate mai sus, în Tutungeria lângă care am copilărit și care era ținută cu mare meșteșug de-un turc pe numele său Mahmut Mahmut, gestionarul / vânzătorul / administratorul prăvăliei, acolo se mai găseau și mulțime de ziare și reviste. Informația Bucureștiului (care mai târziu s-a transformat în tabloidul Libertatea), Scînteia – organ de presă al CC al PCR (care mai târziu a devenit gazeta Adevărul) și România Liberă erau cotidianele care se găseau acolo. Dar mai erau și periodice. Revistele Săptămîna culturală a Capitalei, Lumea, Cinema, Femeia, spre exemplu. Plus, cele mai importante publicații: Cutezătorii – săptămânal al Consiliului Național al Organizației Pionierilor care apărea în fiecare joi –, Luminița și mai ales… Colecția Povestiri Științifico Fantastice, minunata revistă despre care vorbim noi aici.
În dimineața zilei de 1 martie 1967, într-o miercuri, turcul Mahmut Mahmut a primit, alături de presa cotidiană, și câteva exemplare din CPȘF, așa cum era cutuma. De obicei primea vreo zece exemplare, tot la două săptămâni o dată și le alinia frumos, la vedere, pe tejgheaua de sticlă. Uneori, cele zece exemplare se vindeau în două sau trei zile, alteori după o săptămână sau mai mult. Ideea este că rar se întâmpla să afli acolo mai mult de două numere succesive. Iar atunci când se întâmpla, Mahmut Mahmut avea grijă să expună numerele nevândute în vitrină.
În numărul 295, din 1 martie 1967, harnicul și deja rutinatul Adrian Rogoz propunea cititorilor Colecției un sumar generos, alcătuit din proze sau articole semnate de: Arthur C. Clarke, Sorin Stănescu, Vladimir Malov, Elisabeth Mann-Borgese și Vladimir Colin.
Arthur C. Clarke astăzi aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar pe atunci, în România, era cvasinecunoscut. Mulți ani mai târziu am aflat că scriitorul britanic prefigurase sau prezisese apariția sateliților geostaționari, dar și că scrisese o mulțime de alte proze scurte sau romane science fiction.
Povestirea lui Clarke din numărul 295 al CPȘF purta titlul de Sentinela și, plecând de la acest text, regizorul american a creat filmul 2001, Odiseea spațială. De altfel, într-o notă de subsol, chiar pe prima pagină a povestirii, redacția Colecției, în speță Adrian Rogoz, preciza că „după această nuvelă e în curs de turnare, în Anglia, o superproducție cinematografică regizată de Stanley Kubrick. Titlul filmului va fi Epic 2001”. Desigur, Sentinela nu este o nuvelă. Ca întindere este o povestire scurtă, dar asta contează mai puțin. Iar titlul filmului, după cum știți, n-a fost Epic 2001. Oricum, era fascinant să afli că, undeva în lume, cineva lucra la un film care urma să se numească astfel.
Trebuie să știți că Stanley Kubrick nu era o figură anonimă pentru români. În 1960, acesta regizase filmul Spartacus, cu Kirk Douglas în rolul principal, iar filmul a rulat și pe ecranele din țara noastră și a avut un succes deosebit.
În Sentinela este descrisă descoperirea celebrului Monolit din Odiseea spațială și cam atât. Ar fi fost și greu ca într-un text atât de scurt să fie incluse toate dezvoltările din film. Oricum, de scenariul filmului s-a ocupat chiar autorul prozei. Și mi-aș permite o remarcă: pragmatismul literar al lui Clarke din Sentinela precum și ideea textului prefigura cumva potențialul cinematografic al textului.
Mai trebuie spus că Sentinela fusese scrisă în 1948 pentru un concurs finanțat de BBC. Și tot la capitolul „mai trebuie spus” s-ar putea încadra și constatarea că Arthur C. Clarke n-a mai fost apoi publicat niciodată în Colecție. Mă refer la seria inițială, cea de până în 1974, pentru că în noul format de după 1990 Clarke a fost prezent cu romanul Sfârșitul copilăriei (Vezi numărul 473 din Anticipația CPSF – 1 august 1990).
Al doilea text din numărul 295 a aparținut lui Sorin Stănescu. Intitulat O consultație medicală (scenariu științifico-fantastic pe trei voci), textul aborda într-o cheie umoristică ideea apariției unor medici cibernetici. În ciuda timpului și a prafului care se depune inevitabil peste textele vechi, scenariul propus de autor este o lectură agreabilă, cu poantă finală reușită, chiar dacă ușor previzibilă. Poate că și acest scenariu, dacă ar fi avut parte de un meridian mai favorabil, ar fi reușit să vadă lumina ecranului. Ar fi meritat, în opinia mea.
Sorin Stănescu nu era la prima sa apariție în CPȘF. Anterior mai publicase, în numărul 193 din 1 decembrie 1962, proza Lumini în adâncuri. Apoi, în 261–262 din octombrie 1965, proza Frumoasa din pădurea adormită. Și merită amintit, înafară de O consultație…, Sorin Stănescu avea să mai apară în numerele 380–382 din 1970, cu excelenta proză Fantastica spadă a cavalerului Joost van Deck. Dar să nu anticipăm, totuși.
Merită pomenit faptul că Sorin Stănescu era la vremea aceea atât medic psihiatru cât și radiolog. Și că publicase multe articole de specialitate chiar în revista Știință și Tehnică, patroana spirituală și materială a CPȘF. Dar mai multe despre Sorin Stănescu într-un episod viitor.
Următoarea povestire, Repetiția, o are ca autoare pe americanca Elisabeth Mann-Borgese. Despre ce este vorba acolo? Despre maimuțe melomane. Plecând de la ideea că marile maimuțe antropoide sunt capabile să numere până la cinci și de la constatarea că sunt cinci linii pe portativ, autoarea dezvoltă conjectura și trage concluzia că maimuțele pot fi dresate să interpreteze piese muzicale complexe la diferite instrumente, ba chiar să dirijeze orchestre întregi. Firește, este vorba despre science fiction, dar construcția textului este abil întocmită, astfel încât totul să pară verosimil pentru cititor. Inevitabil, în final se ajunge la o răsturnare de situație oarecum așteptată, întorsătură care dă savoare întregului text.
Leave a Reply