„Îmblânzitorii de umbre. Despre resursele pe care nu le alegem, dar le purtăm” este titlul unei prezentări din cadrul Festivalului AFECT care a avut loc la Brașov în perioada 22 – 24 august 2025, prezentare suținută de Oana Drăgulinescu și Gabriela Dumitriu.
Atât cele două invitate, cât și titlul prezentării ne-au atras atenția și le mulțumim pentru deschiderea de a participa la un dialog despre aceste umbre și despre un subiect puternic și încă ignorat de România, despre abandon. Vorbim de această dată despre abandonul față de copii, atât al statului, în context instituțional, cât și în context familial, emoțional și afectiv, pe care îl regăsim de multe ori prezent sub ochii noștri în diferite forme.
Deși abandonul este mai des întâlnit în mediile vulnerabile și dezavantajate, fenomenul se poate regăsi în toate păturile sociale. Astfel, putem întâlni abandon și la oameni cultivați, educați sau care au o situație materială bună, întrucât abandonul se manifestă pe diverse paliere: întâlnim abandonul efectiv, fizic, dar și un tip de abandon emoțional/afectiv, în care lipsește conectarea cu părintele. Așa cum ne explică Gabriela Dumitriu, acest tip de abandon înseamnă „să-l privez pe copil, voit sau inconștient, de ceea ce are el nevoie pentru a se dezvolta armonios și în acord cu fiecare etapă de vârstă. Că-l privez de hrană, de prezența mea ca părinte, de educație sau de iubire părintească, toate acestea sunt forme mai subtile sau mai evidente de abandon. Părinții care abandonează vin la rândul lor dintr-o secvență de abandonuri repetate”.
Conform teoriilor dezvoltării, ne spune tot Gabriela Dumitriu, „dacă în primul și al doilea an de viață legătura cu îngrijitorul primar este compromisă, atunci întreaga dezvoltare este pusă sub risc. Deci inclusiv din perspectiva teoriei dezvoltării, copilul are nevoie să creeze această relație de atașament, să existe cineva acolo căruia să-i pese; și care să aibă un minim de grijă și un minim de conectare. Cu cât această conectare emoțională este mai slabă, cu atât efectele asupra psihicului și asupra dezvoltării emoționale sunt mai dramatice”.
Privind dintr-o perspectivă jungiană, umbra, partea întunecată a unei persoane, inconștientul reprimat sau negat, poate fi recunoscută adesea doar proiectată asupra altora. Voi recunoaște agresivitatea pentru că am internalizat-o, o cunosc/recunosc, chiar dacă la un nivel inconștient; ea face parte din mine, deși eu încă nu știu asta. „Nimeni nu devine conștient de umbră fără a face un efort considerabil” spune Jung în „Aion. Contribuții la simbolistica sinelui”. Însă confruntarea și integrarea umbrei sunt esențiale pentru autocunoaștere și dezvoltarea noastră ca indivizi și, mai departe, ca societate.
Dacă ne gândim la fenomenul abandonului sub diferitele sale forme, vedem în fața noastră copii a căror viață pornește din start cu o mare lipsă: absența părinților și, indiferent de tipul de abandon, acest lucru conduce la internalizarea credințelor de a nu fi iubiți, de a nu merita sau de a se învinovăți. Copiii abandonați se simt nedoriți și respinși, stări care se perpetuează și în sistemele instituționale. Ori acest lucru înseamnă un interes scăzut în școală, accese de furie, comportament problematic, sursă de bullying și respingere, predispoziție spre a se refugia în alcool sau substanțe interzise. Odată ajunși adulți, dificultățile continuă în a lega relații, în a rămâne în cuplu, în a-și putea găsi un loc de muncă sau de a-și păstra locul de muncă. „Lipsa iubirii inițiale se întinde ca un fir roșu de-a lungul întregii vieți”, spune Oana Drăgulinescu.
Din perspectivă sociologică, am văzut „umbra” ca partea invizibilă, marginală sau reprimată a societății. Astfel, în discuția noastră ne-am oprit și asupra unui proiect deosebit, al cărui fondatoare și manager este Oana Drăgulinescu – Muzeul Abandonului. În cadrul acestui proiect de cercetare, echipa sa a reușit să aducă în prim plan ororile începute din timpul regimului comunist cu privire la copiii cu dizabilități considerați „nerecuperabili”.
