O să încep prin a reaminti că suntem o țară europeană și avem pretenții. Și o să continui cu faptul că deși declarativ vrem o țară cu valori europene, în termeni de acțiuni și comportamente suntem încă departe.
De mulți ani se vorbește despre necesitatea introducerii în programa școlară a disciplinei educație sexuală. Subiect care din păcate nu a avut parte de dezbateri la nivel de instituții publice și mediul politic, ci doar în cadrul societății civile. Este un subiect care întâmpină încă rezistență și este încă tabu în 2020 pentru mulți.
Părinții care se opun acestei materii pornesc de la premiza greșită că aceasta îi va face pe copii să-și înceapă viața sexuală de la o vârstă fragedă. Însă ce nu se înțelege este că educația sexuală este un domeniu amplu, care cuprinde atât componentele biologice și de sănătate, cât și componentele sociale și emoționale, iar un tânăr are nevoie să le înțeleagă pe toate. Studiile arată că adolescenții informați au avut o activitate sexuală diminuată și/sau au optat pentru metode contraceptive care i-au protejat.
Un studiu Eurostat din 2019 plasează România pe un loc fruntaș în Europa în ceea ce privește numărul de mame minore (vorbim de un procent de 12,3% în România față de 4% media europeană). Acest lucru se întâmplă tocmai din lipsa informării privind reproducerea și metodele contraceptive, din lipsa informării privind responsabilitățile ambilor parteneri, dar și lipsa informării a ceea ce înseamnă perioada de după naștere în materie de responsabilitate, de implicațiile pe care le are creșterea unui copil. O consecință a lipsei de educație și informare o reprezintă abandonul școlar în rândul mamelor minore, care conduce mai departe la limitarea șanselor profesionale care le pot ajuta să aibă în viitor o viață de o calitate ridicată.
Educația sexuală este necesară și pentru prevenirea bolilor cu transmitere sexuală. Temerile nejustificate ale părinților și evitarea discuțiilor pe tema sexualității îi determină pe copii și tineri să-și procure informațiile din alte părți, inclusiv prin expunerea la materiale pornografice. Omul în general este o ființă curioasă, iar copiii și tinerii sunt și mai curioși, fiind la vârsta la care descoperă, explorează și încearcă să înțeleagă ce se petrece în jurul lor. Astfel că educația sexuală ca materie obligatorie în școli, precum și deschiderea părinților în a discuta cu ei pe această temă, îi vor ajuta să acceseze informațiile corecte și corect, ajutându-i să facă alegerile bune pentru viața lor. De ce am considera că este normal să învățăm o adolescentă despre epilare, de exemplu, dar nu este normal să-i oferim informații despre sex, contracepție și prevenția bolilor cu transmitere sexuală?
Însă educația sexuală înseamnă mai mult de atât, ea nu ajută doar la prevenirea sarcinilor sau a bolilor cu transmitere sexuală. Educația sexuală înseamnă și înțelegerea aspectelor ce țin de intimitate, a celor emoționale și a aspectelor care țin de drepturi și responsabilități. Ea trebuie să ia o formă pozitivă, nu de interdicție, informațiile trebuind să fie prezentate obiectiv și cu scop educativ. Educația sexuală înseamnă și informarea copilului și a tânărului cu privire la drepturile pe care le au, înseamnă o ușă deschisă spre a cere ajutor atunci când se confruntă cu situații grave, înseamnă dezvoltarea încrederii în propria persoană și acceptarea propriului corp, precum și înțelegerea necesității respectului reciproc în materie de sexualitate. Educația sexuală poate ajuta la înlăturarea stereotipurilor și la dezvoltarea respectului față de celelalte persoane. Poate reduce „mișto-urile”, presiunea grupului și poate reduce fluierăturile pe care le auzim pe stradă. Pentru că educația sexuală are și scopul de a aduce în prim plan că fiecare își începe viața sexuală când se simte pregătit, nu când decid alții, dar și că agresiunea și presiunea asupra altei persoane nu face nimic altceva decât să influențeze negativ relațiile dintre oameni.
În România, ne confruntăm cu o situație dramatică pe care o putem reduce cu ajutorul educației sexuale. Statisticile arată un număr ridicat de violuri asupra persoanelor minore. Nu voi pune accent pe statistici, întrucât nu vreau să vă gândiți la victime în termeni de cifre, ci în termeni de oameni. Vreau să vă gândiți că undeva există un copil victimă a unui abuz sexual, iar acest copil poate fi oricine, chiar un cunoscut. Studiile arată ceva și mai înfiorător: cei care comit abuzul sexual sunt de multe ori chiar membri ai familiei sau prieteni apropiați/cunoștințe. Educația sexuală îi poate învăța pe copii că au dreptul să spună NU și că pot cere ajutor. Dar ca să poată cere ajutor, un copil trebuie să știe întâi că nu este normal să fie atins în zona intimă și cum să reacționeze dacă se află într-o astfel de situație, unde să ceară ajutorul.
