Zuleiha deschide ochii și… se oferă lumii drept o carte așa cum o definește Ludmila Ulițkaia în prefață: parte a literaturii adevărate, având calitatea de a merge direct la inima cititorului. Așa cum trebuie, de fapt, chiar dacă-n final, odată cu ultimele pagini, m-am surprins deopotrivă mai tristă și mai fericită pentru această primă interacțiunea cu autoarea Guzel Iahina: aș fi vrut să mai petrec câteva sute de pagini alături de Zuleiha, aș fi vrut și să nu fie nevoie să existe un astfel de roman.
În jurul anilor 1930, Zuleiha, o tânără de doar 30 de ani care-și duce viața alături de soțul mai în vârstă și de mama lui într-un sat tătar al Uniunii Sovietice, este trimisă în taigaua siberiană. Abia cu această ocazie ajunge la Kazan, capitala pe care-și dorea atât de mult să o admire, abia acum vede pentru prima dată un tren, când trebuie să urce în unul care îi transformă viața în una pe șine pentru următoarele luni, abia acum e de una singură și nu mai are îndatoriri față de soț și soacră. Și chiar în acest punct, când rămâne pentru prima dată singură, ochiul naratorului pare că o ocolește și se concentrează pe drum și pe ceilalți călători, de parcă Zuleiha s-ar fi evaporat și are nevoie de timp să-și refacă un anume grad de corporalitate – ea înregistrează fără să simtă, de parcă nu i s-ar întâmpla totul (și) ei.
Zuleiha deschide ochii pe mai multe planuri: întâi ca pur observator resemnat al propriei vieți, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, cu concluzii pe care, în lipsa soțului care să-i spună ce să creadă, le trage singură – cu uimire că are resursele necesare pentru a face asta. Odată cu sosirea la destinație, după un drum anevoios, acțiunea se mută…
Leave a Reply