Băieții Svetlanei

Svetlana Lipova are 36 de ani și e din Yuzhne, o localitate din sudul Ucrainei, la 50 de km de Odesa. E o femeie înaltă, cu părul blond și ochii albaștri. Azi e îmbrăcată într-o rochie verde, largă și înflorată, care-i ajunge până la glezne. Svetlana stă în România de mai bine de un an. Are doi băieți și-l așteaptă pe al treilea. E însărcinată în luna a noua și va naște la începutul lui iunie în Brașov.

Am însoțit-o la un control medical, cu câteva săptămâni înainte de naștere, și am stat de vorbă cu ea despre cum e să aduci pe lume un copil într-o țară străină, când la tine acasă continuă războiul.

Ne-am dat întâlnire la maternitate într-o joi dimineața. „Hai la opt, dar să știi că e posibil să intrăm abia la prânz, depinde cât de lungă e coada”, îmi scrisese cu o seară înainte. A venit mai devreme decât era programată pentru că vrea să plece a doua zi în Ucraina.

Avem noroc, intrăm printre primele. Svetlana spera să fie de serviciu o doctoriță din Republica Moldova care vorbește și rusă, însă azi este altcineva pe tură. Sunt nevoite să comunice prin frânturi de engleză și cu ajutorul aplicației de traducere de pe telefon.

Svetlana confirmă istoria medicală din fișă, apoi doctorița o consultă și îi face o ecografie. Aici e inima, aici se văd piciorușele…, spune ea în engleză și arată pe monitor, în timp ce face mișcări circulare cu transductorul pe burta rotundă a Svetlanei. Copilul e mare, are 35 de săptămâni, dar pare de 37. Doctorița e surprinsă și verifică dacă înregistrările sunt corecte. „Așa e gena”, zice Svetlana. „Ambii băieți s-au născut cu mai mult de 4 kg. Eu m-am născut cu 5 kg.”

După consultație, îi explică doctoriței că nu poate veni exact peste o săptămână cum ar trebui, pentru că va pleca în Ucraina. Îi expiră concediul maternal pentru Sasha, copilul ei de un an și opt luni, și trebuie să-și depună actele pentru a primi concediul pentru bebelușul pe care urmează să-l nască. Doctorița îi recomandă să nu plece la un drum de 11 ore cu mașina pentru că gropile pot declanșa contracții. Dar Svetlana e sigură pe ea, a mai făcut drumul cu câteva luni în urmă. A doua zi, la cinci dimineața, pornește spre Ucraina, împreună cu Sasha și cu mama ei. Kostya, băiatul ei de 17 ani, rămâne în Brașov.

CUIBUL

Trezește-te, e război! Cu mesajul acesta s-a trezit Svetlana Lipova în noaptea de 24 februarie 2022. Mesajul era de soțul ei care lucra ca șofer de tir în Anglia și auzise știrile. Mama Svetlanei era deja acolo cu ea. Auzise de la o prietenă din armată că va urma războiul. Așa că a venit din Kiev, știind că soțul Svetlanei e plecat la muncă și ea e singură cu copiii.

După ce a început războiul, primul gând a fost să rămână. Au cumpărat și provizii. Dar când au auzit primele rachete, și-au luat strictul necesar și au plecat. N-a fost ușor pentru că nu puteau pleca cu mașina. Benzinăriile raționau cantitatea de benzină pe care puteai s-o cumperi la maxim cinci litri. Au plătit un taximetrist la suprapreț ca să-i ducă în Odesa și de acolo au luat autocarul prin Republica Moldova înspre România. „Am stat cinci oameni pe două locuri”, își amintește ea.

La două luni după ce a ajuns în Brașov, Svetlana a început să lucreze ca voluntar la magazinul social din din centrul comunitar CATTIA, un magazin gratuit unde oamenii pot primi periodic produse alimentare și cosmetice în baza unor tichete. După mai mult de jumătate de an de voluntariat zilnic, a fost angajată pe un program de opt ore și a lucrat până luna trecută, când a trecut în a noua lună de sarcină.

