Astăzi, 4 iunie 2020, comemorăm 100 de ani de la semnarea tratatului de pace de la Trianon, dintre Regatul Ungariei și tabăra câștigătoare a Primului Război Mondial, Antanta. După cum bine știm, România a intrat în război în 15/28 august 1916 și a invadat Transilvania, promițându-i-se provincia la finalul conflictului, sprijin rusesc și garanția unei ofensive franco-britanice din Salonic, pentru a ține ocupate trupele Bulgariei, una din Puterile Centrale (alături de Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman). Invazia Ardealului s-a împotmolit în apropiere de Sibiu, armata regală română reușind să cucerească mare parte din secuime și din Țara Bârsei. Până în mai 1918, în ciuda unor victorii locale, România a pierdut războiul în primă fază, semnând pacea de la Buftea, însă mai târziu, în același an, prăbușirea aliaților Germaniei și mișcările de autodeterminare din Austro-Ungaria au dus la reintrarea în conflict a țării și a doua intrare în Transilvania, începând cu luna noiembrie.
Între timp, românii transilvăneni, care din secolul al XVIII-lea, militaseră pentru egalitate de drepturi alături de națiunile conlocuitoare din Austria/Austro-Ungaria, au realizat că viitorul lor poate fi numai în cadrul României. Despre 1 decembrie 1918, s-a tot scris și vorbit, fiind apogeul mișcării de autodeterminare a românilor (și sașilor – a nu se uita acest detaliu!) înainte de semnarea tratatelor de pace, în perioada 1919-1923. Însă unirea anunțată avea să treacă prin câteva probe de foc, lăsate cu cicatrici până astăzi: războiul româno-ungar, adeziunea etnicilor maghiari față de Ungaria devenită independentă, înarmarea secuilor și bineînțeles, victoria diplomatică a României la Trianon. Spun victorie pentru că atunci, câștigul obținut a însemnat un teritoriu mult mai întins decât cel vizat de tratatul secret din 1916.
Din cele scrise, este clar că Regatul României a obținut cele mai mari beneficii de pe urma semnării tratatului de la Trianon: desăvârșirea agendei naționaliste, provincii mai bogate în resurse (includ Banatul, Maramureșul, Crișana și Sătmar), un patrimoniu mai încărcat și cetățeni mai înstăriți și cu un nivel de educație invidiat și de Mihai Eminescu, junimistul promotor al tezei „formelor fără fond”, în scrierile sale politice din deceniile din urmă. Din păcate, rezoluția de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, nu a fost întru totul respectată, autonomia locală dorită fiind înlocuită de centralismul de la București, nășit de Alexandru Ioan Cuza, după 1859. Mai mult, peste un sfert din ardeleni erau maghiarofoni și nu au privit cu ochi buni integrarea Transilvaniei în Regat.
Se pot surprinde de-a lungul ultimilor 100 de ani, mai multe momente-cheie din relațiile inter-etnice dintre românii și magharii din România. Episodul întâmpinării lui Miklos Horthy de către maghiari atunci când acesta intra călare în Transilvania de Nord în septembrie 1940, ca urmare a Arbitrajului de la Viena din același an, a reprezentat falimentul moral al României Mari. Faptul că, în 20 de ani, statul român nu reușise să câștige inimile propriilor cetățeni reprezintă o pată neagră din istoria noastră recentă, de care nu îndrăznim să ne atingem cu suficient curaj. Bine, anul 1940 a găsit România în plină dictatură regală, instaurată fără sânge, pe fundamentele unei democrații fragile, într-o țară cu probleme structurale – analfabetism ridicat, majoritatea populației trăind în sărăcie cruntă, cu economia agricolă, o corupție răspândită și extremismul de dreapta în ascensiune (legionarismul).
Atrocitățile comise de autoritățile maghiare la Ip și Trăznea, alături de politicile de maghiarizare din perioada 1940-1944, din Transilvania de Nord și Est, uneori cu complicitatea locuitorilor, au agravat tensiunile interetnice. După Al Doilea Război Mondial, Conferința de Pace din 1947 a definitivat soarta Transilvaniei, care a rămas integral în România. Au existat câteva mutații administrative, cea mai notorie fiind înființarea Regiunii Autonome Maghiare în 1952, în plin stalinism dejist. O adevărată farsă, dat fiind caracterul mult mai centralist al regimului comunist, spre deosebire de vechiul centralism de până în 1947, a fost desființată de regimul lui Nicolae Ceașescu în 1968, anul ultimei reorganizări administrativ-teritoriale a țării. După căderea comunismului, incidentele de la Târgu Mureș din martie 1990 și agenda autonomistă a partidelor etnice maghiarofone din România mai umbresc relațiile româno-maghiare, altfel normalizate.
