Într-o dimineață de mai, un autocar cu numere de Sibiu așteaptă în fața centrului de refugiați din Brașov. Pe scaunele albastre se cuibăresc 40 de copii, elevi din ciclul primar ai școlii alternative de la Cattia. Când pornește motorul, toți copiii se uită pe geam după părinții lor care le fac cu mâna sau le trimit pupici prin aer. Unii îi filmează cu telefonul, cu lacrimi în ochi, în timp ce autocarul se pune în mișcare spre munții Făgăraș.
Pentru majoritatea copiilor este prima excursie cu clasa. Părinții au emoții, dar știu că le va prinde bine o zi petrecută în natură, împreună cu colegii de clasă. Știu și că sunt pe mâini bune, în grija învățătoarelor care îi însoțesc. Cele șase femei s-au așezat strategic ca să nu le scape nicio mișcare a copiilor: două în primul rând, două la mijloc și două în spate. Mie mi-au păstrat un loc la mijlocul autocarului. Stau lângă Elina Sirotova, o învățătoare din Odesa care a ajuns în România anul trecut, împreună cu fiul ei de nouă ani.
Elina admiră peisajul și face poze munților încă înzăpeziți care se ridică în spatele dealurilor și a câmpiilor inundate cu flori de păpădie. Copiii se uită și ei pe geam, tăcuți, cuminți. Câte unul tresare când vede o turmă de oi sau vaci și îi trezește pe toți ceilalți din visare. Atunci se ridică brusc capetele dintre rânduri ca niște suricate curioase. După ce trecem de atracție, capetele coboară și ochii luminoși se pierd din nou în peisajul de afară sau în jocurile de pe telefon.
Câțiva copii fac poze pe drum și le trimit părinților, împreună cu stickere, emoticoane cu inimioare și pupici. Învățătoarele primesc și ele mesaje de la părinți. Elina strigă un copil pe nume, îi face rapid o poză și o trimite părinților – Harasho! (n.r. totul bine).
„Hai să facem un pic de atmosferă!”, îndeamnă Anastasiia, lidera grupului. Se ridică de pe scaun și îl roagă pe fiul ei de opt ani să pună muzică ucraineană de pe telefon.
Anastasiia Karavay este învățătoare pentru clasele primare, are 32 de ani și e din Odesa. Lucrează de zece ani ca învățătoare. E o femeie înaltă, zveltă, cu părul negru prins în coadă. Are o prezență impunătoare. E fermă, dar iubitoare, genul de învățătoare care nu trebuie să spună ceva de două ori, dar care nici nu bagă frica în copii. Dimpotrivă, cei mai mici se înghesuie să o îmbrățișeze, o țin de mână, o pupă.
„Îmi iubesc meseria”, spune ea. „E minunat să observ trăirile copiilor în fiecare zi, să-i ajut în momentele grele, să-i învăț lucruri noi și să văd rezultatele. Sunt recunoscătoare că am putut să-mi continui munca și în Brașov.”
Muzica pornește, Anastasiia se întoarce spre copii ca un dirijor și îi încurajează să cânte versurile patriotice. Vocile suave se aud timid, cresc apoi spre refrenul pe care îl știu cu toții.
Socializarea e cea mai importantă pentru ei
După o oră ajungem la prima destinație a excursiei – Brambura Park, la 9 km de Avrig, județul Sibiu. Copiii se împart în trei grupuri ca să viziteze atracțiile pe rând. Parcul de distracții are mai multe locuri de joacă cu leagăne, tobogane, trambuline și tiroliene, un mini zoo cu alpaca și căprioare, un restaurant și – atracția principală – o casă răsturnată unde mobilierul este cu susul în jos.
„Pentru ei, excursia asta e ca o sărbătoare, pot fi cu toții împreună o zi întreagă!”, îmi povestește Vika, una dintre însoțitoare. Vika predă artă și lucru manual și are o relație apropiată cu mulți dintre elevi. „Copiii vin la centrul comunitar mai ales ca să întâlnească alți copii. Și-au făcut prieteni noi aici și socializarea e cea mai importantă pentru ei.” Prin munca în școala alternativă, s-au împrietenit și profesorii, părinții. Se întâlnesc în weekend-uri, merg în parcuri împreună.