„Între 1966 și 1997, în România s-a petrecut una dintre cele mai dureroase și ascunse tragedii sociale: abandonul a aproximativ o jumătate de milion de copii în instituții de stat. Generații întregi au crescut în condiții inumane, într-un sistem care a înlocuit afecțiunea cu indiferența, iar protecția cu abuzul.
Investigațiile IICCMER au descoperit că, între 1967 şi 1990, aproximativ 15.000 de copii au murit în cămine-spital în România, din cauze prevenibile sau tratabile, cum ar fi malnutriția sau pneumonia. Rata mortalităţii în aceste centre pentru „nerecuperabili” era cuprinsă între 50 şi peste 80%, ceea ce ne arată că internarea într-un cămin-spital a echivalat deseori cu condamnarea la moarte într-un sistem care extermina sistematic, prin neglijență, copiii cu dizabilități”, conform Muzeului Abandonului.
Pentru a înțelege contextul, în 1966, în România era adoptat Decretul – Lege 770 care interzicea avortul, exceptând situațiile în care se constata o stare patologică gravă care punea viața femeii în pericol. În aceste situații de excepție, întreruperea sarcinii trebuia autorizată de către o comisie medicală raională sau orășenească, iar în cazuri de extremă urgență, „cînd întreruperea cursului sarcinii trebuie imediat efectuată, medicul are obligaţia ca înainte de intervenţie, sau cînd nu este posibil, în cel mult 24 ore de la aceasta să anunţe în scris pe procuror, care urmează a constata, pe baza avizului medicului legist şi a oricăror alte date, dacă intervenţia pentru întreruperea cursului sarcinii a fost necesară.” (art. 6 din Decretul-Lege 770).
Avortul era incriminat în 1966, iar întreruperea unei sarcini era considerată ca aducând prejudicii natalității și sporului natural al populației. Practic, politicul „instituționaliza” corpul, devenea factor decident și mecanism de control asupra corpului. Aproximativ 2 milioane de copii s-au născut în perioada 1966-1968, iar peste 100.000, copii cu dizabilități considerați nerecuperabili, au fost preluați de către stat în aceste cămine-spital, unde au trăit adevărate drame. În acest context, formula de umbre descrie cel mai bine opacitatea și lipsa de transparență instituțională cu privire la copiii prinși în sistem, mai ales că, pe măsura cercetărilor, numărul oficial de 100.000 pare în realitate a fi mult mai mare.
Astfel, putem vedea „umbra” și ca metaforă pentru zonele ascunse de putere, mecanisme invizibile de control al unor populații excluse – „copiii invizibili” din căminele-spital, duși în centre astfel încât să nu încurce omul nou, al cărui scop era dedicarea față de patrie și muncă în interes patriotic. Aproximativ 15.000 de copii au murit aici, dar au existat și supraviețuitori, iar povestea lor, a tuturor, trebuie spusă, acceptată și recunoscută la nivel colectiv de România.
Iar asta face Muzeul Abandonului, „un muzeu-forum digital și participativ, înființat în 2021 cu misiunea de a scoate la lumină o imensă rană ce infleunțează profund felul în care România arată astăzi.” Cum apare chiar în descrierea muzeului,acesta „își propune să cartografieze cultura abandonului și să ofere o narațiune istorică a fenomenului abandonului și instituționalizării copiilor în România. Este un loc de întâlnire între publicul larg și comunitatea invizibilă a copiilor abandonați din România, un spațiu sigur unde această traumă colectivă poate începe procesul de vindecare.”
Deși natalitatea a luat avânt în urma Decretului 770, iar rata abandonului era ridicată, apare întrebarea de ce rata abandonului în România a rămas tot ridicată după ce decretul a fost abrogat în decembrie 1989.
„De ce România arată astfel? De ce România are case abandonate, bătrâni abandonați, de ce ne abandonăm țara? Nu ar trebui să ne fie frică să ne punem aceste întrebări. Această zonă, a abandonului, este una opacă, nu s-a cercetat deloc, nici măcar în Condamnarea crimelor comunismului, în 300 de pagini, nu există nicio referire la situația copiilor abandonați”, a spus Oana Drăgulinescu.