Deci, de la semnarea tratatului de la Trianon, putem spune că România a câștigat inimile cetățenilor maghiarofoni? Un răspuns se lasă așteptat, însă… La firul ierbii, societatea arată semne de normalitate, nefiind dominată de un complex etnocentric decât ca excepție. Principalele partide politice însă, nu au acordat o atenție sporită minorităților etnice în agendele lor, iar cea mai importantă forță politică sensibilă la problemele etnicilor maghiari, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, fiind compromisă din cauza asocierii cu regimul naționalist și toxic al lui Viktor Orban și totodată, cu agenda corupților pretinși naționaliști „de stânga” ai Partidului Social-Democrat. Mai mult, problemele cu emigrarea masivă, sărăcia răspândită, corupția endemică, lipsa dialogului autentic dintre cetățean și stat și absența investițiilor serioase locale în multe regiuni din România ne împiedică să găsim un răspuns facil la întrebarea pusă la începutul paragrafului.
Proiectele de lege cu privire la autonomia Ținutului Secuiesc, ocazionalele marșuri pentru autonomie, iar mai nou, inițiativa legislativă de a sărbători Trianonul ne arată că într-o măsură, fantasmele trecutului încă ne bântuie. Din punctul meu de vedere, asemenea momente nu pot fi sărbătorite, ci ar trebui să fie momente de introspecție și comemorare, pentru că Trianonul a fost un episod realizat cu prețul unor enorme sacrificii. Asemenea tezei conflictului dintre materie și antimaterie care ar fi contribuit la nașterea Universului, au murit oameni pentru iscăliturile din 4 iunie 1920 și au murit oameni pentru ca ele să nu se întâmple. Ori, știm cu toții că într-o societate civilizată, nu există victime mai importante decât altele, iar asemenea comemorări ar trebui să fie făcute sub semnul decenței, umilinței și respectului față de celălalt.
Acestea fiind spuse, este momentul expunerii soluțiilor:
- Trebuie schimbată Constituția! Dincolo de prezența unor articole care prezintă țara ca fiind în curs de aderare la Uniunea Europeană, ea prezintă România ca stat național. Or, realitatea de pe teren este în contradicție flagrantă cu legea supremă: avem două județe majoritar locuite de maghiarofoni, Harghita și Covasna, care se identifică de naționalitate maghiară. Pentru a schimba această stare de fapt, ar fi necesară românizarea populației, ceea ce nu este nici permis, nici moral corect. Sau definirea României ca stat multinațional sau federal, deosebirea dintre ele ținând de gradul de autonomie locală/regională efectivă.
Practic, legislația actuală este mai degrabă specifică unui stat multinațional, pentru că o seamă de instituții locale (prefecturile, consiliile județene, primăriile și consiliile locale) permit numirile și alegerile unor oameni de altă naționalitate decât cea română. Practic, deși ar fi necesară doar modificarea primului articol din Constituție, ar trebui schimbată cu totul, tot din cauza Constituției, art. 152. Handicapul cel mai mare însă, este lipsa de voință politică și de popularitate a unei asemenea decizii, deși în același timp, nu a fost inițiată vreo dezbatere publică în acest sens. Cea mai semnificativă consecință ar fi utilizarea limbii materne în administrație, iar din punct de vedere moral, ar fi un gest sincer, de recunoaștere a realității curente de pe teren și o apropiere interetnică fără precedent în istoria relațiilor româno-maghiare, lipsind extremiștii de un argument vital al autonomismului.
