Copilul lui Noe – o carte despre devenire și crearea unui scop

Copilul lui Noe – Eric-Emmanuel Schmitt

„Copilul lui Noe” prezintă povestea lui Joseph, un copil care provine dintr-o familie de evrei în Belgia anului 1942. O carte emoționantă, o carte despre devenire și crearea unui scop.

Aflându-se într-o situație disperată, familia lui Joseph este nevoită să îl ascundă pe acesta de invazia nazistă, copilul ajungând în internatul catolic unde îl întâlnește pe părintele Pons, un om calm, blând și în care micul Joseph are să-și găsească încrederea. Joseph trece de la nedumerirea unui copil cu privire la ce se întâmplă în jurul lui, la descoperirea prieteniei și încercarea de a se regăsi pe el însuși. Nevoit să uite de propria identitate pentru a supraviețui, Joseph este pus în situația de a ține secret faptul că este evreu.

Cu toate acestea, părintele Pons va fi cel care îl va ajuta pe Joseph să nu uite cine este cu adevărat, căci în internatul catolic nu doar Joseph ascunde un secret. Părintele Pons construiește în catacombele bisericii, o sinagogă unde Joseph poate studia cultura ebraică.

Cartea este o lecție de solidaritate, de asumare și de bunătate, iar părintele Pons îi salvează pe Joseph și ceilalți copii asemenea lui Noe care a salvat animalele din calea potopului.

Cartea ne aduce și o urmă de speranță, căci pe lângă părintele Pons, și domnișoara Marcelle, zisă și „ei, drăcia dracului”, curajoasă și cu o inimă bună, se implică în a se asigura că Joseph și ceilalți copii evrei sunt în siguranță. Scena în care soldatul nazist descoperă copiii evrei este una care te ține cu sufletul la gură. Deși își dă seama de acțiunea părintelui Pons, soldatul alege să închidă ochii și să-i ofere bani pentru bomboane, aratând că umanitatea nu a dispărut.

Cartea arată călătoria prin care trece Joseph, o călătorie care nu e ferită de suferință și emoții puternice: „chiar dacă dispăruseră, chiar dacă nu ne răspundeau, părinții noștri jucau necontenit un rol în existența noastră la Vila Galbenă. Eu eram supărat pe ei! Eram supărat că sunt evreu, că mă făcuseră evreu, că mă expuseseră primejdiei”.

După ce domnișoara Marcelle îndrăznește să cânte la orgă La Brabanconne este arestată de naziști, iar în urma percheziției care are loc în casa sa sunt descoperite negativele fotografiilor care aveau să demaște copiii de la Vila Galbenă. Puși în situația de a fi preluați de soldații naziști, părintele Pons fuge împreună cu copiii. La scurt timp, naziștii sunt înlăturați, iar copiii se întorc la Vila Galbenă, așteptând reunirea cu familiile lor. Unii nu și-au mai regăsit părinții sau frații, însă Joseph se numără printre norocoși. Cu toate acestea, Joseph nu se mai regăsește pe sine în interiorul familiei, fiind deja un adolescent cu propriile viziuni. Legătura strânsă dintre el și părintele Pons face ca prietenia dintre ei să fie una pe viață, acesta din urmă jucând un rol extrem de important în maturizarea lui Joseph.

Părintele Pons nu îi salvează doar corpul lui Joseph, ci este și salvatorul lui spiritual prin discuțiile și lecțiile pe care cei doi le au. De fapt, am putea spune că cei doi se salvează reciproc, căci părintele Pons simte o apropiere mare față de Joseph, rămânând prieteni pe viață. De altfel,
Părintele Pons își urmă de fiecare dată chemarea, iar atunci când un nou spirit era amenințat, el începea „o nouă colecție”, salvând „obiectele care erau martore ale sufletelor amenințate”. Astfel, Pons a colecționat opere ale poeților disidenți, colecții despre indienii din America, colecție vietnameză sau a călugărilor tibetani.

Părintele Pons devine un simbol pentru Joseph și îi preia, după moartea acestuia, rolul de Noe, începând la rândul lui o colecție cu o kippa și un șal palestinian. Acest final al cărții arată de fapt lecția pe care Joseph a învățat-o fără să-și dea seama de la părintele Pons. Finalul e de fapt o descoperire a propriei persoane, de asumare și de purtător al unui mesaj ce nu trebuie lăsat să piară.

„Pădurea părintelui Pons numără două sute șaptezeci și unu de arbori reprezentând cei două sute șaptezeci și unu de copii pe care i-a salvat. Arbuști tineri cresc de acum la piciorul trunchiurilor mai bătrâne.

• Privește, Rudy, vor fi și mai mulți arbori, pădurea nu va mai însemna nimic…
• E normal, Joseph. Tu câți copii ai? Patru. Dar nepoți? Cinci. Salvându-te pe tine, părintele Pons a salvat nouă persoane. În capul meu, douăsprezece. La viitoarea generație, asta va constitui și mai mult. Și mereu tot mai mult. Peste câteva secole, el va fi salvat milioane de ființe umane”.