„Am început să primim sesizări de la oameni că nu e ok să punem la muncă o femeie însărcinată. Au zis că fac ei voluntariat dacă e așa mare nevoie de forță de muncă, numai să n-o exploatăm pe săraca femeie”, povestește Andreea Vrînceanu, coordonatoarea centrului.

Svetlana a insistat să rămână. Se simțea perfect în stare să lucreze. Până la urmă, echipa de coordonare a centrului a reușit s-o convingă să treacă pe un contract de voluntariat și să ajute în birou. „După ce nasc, mă întorc iar la muncă”, îmi spune ea hotărâtă. Mi-o amintesc în ultimele zile de lucru la magazin, când a trecut pe lângă mine cărând cu nonșalanță o saltea rulată și i-a dat-o unei femei care aștepta în fața magazinului. Femeia a rămas fără cuvinte, cu ochii mari fixați pe Svetlana.

Ludmila Obrijanu, parte din echipa centrului, a lucrat îndeaproape cu Svetlana de când a trecut pe contractul de voluntariat și ajută biroul Direcției de Asistență Socială cu înregistrările pentru noul program 50/20. Ludmila povestește că Svetlanei i-a fost foarte greu să se desprindă de munca în magazin. Se obișnuise cu programul, rezolva probleme, se simțea utilă. Discuta cu colegele, aveau mica lor lume în spatele zidurilor din pachete cu făină și baxuri cu conserve. Să renunțe la magazin a însemnat să-și pună din nou problema Ce fac eu aici? Să mă întorc acasă, să rămân? Cum mă întrețin, cu ce-mi ocup timpul?

„Am văzut că era dezamăgită că nu mai avea locul ei. La magazin e diferit, e mereu ceva de făcut. Am ajutat și eu o zi acolo și e solicitant, nu te lasă să te gândești la altele. Ai muncă fizică dar și interacțiune cu oamenii. Pentru o mamă e foarte important să aibă perioada asta de pregătire în cuibul ei. Ea a trebuit să renunțe acum și la cuibul de rezervă”, spune Ludmila.

KOSTYA

Svetlana a plecat în Ucraina, a condus singură 11 ore încolo și 11 înapoi. A rezolvat hârtiile pentru care s-a dus și s-a întors la timp pentru absolvirea fiului ei mai mare, Kostya. „Am fost foarte emoționată! Mi-a plăcut să-i văd pe copii îmbrăcați frumos, în rochii, în costume elegante!”, povestește Svetlana. Din toamnă, Costea va merge la facultatea de IT din Brașov.

„Mereu l-am văzut ca pe un băiat serios, respectuos, responsabil”, spune Andreea, coordonatoarea centrului. „Nu mi-a venit să cred când mi-a zis Svetlana că e fiul ei. Cum, s-a născut deodată cu tine?” își amintește Andreea râzând.

Așa e și Svetlana – serioasă, demnă. Dar îi place să râdă în hohote când spune vreo glumă autoironică. Colegele o văd ca pe o persoană caldă, prietenoasă, și un pic nebună pentru că a plecat în Ucraina în perioada asta. Oricum e greu să naști în vremurile astea, să te mai pui și pe drum…

Svetlana are un tatuaj pe antebrațul stâng cu un semn care simbolizează bătaia inimii, data de naștere a lui Kostya și cuvintele My treasure.

SASHA

Sasha, băiatul ei mai mic, este cel mai iubit copilaș din CATTIA, fericirea multora dintre cei care lucrează acolo. Are părul blond și ochii de un albastru intens. Când au ajuns în Brașov, Sasha avea cinci luni. În centrul comunitar a început să mănânce, aici a făcut primii pași. Sasha a crescut în ochii noștri, spun membri echipei de coordonare. Acum are un an și opt luni. Îl vezi de obicei ori la pieptul Svetlanei, ori împingând un cărucior sau o bicicletă, urmărit îndeaproape de bunica lui.