Deși condițiile abuzive în care au trăit acești copii ar trebui să ne revolte, să ne facă să cerem răspunsuri, România se confruntă cu o „orbire socială”. Politicul pare să fie tăcut pe acest subiect rușinos pentru țara noastră, căci a recunoaște ororile din căminele-spital ar însemna să recunoaștem că România nu este doar frumoasă, nu este perfectă și are multe de reparat. Societatea noastră are ea însăși o „umbră colectivă” care așteaptă să fie descifrată.
Însă memoria și discuțiile deschise despre subiectul abandonului pot fi punctul de pornire spre vindecare. Confruntându-ne cu propria umbră, la nivel individual, dar și colectiv, ca societate, putem înțelege, accepta și vedea lumina din întuneric.
Vă invităm să vizitați Muzeul Abandonului, unde puteți regăsi expoziția Sighet. Cămin-Spital, Zau de Câmpie și Eroi necunoscuți.
***
Gabriela Dumitriu este lector universitar doctor, psiholog clinician principal și psihoterapeut integrativ cu peste 15 ani de experiență în evaluarea și intervenția psihologică dedicată copiilor și familiilor în situații de criză, lucrând atât în sistemul de protecție a copilului, cât și în practica privată. Activitatea sa profesională și academică este centrată pe dinamica relațiilor familiale, traumele de dezvoltare și sprijinul copilului în contexte vulnerabile, precum divorțul, abuzul sau pierderea. A realizat cercetări și a participat în proiecte naționale și internaționale pe teme precum hipersenzitivitatea, relațiile coparentale conflictuale și sănătatea mintală a copilului. Este autoare și coautoare a unor lucrări relevante în domeniul psihologiei copilului și al familiei, printre care „Un copil în două case. Cum protejăm copilul când părinții se despart?”, și a contribuit la dezvoltarea de ghiduri și instrumente validate pentru practica psihologică (ex: PSI-4, CSBI, PCRI). Implicată activ în formarea profesioniștilor din domeniul sănătății mintale, susține cursuri, supervizări și workshopuri experiențiale pentru psihologi, cu accent pe abordarea integrativă, simbolică și relațională în lucrul cu copilul și familia. În practica sa, însoțește procese profunde de reconectare afectivă și restructurare relațională, oferind un cadru conținător și reflexiv pentru explorarea temelor transgeneraționale.
Oana Drăgulinescu este fondatoarea și managerul Muzeului Abandonului. Are o vastă experiență în producția video și strategia de comunicare. A început educația în domeniul muzicii clasice. A absolvit Muzicologia la Universitatea Națională de Muzică din București și apoi studii masterale în Studii Culturale Britanice și Comunicare și Relații Publice. Ulterior, și-a început cariera în televiziune, devenind unul dintre cei mai tineri profesioniști în televiziune cu distincții precum „Cel mai bun producător pentru o campanie culturală” sau „Creatorul celui mai bun scurtmetraj al anului”, din partea Asociației Profesioniștilor în Televiziune. A coordonat campanii naționale pentru Televiziunea Română, cum ar fi Festivalul Enescu și a creat produse culturale unice, precum „Turneul Stradivarius cu Alexandru Tomescu”. Din 2012, este coordonatorul de creație și strategie de comunicare pentru agenția Quartz Records. A coordonat comunicarea pentru Corul Național Madrigal timp de 7 ani și pentru Noaptea Muzeelor timp de 11 ani. În 2021 a fondat Muzeul Abandonului, una dintre cele mai impresionante combinații între produs cultural și demers social. În 2022, a preluat coordonarea comunicării pentru CARE FOR UKRAINE, o coaliție umanitară care a reunit peste 35 de ONG-uri, sprijinind populația refugiată din Ucraina. În prezent, Oana își dedică toate eforturile dezvoltării Muzeului Abandonului, considerându-l un proiect fără de care România nu își va putea atinge potențialul moral și uman. În 2024 Muzeul Abandonului a devenit prima entitate muzeală din România selectată la Museums and Heritage Awards de la Londra și primul membru din România al coaliției internaționale Spațiile Conștiinței (Sites of Conscience), cu peste 370 de membri din 65 de țări.
Prezentările celor două invitate la Festivalul AFECT sunt preluat de pe site-ul festivalului. De asemenea, discuția a fost posibilă prin facilitarea de către Camelia Clem, președinta Fundației HERA, organizatoarea Festivalului AFECT.
Despre AFECT găsiți detalii în articolul de mai jos.
Imagine generată cu AI
Leave a Reply