Articolul semnat Dela0.ro arată că „3 din 4 cazuri de acte sexuale cu victime copii sunt judecate în instanțele românești ca fapte consimțite”. Asta pentru că dacă agresorul nu lasă urme de constrângere fizică, se consideră că respectivul copil a consimțit actul. O interpretare total eronată nu doar din punct de vedere juridic, ci și din punct de vedere moral, neținându-se cont, se pare, de constrângerea psihologică. Cum putem considera, ca societate și ca sistem juridic menit să protejeze cetățenii, că un copil a consimțit un act sexual doar pentru că nu are urme de constrângere fizică? Un copil care nu are discernământul de a înțelege ce i se întâmplă sau nu are puterea de a riposta, de foarte multe ori, abuzatorul fiind chiar un membru de familie sau apropiat/cunoscut al acestuia. Puterea de a riposta este redusă și cu cât copilul provine dintr-un mediu sărac, cu părinți violenți sau care fac abuz de alcool sau droguri sau dacă provin pur și simplu dintr-o familie cu resurse limitate, iar accesul la un avocat sau la o „luptă” reală cu abuzatorul reducându-se considerabil. Mai departe, cum putem considera că este în regulă ca un adult să întrețină relații sexuale cu un minor?
În România, este interzis ca un copil sub 14 ani să meargă singur pe bicicletă pe drumurile publice, dar considerăm că același copil sub 14 ani poate consimți un act sexual. Dacă nu vedem cât de greșită, de primitivă și bolnavă este această perspectivă, atunci nu avem dreptul să ne numim stat european.
Nimeni nu are drept asupra libertății și vieții altei persoane, iar educația sexuală ca disciplină obligatorie în școală poate clarifica acest lucru. Informarea, educația și accesul la resurse nu pot avea decât efecte benefice asupra înțelegerii de către copii și tineri a ce înseamnă corp, maturitate sexuală, le poate asigura un echilibru între elementele de ordin biologic și cele de ordin emoțional. Educația sexuală poate integra cunoștințele care să-i ajute pe copii și tineri să nu devină victime ale violenței și exploatării sexuale. Copiii și tinerii educați vor ajunge adulți educați și responsabili.
Însă avem nevoie și de o reformă a propriei noastre mentalități. În România, zilnic, fetele și femeile sunt cel puțin fluierate pe stradă de un băiat/bărbat sau de un grup de băieți/bărbați. Și tot în România, o vastă majoritate de oameni încă râde la așa-zisele „glume” cu conotații sexuale. În România încă se utilizează formulări de tipul „nu sunt de acord cu violența/abuzurile, dar asta și-a meritat-o”, neînțelegând că, dincolo de eroarea fundamentală din această propoziție, acceptarea unei excepții înseamnă de fapt acceptarea ideii că ar fi în regulă să existe, în general, agresiune. În România, mulți oameni încă dau vina pe victimă (remarcile fiind legate de îmbrăcăminte, de un zâmbet sau orice alt element pe care acei oameni îl percep ca factor provocator).
Problema majoră în țara noastră este că și adulții au nevoie de educație sexuală. Cei mai mulți părinți nu au avut nici ei acces la resurse de învățare și înțelegere, subiectul „sex și sexualitate” fiind tabu. Această atitudine preluată asupra subiectului îi face să-l perpetueze în aceeași formă și asupra copiilor lor, cei mai mulți părinți considerându-se depășiți când se gândesc că trebuie să aibă „acea discuție” cu copilul.
Acest lucru ne indică cu atât mai mult că educația sexuală în școală este extrem de necesară. Dar ne indică și faptul că programa acestei discipline, adaptată fiecărei vârste, trebuie făcută împreună cu specialiști în domeniu (psihologi, sociologi, asistenți sociali și specialiști în domeniul educației și sănătății), iar persoanele care vor preda această disciplină trebuie să fie, de asemenea, specialiști foarte bine pregătiți. În paralel, părinții trebuie să arate copilului o atitudine pozitivă față de acest subiect, studiile arătând că un copil care este bine informat suportă mult mai ușor schimbările prin care trece (fizic și emoțional).
„Încadrarea în mod obligatoriu a elevilor în programe de educație sexuală reprezintă un atentat asupra inocenței copiilor (…), marcându-i pentru întreaga viață”, a transmis Patriarhia Română, instituție care reprezintă până la urmă doar un cult, ori nu un punct de vedere specializat. O instituție care are încă prea multă putere în România, stat laic. O instituție care are în interiorul său oameni cercetați de-a lungul timpului pentru agresiuni sexuale asupra minorilor, dar continuă să predea un anumit tip de religie în școli. Cel mai recent caz de anchetă este din 2020 și îl privește pe episcopul de la Huși.
BOR se opune educației sexuale în școli și face afirmația de mai sus. În măsura în care religia este un subiect ambiguu, iar un copil nu are dezvoltate abilitățile de a înțelege fenomenul religios și ce înseamnă acesta, la fel cum nu are dezvoltate abilitățile de a înțelege politicul și jocurile politice (motiv pentru care minorii nu votează, corect?). Pentru declarația BOR am o singură replică: inocența unui copil nu are niciodată de suferit prin educație și informare, ci prin lipsa ei. Asta îi va marca, de fapt, pe viață. Iar noi putem să fim părtași sau putem preveni.
A nu introduce educația sexuală ca materie obligatorie în școală înseamnă a ignora un element prezent și important din viața copiilor și tinerilor noștri. Înseamnă a-i trimite spre alte surse de informare, care îi pot transforma în ființe vulnerabile. Omul este o ființă sexuală, la fel cum este o ființă socială și poate este timpul să acceptăm acest lucru și să depășim rușinea ca parte a culturii și educării noastre. Educația sexuală în școală înseamnă de fapt accesul liber la informare privind sexualitatea și, mai departe, la serviciile de asistență necesare.
Leave a Reply