„Aceste excursii îi apropie mult pe copii, le creează amintiri comune, emoții pozitive. Mulți m-au întrebat deja când va fi următoarea excursie”, adaugă Anastasiia.
La masa de prânz învățătoarele îmi povestesc cum e să predea copiilor în contextul războiului. „Încercăm să nu pomenim de război. Ei oricum știu de acasă și de pe internet. Nu milităm, nu ascundem, încercăm să ne purtăm de parcă totul ar fi normal”, explică ele.
„Dacă e să compar cum se purtau copiii înainte de război și cum se comportă acum, mi se pare că au devenit mai prietenoși unii cu alții. Sunt mai deschiși să explice ceva, să ajute, să vină cu soluții”, adaugă Anastasiia. Vika își amintește că la un curs i-a rugat pe copii să facă o lucrare de artă din crengi și a fost surprinsă când un copil a făcut o cruce. „M-a tulburat momentul. Războiul e prezent în mintea lor.”
E o vârstă complicată
Urcăm din nou în autocar și pornim la a doua destinație – Povestea Calendarului, un parc amenajat în localitatea Porumbacul de Jos care prezintă legendele și tradițiile celor 12 luni ale anului sub forma unor căsuțe tematice. Aici, copiii ucraineni sar peste poveștile din căsuțe și aleargă direct la locul de joacă. Oboseala își spune însă cuvântul și apar primele hârjoneli: Cine trage primul cu arcul? Cine ia mingea roșie? De ce se joacă prietena cea mai bună cu altcineva? Unii copii se retrag pe bănci și îi observă pe alții. Alții evadează în magazinul cu acadele colorate.
Câțiva copii se adună în fața unei căsuțe unde îți poți face poze pe un leagăn cu aripi de înger. Anastasiia desface cu grijă părul blond al Darynei, o fetiță de 9 ani, o potrivește într-o poziție elegantă între aripile mari și îi face o poză. Apoi îi cheamă pe doi copii mai mici, un băiat și o fetiță, și îi pune spate în spate pe leagăn. „Young love!” îmi spune ea îmbujorată în timp ce mișcă leagănul ușor și îi filmează pe copii.
Înapoi în autocar, în drum spre Brașov, atmosfera e mai destinsă, copiii mai relaxați, discută și se joacă între ei. Capetele din fața mea se ridică jucăuș să vadă ce mai fac colegii din spate. Două fetițe cu codițe împletite se joacă un joc care seamănă cu friptea și râd cu poftă. O banană rămasă de la popas e folosită acum ca recuzită – bang bang, zice un băiețel și țintește cu un ochi mijit colegul de vizavi. Altul, mai în spate, încearcă să deșurubeze ceva la aerul condiționat. Colegul lui se ridică în picioare. „Miroslav! Max! Artiom! Vlad!”, se aud vocile severe ale învățătoarelor care îi cumințesc pentru o secundă pe băieți.
Cei doi copii care se dădeau împreună pe leagănul înaripat, stau acum unul în spatele celuilalt și își trimit desene printre scaune. Schimbă zâmbete ghidușe, amândoi cu dinții din față furați de zâna măseluță. În spatele lor, doi copii mai mari, băiatul de opt ani și fata de nouă, discută despre cine e mai puternic, femeia sau bărbatul.
„Complicată vârstă…”, spune Elina și se uită peste ochelari la Artiom, băiatul ei de nouă ani care s-a întors curios spre colegii care discutau. Băiatul râde și se retrage la locul lui. Privesc amândoi pe geam, peste câmpiile cu păpădii, dealurile verzi și munții înzăpeziți, un peisaj atât de diferit de Odesa lor natală.
„Leleka!” zice Elina și arată spre o barză care aterizează în cuib. Ce poezie de cuvânt, mă gândesc. „În rusă se zice aist”, continuă ea. Mă surprinde că cele două cuvinte sună atât de diferit, așa că încep să caut etimologia lor. Dar înainte de imagini cu păsări călătoare sau teorii lingvistice, căutarea leleka mă duce la site-uri cu informații militare și știri de război. Leleka-100 este numele unei drone ucrainene, una dintre cele mai folosite tehnologii de monitorizare aeriană în războiul cu Rusia.
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.
Leave a Reply