- Dincolo de modificarea unui articol de Constituție, banală doar pentru un necunoscător al societății românești, avem nevoie de un stat român prezent în secuime. Nu este ceva neobișnuit ca, în absența unor instituții funcționale, să aibă loc o tendință de enclavizare a comunității, mai ales dacă există și factori externi care o alimentează în mod activ, precum e cazul guvernului ungar. Mai răsar în presă, din când în când, mențiuni cu privire la declinul elementului românesc din Harghita și/sau Covasna, însă o analiză comprehensivă a fenomenului nu există sau nu a fost adusă la cunoștința publicului. Având și o tradiție istorică în sens invers, prin omogenizarea etnică a zonelor populate majoritar de români, chiar greșit (de ex: Holocaustul, „vânzarea” de sași și evrei și pogromurile antisemite și antirome/antițigănești), sensibilitatea populară înclină spre dorința de a conserva tabloul etnic, fiecare orientându-se în mod natural spre grupul cu care se identifică.
- Probabil cea mai controversată și delicată chestiune ține de identitatea secuilor. Deși retorica autonomiștilor maghiari menționează într-una Ținutul Secuiesc, acesta nu mai are aproape nici o legătură cu ținutul autonom din Evul Mediu, desființat în secolul al XIX-lea. La recensământul din 2011, avem înregistrați doar 532 de secui, restul definindu-se unguri/maghiari, deși paradoxal, există un dialect secuiesc, o istorie a secuilor, o scriere runică, literatură secuiască ș.a.. Aceasta spre deosebire de un brașovean, care nu vede rostul în a se etala drept bârsan. Consider că este necesară tranșarea chestiunii identitare a secuilor, chiar cu implicarea Academiei Române (de preferat, reformată și debarasată de naționaliști). Din nou, este vorba de o investiție morală a statului român într-o etnie aproape complet asimilată de maghiari.
- Orice discuție despre investiții implică pe scurt, bani. Strategia de soft power a guvernului de la Budapesta a însemnat investiții în clădiri de interes public, în infrastructură, în cultură, deci în identitatea maghiarofonilor, cu prețul loializării acestora și a riscului de a ostiliza statul român. Cel mai nou paradox rămâne construirea Sării Polivalente din Sfântu Gheorghe cu fonduri guvernamentale din Ungaria, în contrast cu eterna promisiune a unei șosele de mari viteză sau autostrăzi care să lege Brașovul de București sau Sibiu. Nevoile de bani și de investiții sunt reale; la fel și cea de loializare a cetățenilor, care să nu mai fie nevoiți să plece din țară sau să accepte compromisuri cu politicieni asemenea lui Orban V.
- În final, este de menționat și descentralizarea, aducând mecanismul de decizie mai apropiat de firul ierbii, deci de cetățean, deși pare că a eșuat în cazul sistemului medical, în perioada epidemiei de coronavirus. Chiar dacă reprezintă un concept de bun simț și a funcționat în alte state, absența unei tradiții istorice, distrugerea speranței ardelenilor din 1918-1923, politizările excesive, lipsa unei democrații reale la firul ierbii („baronizarea”), disfuncționalitatea unor unități administrativ-teritoriale (foarte puține sunt real autonome financiar în toată țara), precum și absența unei culturi civice relevante dincolo de marile orașe ale țării din partea populației, reprezintă obstacole în înfăptuirea acesteia. Poate că absența unei dezbateri publice reale și a unei voințe politice serioase de a o iniția ar putea fi considerată cea mai pesimistă componentă a problemei. Lozincile de genul „Ungurii vor să ia Ardealul” ar trebui să fie ultima și cea mai superficială și lipsită de seriozitate grijă.
În concluzie, din punctul meu de vedere, există un fenomen Trianon, caracterizat printr-un naționalism depășit de vremuri, triumfalism nostalgic și reticență față de un dialog interetnic de substanță. De asemenea, ziua de 4 iunie 2020, Centenarul Trianonului, este o zi de reflecție față de restanțele istorice pe care le avem față de comunitatea maghiarofonă din România, dar și prin oglindă privind, față de românii din secuime. Numitorul comun se poate rezuma la lipsa de sinceritate din dialogul dintre stat și cetățean, primul neexercitând un interes real în a câștiga inimile cetățenilor. Avem nevoie de reprezentanți mai aplecați către năzuințele oamenilor de rând și mai empatici față de sensibilitățile lor. Respectul față de cei căzuți în lupte, mai ales în numele unor idealuri care nu excludeau conviețuirea pașnică cu celălalt, ar fi trebuit să fie subînțeles…
Foto: Delegația română la consultarea documentelor care au intrat în Tratatul de la Trianon.
Sursa foto: Digi 24
Leave a Reply