„Mama mea e totul”, îmi spune Svetlana de fiecare dată când o întreb cum le face pe toate. „Ea m-a ajutat cu Costea acum 17 ani, ea mă ajută cu Sasha și pe ea mă bazez și când se va naște cel mic.”

Când nu e cu bunica lui, Sasha e giugiulit de echipa CATTIA, ținut în brațe, luat în cârcă, făcut avionaș. Colegii Svetlanei își amintesc din primele luni că Sasha era copilul care nu plângea niciodată. Dormea liniștit în tot zgomotul unui centru comunitar, mama lui îl alăpta, apoi se plimba un pic în brațele bunicii și adormea la loc. În timpul ăsta, mama lui căra cutii, sorta, distribuia produse, ca să uite de războiul de acasă.

„E un exemplu de femeie curajoasă, puternică, independentă și bătăioasă”, spune Andreea cu admirație. Să plece în condițiile de atunci cu un bebeluș de cinci luni, să plece acum cu un bebeluș în burtă, cu puțin timp înainte să nască… E impresionant câtă forță are!”

PLATON 

Până de curând n-a știut cum să-și numească bebelușul. Soțul ei voia să-i spună Ivan, dar ei i se părea de modă veche. Sevili, care îi plăcea ei, i s-a părut prea exotic soțului. S-au hotărât să fie Platon. Platosha, zice Svetlana și își mângâie burtica. Soțul ei va veni pe 5 iunie de la muncă din Polonia, cu câteva zile înainte să nască ea.

La fel ca în sarcinile anterioare, fizic se simte în formă. Deși se plânge de greutatea burții, se mișcă cu ușurință. Cu somnul e mai greu, pentru că o trezește Sasha la 2-3 ore, dar s-a obișnuit și cu asta. Emoțional, însă, se simte diferit față de celelalte sarcini. De data asta simte că nu are stabilitate. Nu e în casa ei, stă cu chirie într-un apartament mic, nu știe cât va mai sta aici sau cât va mai continua războiul.

Svetlana a vorbit cu câteva mame ucrainene care au născut în Brașov și părerile sunt încurajatoare. Femeile au experiențe pozitive, condițiile din spital sunt bune. Ca diferență față de sistemul din Ucraina, a auzit că nu va putea avea copilul imediat cu ea, ci abia după ce iese din terapia intensivă. Tot atunci va putea veni și soțul în vizită.

Altă problemă pe care au semnalat-o mai multe mame pe grupul de telegram Mame ucrainene în România este că durează foarte mult până se primesc actele – în jur de două luni pentru a primi certificatul de naștere. În plus, se întâmplă destul de des să fie greșeli de nume.

În Ucraina numele de familie sunt acordate după gen. „Dacă pe Svetlana o cheamă Lipova, pe băiatul ei l-ar chema Lipov, fără terminația a”, îmi explică Ludmila Obrijanu. „Aparent, s-a întâmplat des ca doctorii să pună numele copilului exact ca pe cel al mamei și astfel s-au complicat actele, a fost nevoie să meargă la consulat, să depună cerere pentru schimbarea numelui.”

Cu zece zile rămase până la naștere, Svetlana își face griji pentru birocrație, dar cel mai mult o neliniștește bariera lingvistică. Însărcinată fiind, e greu să navighezi sistemul spitalicesc și să te lași pe mâinile unor necunoscuți, cu atât mai mult când ești în altă țară și nu știi limba. Speră să nimerească doctorița din Republica Moldova care știe rusă și rămâne încrezătoare. „It’s ok! I’m a strong woman”, se îmbărbătează ea și se întoarce la lucru.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educația media – instrument pentru creșterea abilităților de participare civică a adolescenților (faza 2) – Sprijinirea comunităților pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol aparțin autorilor și nu reflectă neapărat poziția CJI și UNICEF.